ICCJ. Decizia nr. 245/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 245/2009
Dosar nr. 11700/3/2005
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 12 septembrie 2002 reclamantul Ministerul Finanţelor Publice cheamă în judecată pe pârâta SC U. SA Bucureşti solicitând instanţei să oblige pe pârâtă la plata sumei de 8.258.141,04 Euro (în echivalentul în lei la data plăţii), sumă plătită de reclamant în temeiul art. 1 din HG nr. 218/2001, a sumei de 294.651,55 dolari SUA (în echivalentul în lei la data plăţii) reprezentând onorariile avocaţiale suportate de Statul Român, a sumei de 299.871.927 lei reprezentând cheltuieli de judecată suportate de Statul Român, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, beneficiul nerealizat de Statul Român reprezentând dobânda legală pentru sumele menţionate, calculată de la data efectuării plăţii de către reclamant până la data plăţii efective de către pârâtă.
Prin sentinţa comercială nr. 171 din 11 decembrie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active privind pe reclamant ca neîntemeiată, admite acţiunea reclamantului şi obligă pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 8.258.141,04 Euro în echivalent în lei la data plăţii-despăgubire, a sumei de 294.651,55 dolari SUA în echivalent în lei la data plăţii-onorarii avocaţiale suportate şi a sumei de 299.871.927 lei cheltuieli de judecată suportate, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzilor legale calculate pentru sumele menţionate de la data la care au fost plătite până la data achitării lor efective de către pârâtă.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că pârâta, ca succesor al I.C.E.N., era obligată să despăgubească societatea comercială germană S.W.T.S.M.B.H. în baza sentinţei arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCI Paris la 26 martie 1984, obligaţie pe care nu şi-a executat-o, astfel că, fiind chemat în judecată Statul Român de către firma germană, acesta s-a angajat să soluţioneze amiabil litigiul respectiv, şi întrucât nu şi-a îndeplinit angajamentele asumate, a fost obligat la 1 decembrie 2000 de judecătorul Districtului New York la plata sumei de 16.151.520 mărci germane în dolari SUA la rata de schimb de la 1 decembrie 2000, sumă achitată de reclamant în martie 2001, în baza HG 218/2001, în echivalent de 8.258.141,04 Euro, regresându-se împotriva pârâtei în temeiul art. 3 din HG 218/2001, în sarcina acesteia reţinându-se ca întrunite elementele răspunderii civile delictuale.
Prin Decizia nr. 5317 din 7 decembrie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, admite recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei de mai sus pe care o casează şi, cu majoritate de voturi, trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, competent să soluţioneze în primă instanţă, reţinând incidenţa în cauză a art. I pct. 5 din OG nr. 58/2003 coroborat cu art. 725 alin. (3) C. proc. civ. aplicabil prin analogie, ca şi a art.I pct. 11 din Legea 195 din 26 mai 2004, precum şi valoarea obiectului litigiului.
În fond, după casare, pârâta a formulat cerere de întoarcere a executării, cerere disjunsă de instanţă la termenul din 30 iunie 2005 şi care face obiectul dosarului nr. 3591/2005.
Prin sentinţa comercială nr. 5016 din 9 decembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în rejudecare, respinge excepţia prescrierii dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, admite în parte acţiunea formulată de reclamant şi obligă pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 8.258.141,04 Euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri achitate de reclamant la 28 februarie 2001 şi la plata dobânzii legale la această sumă, de la data achitării şi până la data plăţii, şi a sumei de 299.871.927 lei cheltuieli de judecată, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că, faţă de data la care s-a formulat cererea de executare a sentinţei arbitrale pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă CCI Paris împotriva României – 17 ianuarie 1999 şi în raport de împrejurarea că prin hotărârea Tribunalului Districtual al SUA – Districtul de Sud New York din 16 noiembrie 1993 se stabilise că sentinţa anterioară pronunţată în favoarea societăţii comerciale germane poate fi executată împotriva pârâtei, rezultă că cererea de executare formulată împotriva României nu este prescrisă, iar dreptul la acţiune al reclamantului fiind născut la momentul achitării sumei către societatea germană, respectiv la 28 februarie 2001, termenul de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit ulterior introducerii cererii la 12 septembrie 2002.
Reţine de asemenea instanţa că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, mai precis condiţia caracterului ilicit al faptei pârâtei care nu a executat de bunăvoie sentinţa arbitrală pronunţată împotriva sa, reclamanta neindicând norma legală încălcată de pârâtă, dar, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru îmbogăţirea fără justă cauză, invocată în subsidiar de către reclamantă, pârâta neputând fi însă obligată la restituirea către reclamantă a sumelor de bani plătite decât în măsura creşterii patrimoniului său, astfel că reclamanta nu poate pretinde şi cheltuieli de judecată achitate cu ocazia desfăşurării procesului în faţa instanţelor din SUA, care, de altfel, nici nu au fost dovedite de către reclamantă.
Mai reţine instanţa că nu are relevanţă în cauză faptul că nu s-a solicitat recunoaşterea sau încuviinţarea executării silite în România a hotărârii arbitrale pronunţată în Franţa, acestea putând fi utilizate ca probe în apărare potrivit art. 165 din Legea 105/1992, precum şi că dispoziţiile art. 42 din Legea 105/1992 au cunoscut o interpretare restrictivă în doctrină şi jurisprudenţă, iar achitarea de către statul român a obligaţiei proprii a pârâtei nu a avut un temei juridic corespunzător în dreptul român, făcându-se aplicare principiilor alter ego şi piercing corporate veil, caracteristice jurisprudenţei americane, Statul român nerecunoscând, prin contractul amiabil încheiat cu societatea germană la 30 aprilie 1997 şi actul adiţional la acesta din 20 august 1992, şi nefiind condamnat la plată, prin hotărârea din decembrie 2000, pentru existenţa unui debit în nume propriu ci ca responsabil pentru plata sumelor datorate de întreprinderile de comerţ exterior, plata către societatea germană fiind corect efectuată în Euro întrucât hotărârea dată de instanţa din SUA a obligat Statul român la plata sumei de 16.151.520 mărci germane în dolari SUA la rata cea mai mare din data intrării în vigoare a memorandumului, iar marca germană a fost înlocuită la momentul efectuării plăţii cu Euro.
Prin Decizia comercială nr. 191 din 24 aprilie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, admite apelul reclamantului împotriva sentinţei de mai sus, schimbă în parte sentinţa atacată în sensul că obligă pe pârâtă şi la plata către reclamant a sumelor de 115.000 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii de către pârâtă, plus dobânda legală începând cu data de 20 octombrie 1997 şi până la momentul plăţii, şi de 150.000 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii de către pârâtă, plus dobânda legală începând cu data de 17 mai 1999 şi până la momentul plăţii, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi respingând ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe comerciale.
Pentru a decide astfel instanţa constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta sesizează instanţa cu o cerere întemeiată pe o situaţie de fapt, cu privire la care, indiferent de numirea sau de întemeierea în drept, făcute de parte, instanţa este chemată a da calificarea juridică potrivită, constatare prin prisma căreia califică acţiunea ca o acţiune în regres, formulată de comitent împotriva succesorului prepusului său, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., Statul român însuşindu-şi, prin contractul de tranzacţie, care tranşează doar problema cuantumului datoriei şi pe cea a modalităţii de plată, fără a schimba titularul obligaţiei, punctul de vedere al răspunderii pentru fapta altuia, respectiv pentru fapta fostei întreprinderi naţionale de comerţ exterior, întemeiată şi pe faptul că, potrivit art. 8 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1965, comerţul exterior era monopol de stat, întreprinderile de comerţ exterior desfăşurând o activitate sub autoritatea statului, aflându-se în raporturi de prepuşenie cu statul, instanţa de apel apreciind că prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954 nu sunt incidente, actul normativ respectiv, ulterior Constituţiei României din 1952, care în art. 14 menţionează monopolul statului asupra comerţului exterior, neînlăturând expressis verbis raportul respectiv de prepuşenie, iar Legea nr. 6/1988 neputând retroactiva, fapta care a condus la litigiul de faţă producându-se anterior.
Mai reţine instanţa că prin hotărârea străină, pronunţată într-un proces în care întreprinderea U. a fost parte, s-a statuat asupra calităţii acestei întreprinderi de succesor al N., efectele hotărârii străine fiindu-i astfel relative şi opozabile şi, ca urmare, şi pârâtei, ca succesoare a sa, precum şi că, atâta vreme cât pârâta nu a dovedit că hotărârea străină de exequatur a fost modificată în căile de atac, aceasta îşi produce pe deplin toate efectele împotriva sa, apărările ţinând de netransmiterea obligaţiei de plată sau de prescripţie neputând fi valorificate în cauza de faţă, ci, eventual, în calea de atac împotriva respectivei hotărâri.
Reţine instanţa de apel, raportat la calificarea şi precizarea temeiului juridic al acţiunii, că deşi condiţiile de exercitare a actio de in rem verso apar formal întemeiate, aceasta nu este de natură a conduce la schimbarea soluţiei pronunţate câtă vreme reclamantul apelant a investit instanţa cu două temeiuri juridice, cel de al doilea fiind formulat în subsidiar, şi instanţa le-a analizat pe ambele, iar apelantul, criticând soluţia pronunţată în fond, nu a renunţat la nici unul dintre aceste temeiuri, solicitând expres instanţei de control judiciar să dea calificarea potrivită conform art. 84 C. proc. civ.
Reţine instanţa că principiul consfinţit de dispoziţiile Codului de procedură civilă, Cartea despre executarea silită, al executării de bunăvoie a obligaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească ori alte titluri, executarea silită reprezentând excepţie, îşi găseşte aplicare şi în planul raporturilor juridice cu element de extraneitate, întrucât, în cauză, întreprinderea N., autoarea pârâtei, a inserat în contractul încheiat cu partea germană „un pact comisoriu privind competenţa de arbitraj a Curţii de la Paris, pact care, chiar în lipsă de stipulaţie contrară se completează cu regulile de arbitraj ale acestei curţi, reguli ce privesc inclusiv obligaţia de executare a sentinţelor arbitrale", reglementări prin raportare la care nerespectarea obligaţiei de executare a sentinţei arbitrale încalcă Regulile de arbitraj cărora părţile au convenit să li se supună şi principiul de drept pacta sunt servanda, fiind astfel manifestă vinovăţia N., care ştia, sau trebuia să ştie, care sunt obligaţiile în legătură cu executarea sentinţei arbitrale, inacţiunea sa, ca şi a succesoarei U., constând în neplata obligaţiilor stabilite prin sentinţa arbitrală, fiind ilicită, caracter reţinut şi pentru acţiunea de retragere a tuturor sumelor de bani existente în conturile deschise la băncile din SUA.
Mai reţine instanţa de apel că în persoana autoarelor apelantei pârâte sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul produs firmei germane, faptele ilicite menţionate, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciu, precum şi că sunt îndeplinite şi condiţiile pentru exercitarea acţiunii în regres prin subrogarea de drept a apelantului reclamant, acţiune ce a fost promovată înăuntrul termenului de prescripţie de trei ani, care curge de la data naşterii dreptului reclamantului, respectiv de la data de 28 ianuarie 2001, când a făcut plata şi, deci, a cunoscut întinderea pagubei, operând şi subrogarea sa de drept, legitimându-se astfel procesual activ în promovarea acţiunii în regres împotriva prepusului său, în locul căruia a plătit în calitate de comitent.
Consideră instanţa de apel că exceptio mali processus, invocată de pârâtă cu referire la hotărârea pronunţată de instanţa străină, care, în opinia sa, are în dreptul intern strânse legături cu acţiunea în evicţiune şi care cunoaşte o reglementare expresă în art. 1351 C. civ., chiar dacă s-ar admite că ar putea fi invocată în cadrul acţiunii în regres nu este de natură să paralizeze acţiunea de faţă, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada că instituţia introducerii sale în cauză de către Statul român era compatibilă cu procedura urmată în SUA şi cu specificul cauzei respective, cerere care, de altfel, nici nu ar fi fost necesară întrucât obligaţia N., şi a U., fusese stabilită indiscutabil de instanţe, a căror competenţă nu a fost contestată, prin sentinţa arbitrală franceză şi prin hotărârea de exequatur americană, aplicarea şi recunoaşterea acestora fiind stabilită prin prisma Convenţiei de la New York pentru recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine din 1958, la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961.
Reţine instanţa că, pe de o parte în nici un caz invocarea excepţiei mali processus nu este de natură a paraliza acţiunea, fiind necesară, în prealabil, acolo unde această excepţie concordă cu specificul acţiunii, examinarea tuturor şanselor cu vocaţie reală de a împiedica admiterea acţiunii împotriva celui ce are o răspundere pentru fapta altuia, iar, pe de altă parte că excepţia menţionată poate fi primită ca analiză doar atunci când răspunderea proprie, şi toate apărările posibile a fi formulate în legătură cu aceasta, nu ar fi fost în prealabil examinate, ori respectivele apărări au fost făcute în procesul de exequatur, ele nemaiputând fi reiterate în cauza de faţă, întrucât ar înfrânge atât efectele relativităţii, cât şi pe cel al opozabilităţii hotărârilor pronunţate în această procedură, pârâta intimată neînţelegând, de altfel, să-şi conjuge apărările cu Statul român de a cărui poziţie, în procesul intentat de societatea germană, s-a delimitat.
Mai reţine instanţa de apel că Statul român a fost pus în situaţia de a transige ca urmare a conduitei culpabile a antecesoarelor apelantei pârâte şi sub constrângerea eventualităţii de a primi o soluţie defavorabilă şi mai împovărătoare, în lumina precedentelor judiciare negative în care fusese antrenat în faţa altor instanţe americane, nefăcându-se nici dovada că Statul român şi-a asumat o obligaţie mai împovărătoare decât cea stabilită prin sentinţa arbitrală, precum şi că temeiul de drept al acţiunii Statului român îl constituie dispoziţiile art. 1000 alin. (3) şi ale art. 1108 pct. 3 C. civ., invocarea art. 3 din HG nr. 218/2001 reprezentând doar un argument în plus, în sensul că impune reclamantului să recupereze de la vinovat suma plătită în baza raporturilor juridice de prepuşenie, fără a schimba natura juridică a acţiunii.
Reţine instanţa de control judiciar că între România şi SUA neexistând o convenţie internaţională multilaterală sau bilaterală privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine pronunţate în materie civilă şi comercială, urmează a se face aplicare dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 105/1992, ca şi ale art. 173 din aceeaşi lege, conform cărora o hotărâre judecătorească străină urmează a parcurge formalităţile recunoaşterii şi încuviinţării executării ei numai dacă nu se execută de bunăvoie, acestei ultime ipoteze supunându-i-se Statul român, care a avut în vedere astfel propriile dispoziţii legale, respectiv art. 173 din Legea nr. 105/1992 şi art. 3711 C. proc. civ.
Stabileşte instanţa şi că Statul român a acceptat la plată justificat sume mai mari decât cele reţinute în sentinţa arbitrală, întrucât acesta nu a negociat liber tranzacţia, ci sub constrângerea precedentelor judiciare în care a mai fost implicat şi în care soluţiile i-au fost defavorabile, alegând în speţă varianta cea mai puţin împovărătoare atât ca termen, cât şi ca modalităţi de executare, precum şi că, refuzând să dea curs invitaţiei Statului de a participa la negocierea tranzacţiei, apelanta pârâtă nu mai poate valorifica apărările vizând inexistenţa dreptului Statului de a transige şi depăşirea de către acesta a limitelor sumei asupra căreia s-a tranzacţionat. Cum raportul juridic în litigiu este de natură comercială, faţă de dispoziţiile art. 56 C. com. apelanta pârâtă era de drept în întârziere, datorând astfel dobândă legală de la data la care s-a produs în patrimoniul reclamantului prejudiciul.
Cu privire la apelul reclamantului, instanţa reţine că, faţă de calificarea dată de ea acţiunii ca acţiune în regres formulată de comitent împotriva succesorului prepusului său, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3), raportat la art. 1108 alin. (3) C. proc. civ., reclamantul, în temeiul subrogaţiei de drept, este îndrituit la a dobândi despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat de participarea la procedura străină, prejudiciu în care se includ şi cheltuielile cu onorariile avocaţiale necesare susţinerii unei apărări calificate corespunzătoare, sume la care se adaugă plata folosului care lipseşte, respectiv dobânda legală potrivit art. 1084 C. civ. şi art. 43 C. com. raportat la art. 1088 C. civ. şi art. 2 şi art. 3 din OG nr. 9/2000, calculată de la data plăţii fiecărei tranşe de onorarii, reclamantul neavând însă dreptul la acordarea încă o dată a dobânzii legale calculată tot în funcţie de dobânda de referinţă a BNR, odată ce instanţa de fond a acordat suma actualizată în funcţie de rata inflaţiei din ziua plăţii, existând, în opinia instanţei de apel, o corelaţie evidentă între rata inflaţiei şi dobânda de referinţă a Bnr. Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs, solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate ca fiind nelegală, respingerea apelului reclamantului şi, pe fond, respingerea acţiunii acestuia, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea recursului său recurenta pârâtă critică instanţa de apel, în esenţă, şi pentru încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin neasigurarea unui proces echitabil, în condiţiile în care instanţa a părtinit pe reclamant şi nu a ţinut cont de probele admise şi administrate care erau favorabile pârâtei, respectiv raportul de expertiză care a stabilit sume mai mici, a ignorat culpa reclamantului de a fi achitat în Euro obligaţiile stabilite de instanţa străină în dolari americani, fapt de natură să-i sporească eventualul prejudiciu datorită ratei de schimb mai mari, a ignorat că reclamantul a încheiat o tranzacţie cu încălcarea art. 1706 C. civ., precum şi că hotărârea străină pronunţată în dosarul 96CIV0314 de către Tribunalul Districtual de Sud New York statuează doar cu privire la punerea în aplicare a obligaţiilor asumate de stat în nume propriu, prin acordul amiabil încheiat la 30 aprilie 1997 cu societatea comercială germană, şi nicidecum a obligaţiei originare a I.C.E. N.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel greşita interpretare a hotărârii Tribunalului Districtual de Sud New York pronunţată la 1 decembrie 2004 de judecătorul E. în dosarul 96 CI, a acordului amiabil încheiat de reclamantul M.E.F. cu firma germană la 30 aprilie 1997 şi a anexelor acestuia, ca şi a probelor administrate în cauză, expertiza contabilă şi interogatoriu, instanţa, ca urmare, omiţând luarea în considerare a considerentelor hotărârii străine, nefăcând nici-o referire la situaţia de fapt cuprinsă în menţionata hotărâre în temeiul căreia reclamantul şi-a formulat acţiunea, şi nici la acordul amiabil încheiat de reclamant la 30 aprilie 1997 şi la addendumul încheiat la 20 august 1997, acte ce reprezintă o tranzacţie judiciară încheiată la iniţiativa reclamantului în timpul procesului cu firma germană început la 17 ianuarie 1996, tranzacţie făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 1706 C. civ., M.E.F. neavând mandat în acest sens de la pârâta recurentă, care nu se afla în raport de prepuşenie cu reclamantul care şi-a asumat obligaţii directe, în nume propriu, instanţa de apel ignorând de asemenea că hotărârea străină, pe baza căreia reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, stabileşte obligaţiile reclamantului decurgând din neîndeplinirea de către acesta a angajamentelor asumate de el însuşi prin Acordul amiabil.
În acelaşi sens, recurenta critică instanţa de apel pentru greşita interpretare a raportului de expertiză care stabilise corect, spre deosebire de instanţă, că Statul român s-a obligat la o sumă mai mare decât cea care rezultă din hotărârea Curţii de Arbitraj de la Paris, cu 1.122.030,13 Euro, firma germană nesolicitând dobânda capitalizată, iar suma datorată acesteia fiind stabilită în dolari americani şi nu în Euro, cum a plătit reclamantul sporind astfel cuantumul prejudiciului pretins de la recurentă.
Mai susţine recurenta că numai greşita interpretare a actelor deduse judecăţii au condus instanţa de apel la respingerea nemotivată a excepţiei invocate de pârâta recurentă a prescrierii dreptului material la acţiune al reclamantului, termenul curgând de la data cunoaşterii de către acesta a întinderii prejudiciului, respectiv data de 30 aprilie 1997 când reclamantul s-a obligat la plata sumei de 16.151.520 mărci germane prin tranzacţia judiciară.
Cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel greşita calificare a acţiunii reclamantului ca fiind o acţiune în regres a comitentului împotriva prepusului, întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. raportat la art. 1108 alin. (3) C. civ., câtă vreme nu există raport de prepuşenie, instanţa criticată făcând o greşită aplicare a art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a art. 6 din Legea nr. 6/1988 (atunci în vigoare) şi ale art. 999 C. civ., dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, şi ignorând că recurenta nu a fost parte în contractul de export din 1980, încheiat cu firma germană de antecesoarea sa I.C.E.N., care a fost obligată la despăgubiri de Tribunalul arbitral pentru săvârşirea în 1980 a unui delict, fapt personal, că hotărârea arbitrală, a cărei neîndeplinire se reproşează recurentei „ca refuz nejustificat şi ilicit", a fost pronunţată la 23 martie 1984, iar pasivul şi activul I.C.E.N. a fost preluat de I.C.E.U. la 30 iunie 1987, conform Decretului nr. 185/1987, respectiv la peste trei ani de la constituirea debitului, că firma germană nu a solicitat până în 1987 recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale în România conform fostului art. 375 C. proc. civ. sau, ulterior, conform Legii nr. 105/1992.
Mai susţine recurenta că, făcând o greşită aplicare a legii, instanţa de apel a ignorat că tranzacţia încheiată de MEF s-a făcut cu încălcarea art. 1706 C. civ., reclamantul neavând vreun mandat din partea recurentei şi urmând, deci, să suporte consecinţele lipsei acestui mandat, instanţa apreciind eronat şi că prin contractul de tranzacţie din 30 aprilie 2007 nu s-a schimbat titularul obligaţiei, Statul român executând, în baza sentinţei din 1 decembrie 2000 a Tribunalului New York, o obligaţie asumată în nume propriu prin Acordul amiabil, reclamantul din proprie iniţiativă optând să nu continue procesul cu firma germană, chemând în garanţie pe recurenta pârâtă, ci să propună respectivei firme încheierea unei tranzacţii, respectiv a unui contract amiabil, obligându-se la mai mult decât datora recurenta în baza hotărârii arbitrale, fără a dovedi că ar fi fost constrâns să încheie menţionata tranzacţie, ci oferind chiar facilităţi foarte mari părţii germane, asumându-şi, deci, o obligaţie proprie.
Recurenta invocă din nou şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului intimat, respinsă greşit la fond şi în apel, instanţele reţinând eronat că naşterea dreptului la acţiune, moment de la care curge termenul de prescripţie, a avut loc la momentul achitării sumelor către societatea germană, respectiv la 28 februarie 2001, conform extrasului de cont depus de reclamant, deşi reclamantul a cunoscut întinderea sumei reclamate la momentul încheierii tranzacţiei judiciare, respectiv la 30 aprilie 1997, dată raportat la care formularea acţiunii la 12 septembrie 2002 s-a făcut după împlinirea termenului de prescripţie de trei ani, fiind incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În sfârşit, recurenta consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. prin nemotivarea respingerii excepţiei mai sus invocate, ca şi a dispoziţiilor art. 43 C. com. prin stabilirea dobânzii ca fiind datorată de la data plăţii de către MEF când s-a produs în patrimoniul reclamantei prejudiciul, respectiv de la data de 28 februarie 2001 şi nu din momentul la care creanţa era exigibilă, respectiv de la data de 9 decembrie 2005, data pronunţării sentinţei de către instanţa de fond, cum ar fi fost corect.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru eronata admitere a apelului reclamantului ignorând că dreptul de a pretinde cheltuielile cu onorariile avocaţilor efectuate în procedura străină şi dobânda legală aferentă era prescris, iar reclamantul nu a dovedit că a plătit respectivele onorarii, prin renunţarea la judecată, el nebeneficiind în fapt de serviciile avocaţilor.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât instanţa de apel a dat o corectă interpretare actelor deduse judecăţii şi a probelor administrate în cauză, pronunţând Decizia cu corecta aplicare a legii.
Examinat prin prisma motivelor invocate, recursul recurentei pârâte este fondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se reţine că reclamantul intimat a investit instanţa cu o cerere în care s-a cerut obligarea pârâtei recurente la plata sumei achitate de reclamant în temeiul art. 1 din HG nr. 218/2001, a unei sume reprezentând onorariile avocaţiale suportate de Statul român, a cheltuielilor de judecată suportate de Statul român actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, a beneficiului nerealizat de Statul român reprezentând dobânda legală pentru sumele menţionate, calculată de la data efectuării plăţii de către reclamant până la plata efectivă de către pârâtă, indicând ca temei de drept art. 998-999 C. civ., principiul îmbogăţirii fără just temei, art. 112 C. proc. civ. şi art. 3 din HG nr. 218/2001, criticând în apel, instanţa de fond pentru neaplicarea dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., în sensul de a fi stabilit temeiul juridic în baza căruia acţiunea poate fi admisă, critică în baza căreia instanţa de apel califică acţiunea reclamantului, prin care acesta a invocat principiul răspunderii civile delictuale, şi numai în subsidiar principiul îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu a investit instanţa expres şi restrictiv cu o actio de in rem verso, ca fiind o acţiune în regres formulată de comitent împotriva succesorului prepusului său, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) raportat la art. 1108 alin. (3) C. proc. civ., calificare pe care reclamantul intimat a acceptat-o câtă vreme nu a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel.
Se constată, însă, că, aşa cum corect arată recurenta şi eronat apreciază instanţa de apel, între reclamantul intimat şi recurentă, sau antecesoarele sale, nu a existat şi nu există un raport de prepuşenie, care să facă posibilă acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului său, pentru care a plătit prejudiciul creat de acesta cu vinovăţie.
Potrivit prevederilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care nu au fost abrogate niciodată şi al căror control de constituţionalitate nu s-a cerut „statul nu răspunde pentru obligaţiile persoanelor juridice şi nici acestea nu răspund pentru obligaţiile statului", iar potrivit art. 7, art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 6/1988, abrogată prin Legea nr. 1/1992, fostele întreprinderi de comerţ exterior în calitate de persoane juridice aveau autonomie în negocierea şi încheierea contractelor externe, purtând răspunderea exclusivă, în raporturile cu partenerii externi, pentru executarea obligaţiilor şi realizarea drepturilor stabilite prin respectivele contracte, statul şi nici un alt organ de stat nerăspunzând pentru obligaţiile unităţilor de comerţ exterior şi nici ele pentru obligaţiile ce revin statului ori organelor de stat.
Cu luarea în considerare a statutului juridic de persoană juridică legal constituită, având deplină capacitate juridică şi acţionând în nume propriu s-a pronunţat şi Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris care, prin sentinţa din 26 martie 1984, a obligat pe N. Centrala navală, ca vânzător în contractul de construcţie de nave din 26 ianuarie 1980 încheiat cu cumpărătorul, societate germană în comandită, la plata către cumpărător a sumei de 6.000.000 mărci germane, cu dobânzi aferente de 8% pe an, de la 1 ianuarie 1981 până la data plăţii efective, cu suportarea a jumătate din costurile arbitrajului de 144.000 dolari SUA, din care vânzătorul român urmând să plătească suma de 72.000 dolari SUA cumpărătorului german, care achitase suma totală drept avans asupra cheltuielilor.
Nici Curtea de Apel din Paris, cu prilejul pronunţării deciziei din 4 martie 1986 prin care respinge cererea părţii române de anulare a sentinţei arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI Paris, nu contestă calitatea lui N. Centrala Navală de vânzător în nume propriu şi pe cont propriu al vaselor care au făcut obiectul contractului încheiat cu cumpărătorul german, obligând pe N. la suportarea cheltuielilor de judecată. În nici un moment instanţele menţionate nu au reţinut calitatea Statului român de comitent al vânzătorului N. ca prepus.
Cu atât mai mult, după transformarea succesoarei, I.C.E.U. în societate comercială, prin aplicarea Legii nr. 15/1990 şi ulterior ca urmare a privatizării acesteia, în nici un caz nu se poate accepta că statul, chiar şi atunci când a mai avut calitatea de acţionar al recurentei, are un raport de prepuşenie cu aceasta, ca prepus, raportul societar dintre acţionar şi societate nefiind niciodată calificat în vreo lege a vreunui stat sau în doctrina naţională sau străină, ca raport de prepuşenie.
De altfel nici instanţele americane nu au reţinut că între Statul român şi recurentă ar exista raporturi de prepuşenie, instanţa americană având în vedere, posibil, teoria alter ego, sau cea vizând „penetrarea valului cooperatist", ultima fiind întemeiată pe regulile instituţiei „agency", respectiv ale intermedierii, fiind posibilă calificarea recurentei ca „agent" respectiv „intermediar", reprezentant eventual al „principalului", în cauză - posibil - Statul român, instanţa americană nepronunţându-se în cauză, având în vedere posibila invocare de către Statul român a excepţiei imunităţii de jurisdicţie.
Observăm, de altfel, că potrivit celui de al doilea restatement privind conflictul de legi, secţiunea 301 – art. 302 alin. (1) şi (2), în lumina dreptului american legea aplicabilă Statutului organic şi, implicit, capacităţii persoanei juridice este legea statului locului de constituire a respectivei persoane juridice, respectiv, în ceea ce priveşte pe pârâta recurentă, legea română în conformitate cu care recurenta, persoană juridică distinctă, nu s-a găsit şi nu se găseşte în raport de prepuşenie cu Statul român.
Astfel fiind recurenta pârâtă nu poate fi obligată la plata sumelor pretinse de reclamant, sume pe care acesta le-a plătit, de altfel, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate în nume propriu prin „Contractul amiabil" încheiat la 30 aprilie 1997, prin Ministerul Finanţelor, cu firma germană, modificat prin addendumul semnat la 20 august 1997.
Aşa cum reclamantul intimat recunoaşte, prin cererea introductivă de instanţă, la 17 ianuarie 1996 firma germană a formulat o cerere de chemare în judecată a Statului român în cursul judecăţii căreia reclamantul intimat a cerut acordarea unui termen în cadrul căruia să negocieze şi să încheie un contract de tranzacţie judiciară, soluţie încuviinţată de primul ministru al României la 21 martie 1997. Fără a-şi formula apărări în cauza pendinte la Tribunalul Districtual al Districtului de Sud New York, cauză în care firma germană a afirmat, fără a putea dovedi, cum anterior constatase judecătorul John Spizzo în cursul audierilor din august 1996, că recurenta pârâtă şi antecesoarele sale au acţionat în contractul de vânzare de nave în calitate de mandatare ale Statului Român, ca mandant, respectivele entităţi fiind în fapt departamente de comerţ exterior ale României, afirmaţii pe care reclamantul intimat nu le-a combătut, preferând să încheie menţionatul „contract amiabil" prin care şi-a asumat obligaţii ce depăşeau valoric sumele la care fusese obligată I.C.E.N. prin sentinţa arbitrală din 1984.
Cum reclamantul intimat nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin „contractul amiabil", supus prin voinţa părţilor dreptului american, firma germană a cerut instanţei să dispună executarea acestuia, proces în care din nou Statul român nu a înţeles să-şi formuleze apărări, nerăspunzând solicitării instanţei de a propune martori, şi care s-a finalizat prin pronunţarea la 1 decembrie 2000 a hotărârii prin care Statul român a fost obligat la plata sumei de 16.151.520 mărci germane, în dolari SUA, la rata de schimb din 1 decembrie 2000.
Aşadar reclamantul a fost obligat la plata sumei menţionate în hotărârea din 1 decembrie 2000 a instanţei americane pentru neexecutarea culpabilă de către acesta a angajamentelor asumate din proprie iniţiativă, în nume propriu, prin contractul amiabil, şi nu pentru a acoperi un prejudiciu produs de prepusul său, recurenta pârâtă de faţă. Cum Statul român a fost cel care a propus încheierea „contractului amiabil", cum rezultă şi din nota nr. 19692 din 18 septembrie 1997 transmisă de ministrul finanţelor primului ministru, se constată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamantul intimat ar fi fost constrâns la încheierea respectivului act, constrângere a cărei existenţă nici nu a fost probată de către intimat.
Din examinarea actelor din dosar rezultă de asemenea că, de altfel, „contractul amiabil", respectiv tranzacţia judiciară de soluţionare amiabilă a litigiului promovat de firma germană, s-a încheiat fără consultarea şi introducerea în cauză a recurentei, care la data procesului era o societate comercială pe acţiuni, cu organe legale proprii, singurele în măsură să decidă asupra conduitei de urmat în respectivul litigiu.
Observăm, de asemenea, că firma germană, care a avut posibilitatea să obţină recunoaşterea şi executarea silită în România a sentinţei arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI Paris – potrivit legislaţiei române atunci în vigoare (art. 375 C. proc. civ. - abrogat în 1992) şi, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine la care şi Germania şi România erau parte din 1961, sub condiţia de a nu fi fost împlinit termenul de prescripţie de trei ani, a preferat să pornească demersurile de executare abia în 1988, după împlinirea termenului de prescripţie în 1987, şi nu în România ci în SUA, apelând tocmai în 1996 la artificii jurisprudenţiale precum „alter ego", respinsă de instanţă, sau „piercing the corporate viel" pe care Statul român nu a combătut-o, nefăcând nici o apărare în proces.
Executarea silită în România a sentinţei arbitrale menţionate fiind prescrisă în aprilie 1987, la transmiterea către succesoarea sa a activului şi pasivului I.C.E.N., conform bilanţului contabil din iunie 1987, sumele la care fusese obligată respectiva persoană juridică nu s-au mai înscris în bilanţ, rămânând astfel necunoscute unităţii U., ca succesoare.
Faţă de cele de mai sus se constată că în sarcina recurentei pârâte nu se poate reţine culpa pentru plata de către reclamantul intimat a sumei la care a fost obligat prin hotărârea Tribunalului Districtului Sud New York ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate în nume propriu şi fără nici o constrângere prin „contractul amiabil" încheiat cu firma germană, fără a fi avut un mandat în acest sens din partea recurentei pârâte, a cărei răspundere deci nu poate fi antrenată pe calea acţiunii în regres de faţă, astfel cum a fost ea calificată de către instanţa de apel, calificare necontestată de reclamantul intimat.
Desigur că reclamantul intimat are vocaţia de a promova o acţiune în regres pentru recuperarea sumelor plătite firmei germane, dar îndreptată împotriva celor culpabil mai întâi de încheierea „contractului amiabil" ca soluţie a unui proces în care Statul român nu a înţeles să-şi formuleze apărări, ca şi, ulterior, de neexecutarea obligaţiilor asumate prin acesta în numele statului.
În raport de cele anterior menţionate, întrucât nu se poate reţine în sarcina recurentei obligaţia de a restitui reclamantului intimat suma plătită de acesta firmei germane, devine inutilă examinarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului intimat invocată de recurentă şi criticată a fi fost greşit soluţionată de către instanţa de apel.
Astfel fiind, se reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, rezultat al unei greşite interpretări a actului dedus judecăţii şi al unei greşite aplicări a dispoziţiilor legii, motive raportat la care, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul promovat de recurenta pârâtă urmează a fi admis şi, pe cale de consecinţă, Decizia recurată urmează a fi modificată în sensul că urmează a fi respins apelul reclamantului şi a fi admis apelul pârâtei împotriva sentinţei primei instanţe, care urmează a fi schimbată în tot în sensul că urmează a fi respinsă acţiunea reclamantului ca nefondată.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul intimat, ca parte căzută în pretenţii, urmează a fi obligat să plătească recurentei pârâte suma de 705.269,04 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, constând în taxe de timbru, timbru judiciar şi onorarii de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC U. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 191 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică Decizia din apel în sensul că respinge apelul reclamantului Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5016 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi admite apelul pârâtei declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în tot sentinţa de fond în sensul că respinge acţiunea reclamantului.
Obligă intimatul reclamant la 705.269,04 lei cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, către recurenta pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 238/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 248/2009. Comercial → |
|---|
