ICCJ. Decizia nr. 1006/2010. Comercial. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1006/2010
Dosar nr. 2378/111/2008
Şedinţa publică de la 11 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 452/Com din 1 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, secţia comercială, a fost respinsă acţiunea prin care reclamanta Ionaşcu Daniela solicitase să se constate, în contradictoriu cu pârâţii V.G.M. , V.C.G. , A.D. , SC L.M. SRL şi O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, nulitatea absolută a contractului de cesiune încheiat la 12 iulie 2007 între V.G. şi ceilalţi doi pârâţi persoane fizice, a Hotărârii A.G.A. din 28 august 2006 luată de asociaţii pârâtei societate comercială precum şi a contractului de cesiune din 28 august 2007 încheiat între A.D. şi V.G.C.
În esenţă, instanţa a reţinut că pe parcursul procesului pârâţii au satisfăcut creanţele pe care reclamanta urmărea a-i fi achitate prin invocarea nulităţii actelor respective aşa încât nu mai are interes în susţinerea cererii, respinsă în temeiul dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ.
În consecinţă, luând în considerare că respectivele creanţe s-au achitat abia la 24 martie 2009, după promovarea acţiunii, instanţa de fond a dispus obligarea pârâţilor la plata parţială a cheltuielilor de judecată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., respectiv a sumei de 2.971,10 lei, reprezentând taxele de timbru achitate de reclamantă, mai puţin onorariul avocatului ales, nedovedit în cauză, factura depusă la dosar privind executarea unui alt mandat dat avocatului într-un alt dosar.
Apelul declarat de pârâţii V.G.M. , A.D. , V.G.C. şi SC L.M. SRL împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 83 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, iar sentinţa tribunalului a fost schimbată în parte în sensul respingerii cererii reclamantei pentru acordarea cheltuielilor de judecată şi admiterii cererii pârâţilor pe acelaşi aspect reclamanta fiind obligată la 2.000 lei cheltuieli de judecată către pârâţi, la fond, plus 500 lei în apel.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta - a cărei acţiune a fost respinsă ca lipsită de interes - este în culpă procesuală aşa încât nu era îndreptăţită la cheltuieli de judecată ci, din contră, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., ea urma să suporte cheltuielile efectuate de pârâţi, instanţa de fond reţinând greşit că pârâţii au efectuat plata creanţelor reclamantei după promovarea cererii, obiectul cererii fiind constatarea nulităţii unor acte şi nu plata unor creanţe.
În consecinţă, sentinţa de fond s-a schimbat doar în partea privitoare la suportarea cheltuielilor de judecată, stabilindu-se în apel ca reclamanta să suporte plata acestora atât la fond cât şi pe cele din apel.
Nemulţumită de această decizie reclamanta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit interesul său în promovarea cererii şi obiectul cererii sale, prin acţiunea promovată împotriva pârâţilor ea urmărind readucerea în patrimoniul pârâtei Vrabie Georgeta a părţilor sociale cesionate ei şi neachitate şi pe care, la rândul ei, le cesionase altor persoane.
Or, prin plata contravalorii acestora, după promovarea cererii, interesul său în a ataca actele de cesiune nu mai era actual şi legitim, aşa încât corect i-a fost respinsă cererea dar, conform art. 274 C. proc. civ. culpa procesuală aparţinea pârâţilor, instanţa de apel făcând o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ. deoarece pârâţii nu au recunoscut pretenţiile ei ci, din contră, au solicitat respingerea cererii.
Odată cu recursul recurenta a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, cerere pentru soluţionarea căreia s-a stabilit cauţiunea de 400 lei, achitată de recurentă (fila 31 dosar) dar care a fost anulată ca netimbrată prin Încheierea din 28 ianuarie 2010.
Recursul reclamantei este întemeiat urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ. şi interpretare a celor din art. 274 C. proc. civ., referitoare la culpa procesuală, de către instanţa de apel sunt întemeiate deoarece, din actele dosarului rezultă că interesul reclamantei în susţinerea cererii de chemare în judecată a fost interpretat greşit de către instanţa de control judiciar.
Astfel, din argumentarea cererii introductive la instanţa de fond, rezultă că reclamanta şi-a justificat promovarea cererii în constatarea nulităţii actelor de cesiune a părţilor sociale încheiate între pârâţi pe interesul său în recuperarea creanţelor ce le avea contra pârâtei V.G.M., rezultată din contractul de cesiune din 12 iulie 2006, pârâţii încheind respectivele acte tocmai în vederea creării unei aparente stări de insolvabilitate a acesteia.
Or, împrejurarea că după promovarea cererii (la 26 mai 2008) pârâta V.G.M. a depus la dosar procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 24 martie 2009 (fila 87 fond) prin care a dovedit că şi-a executat către reclamantă toate obligaţiile rezultate din contractul de cesiune din 2006, a determinat-o pe reclamantă să nu-şi mai susţină acţiunea întrucât interesul său fusese satisfăcut, astfel încât greşit instanţa de apel a apreciat că aceasta s-ar fi aflat în culpă procesuală şi că ei îi revine obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată.
Este adevărat că potrivit art. 274 C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care „cade în pretenţii”, iar respingerea unei cereri poate fi considerată ca o cădere în pretenţii, însă la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă principiul culpei procesuale, culpă care este apreciată în raport de atitudinea procesuală a fiecărei părţi.
Or, în speţă, respingerea acţiunii reclamantei ca lipsită de interes a fost făcută în raport de atitudinea pârâtei care, pe parcursul procesului, şi-a executat toate obligaţiile faţă de reclamantă şi care a făcut ca interesul său în susţinerea cererii să nu mai fie actual şi legitim.
În consecinţă Curtea apreciază ca întemeiate criticile recurentei, motiv pentru care recursul va fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar decizia din apel modificată în sensul respingerii apelului declarat de pârâţi şi menţinerii soluţiei de fond ca temeinică şi legală.
Întrucât recurenta a solicitat şi restituirea cauţiunii achitate, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 7231 alin. (3) C. proc. civ. şi poziţia procesuală a intimatei pârâte, exprimată astăzi pe acest aspect, urmează să admită cererea recurentei şi să dispună restituirea cauţiunii de 400 lei consemnată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva Deciziei nr. 83/C/2009/A din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâţilor V.G.M. , V.C.G. , A.D. şi SC L.M. SRL Oradea declarat împotriva sentinţei nr. 452/Com din 1 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, secţia comercială .
Admite cererea formulată de Ionaşcu Daniela.
Dispune restituirea cauţiunii în sumă de 400 lei consemnată cu recipisa din 27 ianuarie 2010 emisă de C.E.C. Bank - Unitatea Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1002/2010. Comercial. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1008/2010. Comercial. Nulitate act juridic.... → |
|---|
