ICCJ. Decizia nr. 3302/2009. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 3302/2009

Dosar nr. 5626/3/2005

Şedinţa publică din 10 decembrie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.

Prin acţiunea înregistrată, la data de 14 februarie 2005, reclamanta SC M. SA a chemat în judecată pârâta SC M.D. SA solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata sumei de 1.379.751.100 lei plus TVA reprezentând contravaloare totală lipsă folosinţă teren indiviz aferent unor spaţii comerciale în perioada decembrie 2002 – ianuarie 2005 precum şi plata sumei de 53.067.350 lei plus TVA lunar în continuare pe toată durata de folosinţă a terenului respectiv.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 2764 din 27 februarie 2008, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reţinând în esenţă faptul că pârâta a denumit proprietara construcţiilor prin aportarea acestora la capitalul social SC M.P. SA de către societatea din urmă cu consecinţele juridice specifice şi tutulara unui drept de superficie pe terenul pe care se află construcţiile devenit ulterior divizării proprietatea reclamantei, drept care i-a fost consolidat prin rămânerea hotărârii judecătoreşti care l-a consfiinţit, definitivă şi irevocabilă.

Împotriva acestei soluţii a promovat apel reclamanta considerând că instanţa nu a făcut o analiză corectă a actului dedus judecăţii, a normelor legale şi a probelor administrate fiind încălcate dispoziţiile art. 644 – art. 645 C. civ., consfiinţind un mod de dobândire a unui drept real străin de aceste dispoziţii legale.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 290 din 16 iunie 2008, a respins apelul ca nefondat.

În fundamentarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că este necontestat faptul că intimata a devenit proprietara construcţiilor (spaţiilor comerciale) prin aportarea acestora la capitalul social la SC S.P. SA care s-a divizat în SC M.D. şi SC M.I. SA.

Intimata SC M.D. SA a devenit proprietara spaţiilor comerciale (anul 2000) în urma divizării SC A.P. SA astfel cum atestă şi actul adiţional la statutul şi contractul SC M.P. SA.

Apelanta a dobândit dreptul de proprietatea asupra terenului aflat sub construcţii la data de 1 decembrie 2002 astfel cum atestă certificatul şi nu a contestat dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit pe durata existenţei respectivelor spaţii asupra cotelor indivize de teren aferent acestora.

Cum dreptul de superficie cu titlu gratuit al intimatei s-a născut anterior dobândirii de către apelantă a dreptului de proprietate asupra terenului, iar acesta a fost consolidat în aceiaşi termeni de hotărârea judecătorească nr. 4035 din 15 iunie 2005 care a constatat existenţa unui astfel de drept în sarcina intimatei, iar apelanta în acel moment nu a solicitat obligarea intimatei la plata unei indemnizaţii în lipsa unui temei contractual sau delictual s-a procedat la respingerea criticilor formulate.

Cu petiţia înregistrată, la data de 29 iulie 2008, reclamanta SC M. SA a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Se susţine că soluţia cuprinde motive străine de natura pricinei bazate pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Dreptul de folosinţă al superficiului asupra terenului proprietatea altuia pe care este ridicată construcţia, nefiind unul cu titlu gratuit, apare ca lipsit de relevanţă momentul în care acest drept se naşte întrucât odată cu naşterea dreptului respectiv, în favoarea superficiarului corelativ şi imultan se naşte şi obligaţia superficiarului de a-i plăti proprietarului terenului echivalentul chiriei.

Se mai susţine că în mod greşit s-a reţinut că, în lipsa unui temei contractual sau delictual care să justifice pretenţiile nu se pot pretinde, având în vedere dispoziţiile art. 480 – art. 482 C. civ., care definesc, de lege lata, atributele dreptului de proprietate.

De asemenea, se consideră că în cauză este incidentă instituţia îmbogăţirii fără just temei întrucât este evident că prin soluţia criticată patrimoniul pârâtei intimate s-a mărit în timp ce patrimoniul recurentei s-a diminuat fără nici o justificare.

Recursul este nefondat.

Acţiunea formulată de apelanta reclamantă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.

Din perspectiva motivării deciziei hotărârea este legală întrucât instanţa s-a limitat la o interpretare corectă a raporturilor juridice deduse judecăţii, arătând în concret argumentele pentru care nu a reţinut incidenţa principiului îmbogăţirii fără just temei.

De altfel, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor îmbogăţirii fără just temei. Nu se poate susţine mărirea patrimoniului recurentei şi micşorarea patrimoniului reclamantei intimate în condiţiile în care aceasta la care era proprietar asupra construcţiilor le-a exploatat tot cu titlu gratuit, terenurile aflându-se în proprietatea privată a statului.

De reţinut că intimata a devenit proprietara construcţiilor (spaţiilor comerciale) prin aportarea acestora la capitalul social al SC M.P. SA care ulterior s-a divizat.

Intimata a devenit proprietara spaţiilor comerciale (anul 2000) în urma divizării SC M.P. SA astfel cum arată actul adiţional la statutul şi contractul acesteia.

Nici la data aportării acestor spaţii comerciale la capitalul social al SC M.P. SA şi nici la data divizării, anul 2000, apelanta reclamantă nu era proprietara terenului aflat sub aceste construcţii, dreptul de proprietate dobândindu-l la data de 1 decembrie 2002 astfel cum atestă certificatul.

Prin sentinţa nr. 4964 din 6 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti instanţa a constatat că intimata are un drept de superficie compus din dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale şi dreptul de folosinţă, cu titlu gratuit, pe durata existenţei respectivelor spaţii asupra actelor indivize de teren aferent acestora.

De altfel, recurenta nu a contestat vreodată dreptul recurentei de a folosi terenul aferent spaţiilor comerciale, fiind nemulţumită însă de titlul gratuit al acestei folosinţe.

Dreptul de superficie, deşi nereglementat de Codul civil a fost definit în doctrină ca fiind dreptul de propietate pe care o persoană numită superficiar îl are asupra construcţiilor, plantaţiilor şi altor lucrări aflate pe ternul aparţinând altei persoane, teren în privinţa căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.

Comportă o suprapunere a două drepturi de proprietate aparţinând unor titulari diferiţi şi având obiecte diferite.

Este un drept imobiliar şi perpetuu şi implică pe lângă proprietatea asupra construcţiilor şi un drept de folosinţă asupra terenului pe care se află imobilul.

Conform definiţiei dată de doctrină şi jurisprudenţă, dreptul de superficie este evident faptul că, acesta s-a născut în persoana intimatei la data dobândirii dreptului de proprietate asupra spaţiilor comerciale, aceasta dobândind totodată şi dreptul de folosinţă asupra terenului de sub construcţii care la momentul respectiv (anul 2000) se afla în proprietatea Municipiului Bucureşti.

Faptul că ulterior acestei date, recurentei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acestor cote indivize de teren este irelevant sub aspectul evoluţiei juridice a dreptului de superficie, aşa cum s-a arătat de la data constituirii, caracterul său perpetuu dăinuie până la încetarea dreptului de proprietate asupra construcţiei, acesta nestingându-se prin neuz şi neîncepând prin sistarea stării de indiviziune (nu reprezintă o coproprietate).

În cauza dedusă judecăţii există o strânsă interdependenţă între construcţie şi teren, principalul constituindu-l construcţia, iar terenul fiind secundarul, acesta neputând fi exploatat separat, prin natura lui, câtă vreme el reprezintă amprenta construcţiei.

În speţă, chiar dacă recurenta nu ar folosi spaţiile comerciale, intimata nu ar avea la dispoziţie terenul liber pentru a-l folosi şi a-i da o altă utilizare, fiind în discuţie un teren necesar unui bloc, amprentă la bloc, care nu dă dreptul nici unui proprietar de a solicita vreo despăgubire.

În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 290 din 16 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2009.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3302/2009. Comercial