ICCJ. Decizia nr. 252/2009. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 252/2009
Dosar nr. 3368/30/2006
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta C.C.I.A. TIMIŞOARA, a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA Timişoara şi a solicitat evacuarea din spaţiul pe care-1 ocupă cu altă destinaţie decât locuinţă.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe fond a respins acţiunea.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că spaţiul din a cărui evacuare se cere este proprietatea pârâtei, aspect tranşat irevocabil prin Decizia nr. 2584/2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia comercială nr. 207 din 9 noiembrie 2007, a respins apelul reclamantei, considerând că titlul de proprietate al pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 62 din 23 iulie 2003, a fost confirmat prin hotărâri irevocabile pronunţate în contradictoriu cu reclamanta.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a motivat contradictoriu hotărârea atacată, întemeindu-şi considerentele pe sentinţa nr. 3089 din 7 aprilie 2004 a Judecătoriei Timişoara ce a respins ca lipsită de obiect acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 62/2003, fără a ţine cont că Decizia Curţii Supreme de Justiţie menţionată de instanţele de fond stabileau doar obligativitatea Consiliului Local Timişoara să încheie un contract de vânzare-cumpărare, nicidecum la suprafaţa ce trebuia vândută, iar HG 914/1996 a transmis dreptul de administrare al imobilului de la Consiliul Judeţean Timiş la reclamantă.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel a schimbat natura ori interesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, respectiv a înscrierii în C.F. ignorând actele normative încălcate (art. 42 şi art. 43 din Legea nr. 7/1996), acordând relevanţă contractului de vânzare-cumpărare care nu face referire la imobilul în litigiu.
Critica deciziei atacate se referă şi la încălcarea sau aplicarea greşită a legii, art. 43 din Legea nr. 7/1996, Decretul-lege nr. 115/1938 şi HG nr. 914/1996, în condiţiile aplicării normelor legale menţionate hotărârile judecătoreşti prin care Consiliul Local a fost obligat să vândă spaţiul comercial nu sunt opozabile reclamantei.
Suprafaţa de 73,08 mp a fost construită de C.Q. Timişoara în anul 1924 iar practicarea unui gol de uşă nu îl poate include spaţiul cumpărat chiar dacă a fost atribuită prin contractul de închiriere 1212/1995.
Pe de altă parte prin HG nr. 914/1996, spaţiul a fost transmis în administrarea reclamantei. Astfel vânzarea nu poate fi opozabilă pentru că avea în vedere imobilul de la nr. 5 nu şi pe cel de la nr. 3 iar Decizia 3019/2002 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a stabilit că hotărârea judecătorească prin care Consiliul local a fost obligat să vândă spaţiul comercial nu este opozabil reclamantei şi nu conferă societăţii pârâta dreptul de folosinţă.
Recurenta mai susţine că respingerea tuturor cererilor de probatorii la instanţa de apel echivalează cu o încălcare a art. 6 din C.E.D.O..
Recursul este nefondat şi va fi respins.
În temeiul Legii pentru desfiinţarea Camerelor de Comerţ şi Industrie din 25 noiembrie 1949, imobilul înscris în C.F. la nr. topografic 203 a intrat în proprietatea Statului Român prin Ministerul Comerţului şi Alimentaţiei.
După transmisiuni succesive ale dreptului de administrare asupra imobilului, prin Decizia nr. 860/1993, titular al dreptului apare Consiliul Judeţean Timiş, apoi Consiliul Local Timişoara, drept exercitat prin RA U.R. Timişoara.
HG nr. 914 din 7 noiembrie 1996 transmite dreptul de folosinţă al imobilului compus, potrivit Anexei 1, din subsol parter şi 5 etaje cu terenul aferent de 930 mp Camerei de Comerţ şi Industrie Timişoara, „pentru a fi utilizat ca sediu şi spaţiu de desfăşurare a activităţii acesteia", cu menţiunea că predarea, drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc prin protocol.
Pe de altă parte, prin Decizia civilă nr. 2416/A din 17 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Timiş, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 430 din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă acţiunea reclamantei SC U. SA Timişoara iar pârâtul Consiliul Local Timişoara obligat să încheie contract de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial în suprafaţă de 880,58 mp situat în Timişoara Piaţa Victoriei nr. 5, în condiţiile HG nr. 508/1998; aceasta întrucât valabilitatea contractului de închiriere încheiat între RA U.R. Timişoara şi SC U. SA fusese prelungit până la data de 31 decembrie 1999.
Prin hotărârea nr. 188/1999 a Consiliului Local Timişoara s-a stabilit că suprafaţa deţinută de SC U. SA este de 880,51 mp, hotărâre atacată de camera de Comerţ Industrie şi Agricultură.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 24/CA din 4 aprilie 2000, a respins cererea, cu motivaţia că suprafaţa de 73,08 mp pentru care s-a cerut anularea HGL. susmenţionată nu a făcut obiectul protocolului de transmitere a dreptului de folosinţă astfel cum HG nr. 914/1996 a stabilit (fila 81 dosar fond).
Aşadar spaţiul pentru care reclamanta, în acţiunea de faţă, cere evacuarea nu a făcut obiectul procesului verbal de predare primire anexă la hotărârea de guvern, astfel încât ea nu poate dovedi existenţa unui drept asupra spaţiului comercial înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 62/2003.
Situaţia este confirmată prin Decizia nr. 60/2000 a Curţii de Apel Timişoara (filele 82-84 dosar fond).
In raport de această situaţie de fapt, ce nu mai poate face obiectul verificării în recurs, stabilită irevocabil prin hotărâri judecătoreşti nu mai pot fi invocate înregistrările în Cartea Funciară (care în regimul Legii nr. 7/1996 au păstrat numai caracterul declarativ al dreptului înscris) sau vicii ale obiectului contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât acţiunea în constatarea nulităţii acestui act juridic a fost respinsă.
Hotărârile instanţelor de fond nu sunt motivate contradictoriu.
Ele au avut în vedere atât transformările funcţionale ale spaţiului descris în expertiza S.I. cât şi hotărârile judecătoreşti în urma cărora pârâta a devenit titulara dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial de 880,58 mp ce include şi suprafaţa de 73,08 mp.
Este inacceptabilă afirmaţia recurentei potrivit căreia hotărârile judecătoreşti prin care consiliul local a fost obligat la încheierea contractului se rezumă numai la o negociere directă. Opţiunea asupra încheierii sau nu a contractului aparţine numai societăţii comerciale cumpărătoare, opţiune finalizată la 23 iulie 2003.
În mod greşit recurenta evocă sentinţa civilă nr. 3089/2004 a Judecătoriei Timişoara prin care s-a respins acţiunea precizată a reclamantei ca lipsită de obiect. Vânzătorul a înstrăinat imobilul, care prin modificările structurale, astfel cum au fost descrise în expertiza efectuată în dosarul nr. 3428/1997 al Judecătoriei Timişoara, includea suprafaţa de 73,08 mp, chiar dacă despre acestea nu s-au făcut menţiuni în cartea funciară. Relevant este că spre deosebire de caracterul înscrierilor în regimul Decretului-lege nr. 115/1938, regimul Legii nr. 7/1996 nu stabileşte caracterul constitutiv de drepturi, al înscrierilor, astfel încât efectul lor se reduce la opozabilitatea în raporturile juridice.
Întocmirea protocolului de predare primire dispus de HG nr. 914/1996 fără menţionarea spaţiului de 73 mp [care nu se regăsesc în anexa 2 lit. B)] şi necontestat de reclamantă nu u oferă acesteia nici un drept derivat din dreptul de proprietate al statului, şi nici legitimitatea formulării unei acţiuni în evacuare.
Evocarea art. 6 din C.E.D.O. este nepertinentă. Instanţa de apel nu poate fi acuzată de lipsă de rol activ, prin respingerea unor probe ce erau vădit neconcludente. Pe de altă parte criticile asupra nepronunţării asupra unor mijloace de apărare sau administrarea unor dovezi nu mai formează obiectul de cercetare al recursului.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 202 din 9 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În consideraţia culpei procesuale şi a prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurentă la cheltuieli de judecată în sumă de 3000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.C.I.A. Timişoara împotriva deciziei civile nr. 207 din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Obligă recurenta la 3000 lei cheltuieli de judecată către SC U. SA Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
← ICCJ. Decizia nr. 250/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 254/2009. Comercial → |
---|