ICCJ. Decizia nr. 1136/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizie nr. 1136/2010
Dosar nr. 1798/91/2007
Şedinţa publică de la 19 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC V. SA a chemat în judecată, în faţa Tribunalului Comercial Cluj pe pârâtele SC V. T.M. SA şi O.R.C. şi a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună anularea numelui comercial şi a emblemei pârâtei SC V. T.M. SA înregistrat la O.R.C.; să radieze numele comercial şi emblema pârâtei; să o oblige pe pârâta SC V. T.M. SA să-şi schimbe numele comercial sub sancţiunea amenzilor cominatorii prevăzute de art. 5803 C. proc. civ.; să dispună publicarea în presa scrisă, pe cheltuiala SC V. T.M. SA, a dispoziţiilor hotărârii în cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive, câte o dată pe zi, în zilele de luni, miercuri şi vineri ale aceleiaşi săptămâni, pe prima pagină sau pe ultima pagină a ziarelor „Ziarul Financiar” şi „Ziarul de Vrancea”.
În argumentarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este titulara mărcii comunitare V. (R) nr. 004791323 depusă spre înregistrare la O.E.A.P.I. la data de 19 decembrie 2005 şi înregistrată la data de 26 ianuarie 2007, că în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 84/1998 şi Regulamentul CE nr. 40/94, marca de comerţ comunitară este protejată retroactiv de la data depozitului european (19 decembrie 2005) şi că în afară de marca comunitară V. (R) este titulara mărcii naţionale SC V. V.R. SA (R) înregistrată la O.S.I.M. A mai susţinut reclamanta că este titulara exclusivă a numelui comercial „V.”, acesta fiind recunoscut şi protejat pe teritoriul României în baza Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 în forma revizuită la 14 iulie 1967 la care România a aderat prin Decretul nr. 1177/1968.
Având în vedere că este titulara exclusivă a numelui comercial „V.” care este protejat şi recunoscut pe teritoriul României, reclamanta a susţinut că înregistrarea de către pârâtă a numelui V.T.M. îi încalcă dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcii fiind evidentă similaritatea dintre marcă, numele comercial aparţinând reclamantei şi numele comercial al pârâtei SC V. T.M. SA, acesta fiind de natură să creeze confuzie în percepţia consumatorilor prin asocierea care se poate face între mărcile al căror titular exclusiv este SC V. SA şi produsele şi serviciile oferite de pârâta SC V. T.M. SA.
Soluţionând litigiul Tribunalului Comercial Cluj, prin sentinţa nr. 4909/2008, a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei privind anularea numelui comercial şi ca neîntemeiate celelalte cereri. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că SC V. SA a fost înfiinţată în anul 1999, iar numele V. a fost înregistrat în baza certificatului de înregistrare din 28 septembrie 1999. În continuare a reţinut că pârâta şi-a schimbat denumirea din P. SA în V.T.M. SA, la data de 21 aprilie 2005, schimbarea denumirii fiind admisă prin încheierea Judecătorului delegat. Apreciind că firma pârâtei este element de individualizare a comerciantului în activitatea sa comercială, Tribunalul comercial citând art. 25 şi 38 din Legea nr. 26/1990 a stabilit că legea nu interzice în materie de nume comerciale existenţa unor denumiri asemănătoare fiind suficient un element de deosebire, care, în cauză, s-a constatat că există, astfel că, asemănarea cu un alt nume comercial nu poate constitui motiv întemeiat şi legal de anulare a numelui comercial atât timp cât există elemente de deosebire. După ce a precizat că poate apărea conflict între numele comercial şi marcă numai atunci când numele comercial ar fi folosit ca marcă prin aplicarea pe produse sau servicii, chestiune care însă putea fi analizată într-un alt cadru procesual, (prevăzut de art. 35 din Legea nr. 84/1998), prima instanţă a trecut la examinarea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea numelui şi a emblemei, care, în opinia tribunalului, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se fi anulat actul care a generat această menţiune. Cum o astfel de hotărâre nu a fost pronunţată şi având în vedere şi decizia nr. X din 22 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că cererea de radiere trebuie să fie precedată de o hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat actele care au stat la baza înregistrării, cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.
În final, s-a reţinut că cererea de anulare a numelui comercial şi respectiv a emblemei este inadmisibilă şi prin prisma art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 din care rezultă că titularul mărfii nu poate interzice unui terţ folosirea în activitatea sa comercială a propriei denumiri comerciale.
Sentinţa a fost apelată de reclamanta SC V. SA, care în dezvoltarea criticilor a susţinut că prima instanţă nu a ţinut seama de faptul că acţiunea în anularea numelui comercial şi a emblemei intimatei pârâte este admisibilă, iar acţiunea specifică împotriva apropierii unei firme este acţiunea în contrafacere care are ca obiect anularea şi radierea firmei prin care s-au uzurpat drepturile reclamantei. A criticat apelanta soluţia tribunalului şi pentru faptul că s-au adus argumente contradictorii unele pe excepţia inadmisibilităţii iar altele pe fond ceea ce a determinat şi existenţa contradicţiei dintre considerente şi dispozitiv. Pe fondul cauzei, apelanta a criticat sentinţa pentru că instanţa a condiţionat anularea numelui comercial şi a emblemei intimatei pârâte de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului adiţional nr. 481 din 29 martie 2005 prin care s-a aprobat schimbarea denumirii acesteia din P. SA în V.T.M. Încălcarea dispoziţiile care constituie temeiul juridic al acţiunii, potrivit apelantei, a dus la concluzia greşită ca legea aplicabilă în speţă ar fi doar Legea nr. 26/1990 deşi acţiunea a fost întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 84/1998, art. 25 şi 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale. În final a susţinut că Legile nr. 26/1990 şi 31/1990 nu conţin nici un text expres care să interzică formularea unei acţiuni în anularea numelui comercial sau o condiţionare a acţiunii de o procedură prealabilă, în acest sens fiind de văzut decizia nr. X din 20 martie 2006 pronunţată de Secţiile Unite al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care consacră deplina admisibilitate a acţiunii în anularea numelui comercial.
Analizând criticile aduse sentinţei, Curtea de Apel Cluj le-a apreciat ca întemeiate şi, ca urmare, prin decizia nr. 88/2009 a admis apelul şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Comercial Cluj.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anularea numelui comercial a fost admisă în mod greşit, că această apreciere a primei instanţe, este rezultatul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 şi a deciziei nr. X din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În realitate, a reţinut Curtea de Apel, deplina admisibilitate a acţiunii în anularea numelui comercial rezultă din coroborarea art. 35 din Legea nr. 84/1998 cu art. 8 din Convenţia de la Paris. Tot greşită este, potrivit instanţei de apel, şi condiţionarea acţiunii în anularea numelui comercial şi a emblemei de existenţa prealabilă a unei hotărâri judecătoreşti în anularea actului adiţional nr. 481 din 29 martie 2005 prin care s-a aprobat schimbarea denumirii pârâtei din SC P. SA în SC V. T.M. SA.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea de Apel a stabilit că Legea nr. 84/1998 nu prevede posibilitatea invocării art. 35 numai în raport de marcă, ci în raport de orice „semn” care ar încălca drepturile reclamantului asupra unei mărci, noţiune care include în mod evident şi numele comercial. Faţă de aceste raţiuni instanţa de apel a constatat că nu există dispoziţii sau un text de lege care să interzică formularea unei acţiuni în anularea numelui comercial, astfel că, o asemenea acţiune este admisibilă. În privinţa anulării actului adiţional de schimbare a numelui, Curtea a reţinut că apelanta nu putea să ceară anularea acestuia întrucât nu avea calitate de parte în acest act pentru a invoca motive de nulitate relativă. În consecinţă, instanţa de apel a conchis că acţiunea în anularea firmei este admisibilă, iar acţiunea specifică împotriva apropierii unei firme este acţiunea în contrafacere având ca obiect anularea şi radierea unei firme prin care s-au uzurpat drepturile reclamantului.
Împotriva deciziei nr. 88 din 26 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta SC V. T.M. SA prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, sub cuvânt că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, recurenta a susţinut că acţiunea introdusă de reclamantă nu poate fi calificată ca o acţiune în contrafacere, ci ca o acţiune reglementată de art. 25 din Legea nr. 26/1990 care potrivit deciziei nr. X/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi inadmisibilă. A susţinut în continuare recurenta, că reclamanta, prin acţiune, a invocat mai multe temeiuri iar instanţa în raport de motivare a ajuns la concluzia că investirea s-a făcut în temeiul art. 25 din Legea nr. 26/1990. Reclamanta intimată, în opinia sa, nu-şi poate modifica acţiunea în apel şi să susţină că pârâta recurentă a utilizat numele comercial ca marcă prin aplicarea pe produse sau servicii sau că numele comercial ar îndeplini vreuna din funcţiile mărcii. În acest sens a făcut trimitere la o decizie a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a soluţionat conflictul dintre marcă şi simpla înregistrare a unui nume comercial prin care s-a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Printr-o ultimă susţinere recurenta a considerat că mai înainte de a se pune problema unui conflict între simpla înregistrare a unui nume comercial şi marcă trebuie avut în vedere că numele de SC V.T.M. SA a fost dobândit în cadrul unui sistem atributiv, după parcurgerea unei proceduri administrativ jurisdicţionale finalizată cu pronunţarea unei încheieri a judecătorului delegat şi, pe cale de consecinţă, se bucură de prezumţia de legitimitate. Numai după răsturnarea prezumţiei prin acţiunea reglementată de art. 25 din Legea nr. 26/1990 poate fi soluţionat conflictul dintre numele comercial ilicit şi marca reclamantei.
În concluzie, recurenta a apreciat că instanţa a interpretat greşit legea, acţiunea în anularea numelui comercial nefiind admisibilă fără îndeplinirea prealabilă a unor condiţii pentru că numai atunci poate fi calificată ca o acţiune în contrafacere.
Intimata V. SA prin întâmpinare a analizat punctual motivele invocate de recurentă şi a solicitat în final respingerea recursului ca nefondat. În esenţă, intimata a susţinut că temeiul legal al acţiunii l-a constituit Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale şi art. 35 din Legea nr. 84/1998, că motivarea şi temeiul juridic al acţiunii sunt edificatoare pentru obiectul cererii de chemare în judecată prin care a invocat faptul că numele comercial V.T.M. îi încalcă drepturile asupra numelui său comercial şi asupra mărcilor sale „V.” şi „V.R.”. A mai arătat intimata că acţiunea sa a fost introdusă pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea numelui comercial al recurentei, iar urmarea firească a acestei anulări este radierea numelui, care se poate cere în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.
Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor, necompetenţa instanţelor comerciale de a judeca litigiul dintre părţile în proces, raportat la dispoziţiile art. 304 alin. (3) C. proc. civ.
Această abordare urmează să fie analizată sub două aspecte: a naturii litigiului şi a normelor legale aplicabile.
1. Prin indicarea pretenţiei deduse judecăţii a împrejurărilor de fapt şi a temeiului de drept, reclamanta şi-a justificat în faţa Tribunalului îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva pârâtei chemată în judecată. Cu toate acestea, pentru ca soluţia să fie legală instanţa este datoare, pornind de la raportul juridic supus cercetării şi de la temeiul legal invocat să-şi verifice competenţa.
În concret se constată că prin acţiune s-a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună anularea numelui comercial şi a emblemei pârâtei SC V.T.M. SA şi să se radieze acest nume comercial din registrul comerţului iar în susţinerea acestei solicitări au fost invocate prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998 şi art. 25 din Legea nr. 26/1990. Raportându-se la aceste temeiuri sentinţa fondului a înlăturat dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 [(fila 16 alin. (1)], după care instanţa a trecut la analiza aplicării în cauză a art. 25 din Legea nr. 26/1990, dispoziţii care deveneau aplicabile numai în măsura în care erau o consecinţă a determinării corecte a cadrului procesual în raport de primul capăt de cerere.
În aceste condiţii, instanţa de fond fără să observe obiectul acţiunii prin care s-a solicitat „anularea numelui comercial” cât şi faptul că prin acţiune se urmăreşte protecţia acestui nume, indiferent dacă acesta face parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ, a soluţionat litigiul ca instanţă competentă în materie comercială. Analiza litigiului din perspectiva unei legi comerciale (Legea nr. 26/1990) fără observarea obiectului acţiunii şi a temeiului legal care viza protecţia numelui comercial, care în plan juridic se realizează printr-un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile privind protecţia dreptului de proprietate industrială în diversitatea acestuia, a dus la încălcarea normelor de competenţă materială funcţională. În fine, deşi instanţa de apel a avut în vedere obiectul cererii şi a observat corect şi dispoziţiile legale aplicabile (Legea nr. 84/1998, art. 8 din Convenţia de la Paris care asigură şi pe plan internaţional protecţia dreptului de proprietate) a omis la rândul său să pună în discuţie necompetenţa instanţelor comerciale şi evident competenţa instanţelor specializate în raport de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi art. 2 lit. e) C. proc. civ.
2. Litigiul de faţă, cu obiectul precizat mai sus, nu are natură comercială, iar împrejurarea că acesta a luat naştere între două societăţi comerciale nu-i determină comercialitatea în absenţa faptelor de comerţ, obiective sau subiective. Prin urmare, în cauză, nu a operat nici prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., susţinere la care părţile au renunţat în dezbaterea privind necompetenţa instanţelor comerciale (susţinută însă la fond) care a fost pusă în discuţie în această fază procesuală. Faţă de obiectul pricinii şi de temeiul legal invocat, care reglementează un domeniu special derogatoriu de la dreptul comercial, se va reţine şi faptul că prezumţia simplă de comercialitate este răsturnată de natura civilă a litigiului.
3. Lipsa competenţei funcţionale a secţiei comerciale a Tribunalului. Acţiunea, în primă instanţă este de competenţa tribunalului, doar că aşa cum se va arăta în continuare, competent să soluţioneze litigiul este completul specializat din cadrul secţiei civile şi nu secţia comercială care a pronunţat hotărârea atacată cu apel, iar din această perspectivă Înalta Curte observă şi faptul că în urma desfiinţării hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel trebuia să trimită cauza instanţei civile în complet specializat din cadrul Tribunalului Cluj.
Această concluzie se impune având în vedere că, în cazul instanţelor judecătoreşti competenţa desemnează aptitudinea recunoscută de lege de a desfăşura activităţi jurisdicţionale sau altfel spus, competenţa materială funcţională se determină după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe, atribuţii care trebuie raportate la actele normative pe care se întemeiază cererea introductivă de instanţă.
4. În concret, competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuit fiecăreia dintre secţiile sau completele specializate ale fiecărei instanţe. Cum dreptul proprietăţii intelectuale şi în subsidiar proprietatea intelectuală, constituie o ramură distinctă de drept consacrată în dreptul pozitiv român prin acte normative speciale, iar cauza acţiunii introductive este întemeiată pe dreptul conferit de numele comercial se va reţine că litigiul a fost soluţionat cu încălcarea normelor de competenţă prevăzută de art. 2 lit. e) C. proc. civ., care se regăsesc şi în dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 84/1998 prin care se stipulează că „acţiunea în anulare şi acţiunea în decădere din drepturile conferite de marcă se înregistrează la tribunal „secţia civilă”.
În acelaşi sens trebuie observată incidenţa în cauză şi a dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prin care s-a stabilit expres că în cadrul tribunalului funcţionează secţii specializate pentru cauze civile.
În concluzie, potrivit art. 304 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 313 C. proc. civ. şi va admite recursul vor fi casate hotărârile anterior pronunţate şi se va trimite cauza unei instanţe competente funcţional şi material conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC V. T.M. SA FOCŞANI împotriva deciziei civile nr. 88 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi sentinţa comercială nr. 4909 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Comercial Cluj şi trimite cauza la Tribunalul Cluj, secţia civilă, spre competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1105/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1163/2010. Comercial → |
|---|
