ICCJ. Decizia nr. 2403/2009. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2009)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2403/2009

Dosar nr. 420/1259/2007

Şedinţa publică din 14 octombrie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş la data de 9 martie 2007, sub nr. 420/1259/2007, reclamanta SC P. SA Piteşti a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti, pentru a fi obligată să achite reclamantei suma de 4.500 lei, reprezentând contravaloarea activului M.L.C. şi teren în suprafaţă de 2599,4 mp ieşit din patrimoniul său în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; cu cheltuieli de judecată.

La data de 10 aprilie 2007, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care, pe cale de excepţie, a invocat: excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Argeş; excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată; excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, faţă de A.V.A.S.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 3 octombrie 2007, Tribunalul Comercial Argeş a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Argeş, având în vedere dispoziţiile art. 8 C. proc. civ.; a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, având în vedere că la fila 20 şi, respectiv, fila 30, se află chitanţa nr. 4948 din 9 martie 2007, emisă de Primăria Municipiului Piteşti, cu care s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în sumă de 354,00 lei şi timbru judiciar în valoare de 3 lei; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în baza dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi, pentru a se pronunţa asupra excepţiei prematurităţii, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, a pus în vedere apărătorului reclamantei să depună la dosarul cauzei Decizia nr. 23/A-C din 20 februarie 2003, cu menţiunea rămânerii irevocabile.

La data de 18 octombrie 2007, S.C.P. A.E. S.P.R.L. a depus la dosar cerere prin care a solicitat ca toate actele de procedură ce se vor întocmi în dosar să se îndeplinească prin lichidatorul judiciar, învederând că, prin sentinţa nr. 536/F din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Comercial Argeş, pronunţată în dosarul nr. 201/1259/2006, a fost deschisă procedura simplificată a falimentului împotriva debitoarei SC P. SA şi a fost numit lichidator P.L., care, ulterior, datorită modificării legislaţiei în materia organizării activităţii practicienilor în insolvenţă, a optat pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul S.C.P.A.E. S.P.R.L., aspect de care instanţa a luat act prin încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2007.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 9 ianuarie 2008, Tribunalul Comercial Argeş a respins excepţia prematurităţii cererii, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 29 octombrie 2008, reclamanta SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P.A.E. S.P.R.L. a depus la dosar precizare la acţiunea introductivă de instanţă, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 711.000 lei RON, rezultată din raportul de expertiză.

Prin sentinţa comercială nr. 987/C, pronunţată la data de 5 noiembrie 2008, Tribunalul Comercial Argeş a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti şi a obligat pârâta la plata sumei de 711.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru activul M.L.C. şi teren aferent în suprafaţă de 2599,4 mp, precum şi la 6.694 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:

Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a dispus restituirea în natură a activului deţinut de reclamantă către foştii proprietari, iar în baza acestor sentinţe, foştii proprietari au intrat în posesia activului prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 24 aprilie 2005.

În drept, cadrul legal incident speţei este dat de dispoziţiile OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în varianta sa aflată în vigoare urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 99/1999.

Cât priveşte valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanţa a reţinut că acordul privind despăgubirile nu a fost realizat în condiţiile art. 32^{3 şi 4}din Legea nr. 99/1999, iar reclamanta a fost nevoită să apeleze la justiţie, unde, prin expertiza întocmită de expert, s-a stabilit că despăgubirile cuvenite, calculate la valoarea de circulaţie de la data retrocedării, sunt în valoare de 711.000 lei, pârâta urmând a fi obligată la plata acestei sume, şi nu a sumei reprezentând valoarea contabilă a activului, cu motivarea că dispoziţiile legale incidente speţei nu limitează echivalentul bănesc al prejudiciului la valoarea înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel pârâta A.V.A.S. Bucureşti, la data de 30 decembrie 2008 (data poştei), motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeaşi dată, solicitând, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ.: admiterea apelului formulat de A.V.A.S., admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale invocate, anularea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.

În conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.: admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinţei comerciale nr. 987/C din 5 noiembrie 2008, în principal prin admiterea excepţiilor prematurităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar prin respingerea cererii de chemare în judecată faţă de A.V.A.S., ca neîntemeiată.

De asemenea, în cuprinsul memoriului de apel, a solicitat şi suspendarea executării sentinţei până la soluţionarea apelului, conform dispoziţiilor art. 280 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2008, intimata-reclamantă SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei nr. 987/C din 5 noiembrie 2008, ca temeinică şi legală, solicitând, totodată, şi respingerea excepţiilor invocate pe calea apelului.

Prin Decizia nr. 14/A-C, pronunţată la data de 18 februarie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 987/C din 5 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş în dosarul nr. 420/1259/2007, intimată fiind SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. Piteşti şi a obligat pe apelantă să plătească intimatei suma de 450 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Cu privire la excepţia de prematuritate a acţiunii, curtea a constatat că la 10 ianuarie 2007 reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă, făcând această dovadă cu recipisa cu confirmare de primire (fila 275).

Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale, curtea a constatat că nu poate fi aplicat în speţă art. 5 C. proc. civ., întrucât textul art. 8 C. proc. civ. prevede o regulă specială cu privire la competenţa teritorială în litigiile în care pârâtă este o instituţie publică, respectiv competenţa alternativă, printre care şi cea a instanţelor din reşedinţa judeţului unde-şi are domiciliul reclamantul.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, curtea a constatat că şi această critică este nefondată, întrucât textele art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997 nu sunt aplicabile în speţă, ele fiind prevăzute special numai cu privire la operaţiunile şi actele juridice generate de aplicarea celor două acte normative în procesul de privatizare. În speţă, litigiul este născut din aplicarea principiului general al răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, astfel că termenul de prescripţie este cel general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar acest termen curge de la momentul la care bunul în litigiu a ieşit efectiv din patrimoniul reclamantei.

Curtea a apreciat că nu sunt fondate nici criticile privind soluţia pe fond a litigiului, reţinând că nu poate fi primită critica apelantei prin care susţine că răspunderea sa trebuia să fie limitată la procentul de 90,19% din valoarea bunului, prin sintagma „echivalentul bănesc al prejudiciului" înţelegându-se valoarea integrală a prejudiciului, interpretare dedusă din principiul general al răspunderii contractuale, regulă prevăzută şi în art. 1084 C. civ.

Pe de altă parte, Curtea a mai constatat că obligaţia de despăgubire prevăzută de art. 32⁴, arătat mai sus, este o aplicare a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, iar potrivit art. 1341 C. civ., vânzătorul este răspunzător în acest caz, fiind ţinut de restituirea preţului şi a daunelor interese, text care trebuie coroborat cu art. 1344 C. civ.

În concluzie, a apreciat instanţa de apel că reclamanta este îndreptăţită, potrivit textelor arătate mai sus, să primească o despăgubire care să acopere întregul prejudiciu suferit, adică preţul plătit, cât şi sporul de valoare intervenit între perioada încheierii contractului şi momentul la care a fost evins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S. Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei în rejudecare Secţiei Comerciale a Tribunalului Bucureşti; în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, în sensul admiterii apelului formulat de instituţia sa, admiterea excepţiilor invocate şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esenţă, următoarele motive:

1) A reiterat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţelor care au pronunţat sentinţa nr. 987/C din 5 noiembrie 2008 Tribunalul Comercial Argeş şi Decizia nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţele de fond şi de apel nu au avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care prevăd că: „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului", aceste dispoziţii urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care prevăd că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, este competentă instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii".

De asemenea, dispoziţiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ. invocate de instanţa de apel în respingerea apelului nu pot fi reţinute, deoarece cererea de despăgubire a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice), ci împotriva A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în privatizare.

Motivele invocate de instanţele de fond şi de apel referitoare la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. (care dă dreptul reclamantului să aleagă între două instanţe deopotrivă competente) nu pot fi reţinute, deoarece nu suntem în situaţia în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanţe competente, în speţă fiind aplicabilă dispoziţia derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului.

2) În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată.

A arătat recurenta că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii cu privire la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârilor de restituire, deşi prevederile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997 prevăd expres acest lucru.

Data naşterii dreptului nu o poate reprezenta decât momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură, invocată de reclamantă, respectiv data la care a fost respins recursul SC P. SA.

3) În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună), cât şi a dispoziţiilor art. 32²⁸ din OUG nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni), precum şi a termenului general prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC P. SA împotriva A.V.A.S. nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv „repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie, astfel cum au fost menţionate prin excepţiile invocate.

4) În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, şi nu la valoarea „de piaţă".

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 90,19 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. AG/21/2000, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 90,19 % din capitalul social al SC P. SA

A mai învederat recurenta că nu există nicio menţiune în art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

5) De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

La termenul de judecată din data de 14 octombrie 2009, intimata-reclamantă SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 420/1259/2007.

Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 14/2009 şi sentinţei nr. 987/2008 - ca fiind pronunţate de instanţe necompetente, şi trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluţionare, către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.

Sunt invocate de către recurentă dispoziţiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc instanţa competentă „în cererile privitoare la executarea ... unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii", socotind că este greşită aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice), ci împotriva A.V.A.S. - ca instituţie publică implicată în privatizare.

Mai apreciază recurenta-pârâtă că motivele invocate de instanţele de fond şi de apel, referitoare la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, deoarece nu suntem în situaţia în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanţe competente, în speţă fiind aplicabilă dispoziţia derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului.

Necompetenţa este de ordine publică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăseşte competenţa teritorială invocată doar în recurs; ori, competenţa teritorială a instanţelor chemate să soluţioneze cauza de faţă este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituţie publică centrală implicată în procesul de privatizare şi, ca atare, sunt incidente dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., relative la competenţa alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Comercial Argeş, ca instanţă competentă a soluţiona acţiunea în despăgubiri împotriva acestei instituţii, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competenţă alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv, şi la instanţele din reşedinţa judeţului unde îşi are sediul reclamanta, îşi găsesc pe deplin aplicarea, aşa cum a statuat instanţa de apel, deoarece instituţia implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă şi faptul că, fiind o acţiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanţa de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligaţiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competenţa alternativă a instanţei locului unde obligaţia a luat naştere. Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni s-a încheiat la Piteşti, unde se află şi sediul societăţii privatizate. Fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ.

Aşadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligaţie comercială, dacă reclamantul şi-a ales pentru valorificarea dreptului său instanţa în circumscripţia căreia a luat naştere obligaţia, acestei instanţe îi revine competenţa de a soluţiona pricina.

În cazul în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabileşte în mod definitiv competenţa acelei instanţe, astfel încât părţile nu mai pot solicita declinarea competenţei, şi nici instanţa sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuţie problema competenţei teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, care nu este de ordine publică.

2) Cel de-al doilea motiv de recurs formulat, circumscris motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului reclamantei SC P. S.A. de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivată de dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată, în mod greşit susţinând recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti că acest termen de prescripţie începe să curgă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului.

În speţă de faţă, actul de vânzare-cumpărare de acţiuni s-a încheiat în data de 15 iunie 2000, iar acţiunea în despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată de Legea nr.99/1999, în vigoare la acea dată.

În consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, astfel cum reiese şi din dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, care dispun că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În acest sens prevăd şi dispoziţiile art. 32⁴ din Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare şi modificare a OUG nr. 88/1997, în conformitate cu care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului.

Cele reţinute de către instanţele de fond şi de apel, în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la acest moment, sunt corecte şi în raport de dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani", astfel încât termenul de executare a sentinţei judecătoreşti, prin care societatea intimată-reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului proprietar, este de 10 ani.

Că data de la care se calculează termenul de prescripţie de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv şi se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită şi de faptul că de la această dată se naşte pentru societatea comercială interesul de a promova o acţiune în despăgubiri împotriva instituţiei publice implicate în privatizare, căci societatea suferă un prejudiciu în momentul restituirii efective.

Aşa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză, M.L.C. către foştii proprietari a fost făcută la data de 24 aprilie 2005, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit, (fila 19 dosar fond), cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC P. S.A. la data de 9 martie 2007 şi întemeiată pe prevederile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, socotit de la data predării bunului.

Mai mult, chiar şi în situaţia în care s-ar reţine ca moment de la care curge termenul de prescripţie data când a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură, este de observat că acţiunea a fost formulată oricum în termen, din menţiunile înscrise pe copia legalizată a hotărârii de restituire (fila 101 dosar fond) rezultând că aceasta a rămas irevocabilă la data de 9 noiembrie 2004, prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC P. SA.

3) Prin cel de-al treilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la termenele speciale de prescripţie extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speţă, OUG nr. 88/1997.

Această critică este nefondată.

Dezlegarea dată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel este legală, mai cu seamă că dispoziţiile art. 32²⁸ din OUG nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-şi pot găsi aplicabilitatea, în condiţiile în care obiectul reglementării se regăseşte într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, aşa cum susţine recurenta, în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanţele au apreciat că se aplică dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32²⁸ din OUG nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, şi termenul scurt de prescripţie de 3 luni, termen care se referă, evident, la procedura de privatizare şi la valorificarea drepturilor privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data naşterii dreptului la acţiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foştilor proprietari.

Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operaţiune sau un act săvârşit în cursul procesului de privatizare şi se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecţilor implicaţi în procesul de privatizare de a fi despăgubiţi de către instituţiile implicate.

În speţă, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăţilor comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăţi ca urmare a privatizării şi care, ulterior, au fost restituite foştilor proprietari, fiind incidente dispoziţiile art. 32⁴din OUG nr. 88/1997.

În consecinţă, în mod corect a fost calificată acţiunea ca fiind de drept comun şi tot corect s-a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială, respectiv OUG nr. 88/1997, art. 32²⁸, fiind corect tranşată de instanţa de apel.

Acţiunea formulată de reclamantă, o acţiune în despăgubire, este întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, cuprinse în art. 32⁴din OUG nr. 88/1997, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998 şi art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispoziţiile art. 32⁴ şi, prin urmare, este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.

Prin acţiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operaţiune şi nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din OUG nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acţiuni la societăţile comerciale la care statul este acţionar.

Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripţie de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, şi nu la valoarea „de piaţă".

În acest context, se susţine că nu există nicio menţiune în art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs.

În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligaţia de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, şi nu în legea prin care se stabileşte restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari, cum susţine recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat.

În acest sens, art. 32⁴ alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate, de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

În lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit.

Instanţa de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, aplicabile în speţă, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii, răspunderea pârâtei avându-şi izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială.

În plus, legiuitorul a făcut distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32⁴, invocat ca temei al acţiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă şi îndestulătoare.

Un alt argument însuşit corect de instanţa de apel este acela că legiuitorul foloseşte termenul „despăgubiri", şi nu acela de „valoare contabilă a activelor", şi că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilităţii stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speţă a eşuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitaţia la conciliere adresată de intimată.

Este de remarcat şi faptul că instanţele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiţii ale acţiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară preţul încasat pe acţiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflaţie suma încasată, ceea ce lipseşte de concludenţă ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 15 iunie 2000.

Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituţie publică implicată, a vândut acţiuni reprezentând 90,19 % din capitalul social, şi nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acţiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituţiei implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate şi în patrimoniul societăţii, şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au un alt regim juridic.

5. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituţia recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

În acest context, se susţine că, chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50 % din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

Sunt invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Acest motiv nu a fost invocat în apel şi, deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată, omisso medio, dar şi sub acest aspect Decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, aşa cum se arată în considerentele instanţei de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă şi care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispoziţiilor art. 27-29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din preţul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din acelaşi act normativ, prevederile art. 32⁴din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecăţii, contractul a fost încheiat în 15 iunie 2000.

Faţă de această precizare a legii, înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

Este de remarcat şi faptul că instanţele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, invocată şi în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 15 iunie 2000.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA Piteşti, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. Piteşti suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA Piteşti, prin lichidator judiciar S.C. P.A.E. S.P.R.L. Piteşti suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 2402/2009. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 2404/2009. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 2403/2009. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2403/2009. Comercial