ICCJ. Decizia nr. 1163/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1163/2010
Dosar nr. 22037/3/2005
Şedinţa publică de la 23 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3273/2005, la Tribunalul Bucureşti, reclamanta SC E. SA a chemat-o în judecată pe pârâta I.T.U.D. AG, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 1.294.868 EURO, cu titlul de daune cauzate prin denunţarea unilaterală a protocoalelor de vânzare cumpărare de produse de mobilier, încheiate de părţi, cu cheltuieli de judecată.
S-a arătat că suma pretinsă reprezintă prejudiciul suferit şi este alcătuită din contravaloare maşini, unelte si echipamente -771.880 EURO; contravaloare stocuri de materii prime, materiale si produse semifabricate achiziţionate pentru fabricarea produselor I., care nu pot fi utilizate în alte scopuri - 50.550 EURO; diferenţa de preţ pentru produse I. - 346.145 EURO ; diferenţă preţ la contractul de leasing nr. 110088 din 08 mai 2001 - 126.293, conform protocolului din 06 decembrie 2001.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, 970 C. proc. civ., art. 1073 C. civ., art. 1075 C. civ. si art. 1082 C. proc. civ.
Prin cerere precizatoare, formulată la 15 septembrie 2005, reclamanta a învederat ca pretenţiile solicitate se ridică la suma de 1.294.868 EURO, reprezentând 45.061.406.400 lei, pentru care s-a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 498.946.651 lei.
Prin întâmpinarea formulată la termenul din 10 februarie 2006, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţelor judecătoreşti din România, cu consecinţa respingerii cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române.
A susţinut că prin Convenţia intitulată «Termeni si Condiţii Generale de Achiziţionare pentru furnizarea produselor către I.», la care reclamanta a devenit parte prin contractul de cumpărare nr. 034- 0003 – CLU din 21 martie 1991 şi ulterior prin convenţiile încheiate, reclamanta şi-a însuşit termenii generali ai convenţiei, care la pct. 18.1 prevăd că disputele apărute în legătură cu aplicarea condiţiilor sau cu aspecte apărute din acestea vor fi soluţionate în conformitate cu regulile Camerei Internaţionale de Comerţ, iar arbitrajul are loc la Paris, potrivit art. 18.2, legea aplicabilă fiind cea de la sediul I., legea elveţiană.
Cu privire la capătul de cererea prin care s-a solicitat achitarea diferenţei de preţ pentru contractul de leasing nr. 110088 din 08 mai 2001, precum şi la Acordul Suplimentar la acest contract, pârâta a invocat excepţia necompetenţei generale, raportat la prevederile art. 18 alin. (l) - art. 19.1 din contract şi pct. 4 teza I, prin care părţile au convenit soluţionarea litigiilor decurgând din contract si Acordul Suplimentar pe calea arbitrajului, în concordanţă cu regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerţ din Stockholm, convenţiile fiind guvernate de legea Regatului Suedez.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii.
În drept pârâta a invocat dispoziţiile art. 2, art. 115 şi urm. C. proc. civ., art. 3, art. 3432 şi urm. C. proc. civ.
Prin cererea depusă la dosarul cauzei, la termenul din 10 martie 2006, reclamanta a solicitat, în combaterea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti române, încuviinţarea probei cu înscrisuri, constând in corespondenta părţilor, din care rezultă că reclamanta nu a acceptat clauzele cuprinse în Condiţiile Generale, fără o negociere prealabilă a acestora.
Prin precizările depuse la termenul din 07 aprilie 2006, pârâta a indicat datele de identificare ale societăţii I.T.U.D., indicând sediul reprezentantei din România.
Prin cererea înregistrată la termenul din 30 iunie 2006, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor cu 500.000 EURO, reprezentând 1.795.000 lei pierderi înregistrate ca urmare a reduceri activităţii efect al denunţări unilaterale a convenţiilor; 500.000 EURO reprezentând 1795.000 lei, beneficiu nerealizat aferent perioadei 01 august 2004 – 31 decembrie 2005, ca urmare a denunţării convenţiilor.
Prin cererea precizatoare, formulată la 25 ianuarie 2008, reclamanta a majorat pretenţiile cu suma de 2.209.238 EURO (7.514.459 lei) contravaloare utilaje,maşini si unelte, stocuri materii prime si materiale, diferenţa preţ contract de leasing, pierderi datorate ca urmare a reducerii volumului de activitate, beneficiu nerealizat.
Prin încheierea de la 09 iunie 2006, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, reţinând că din probatoriul administrat nu a rezultat însuşirea clauzei compromisorii, ca efect al negocierilor, în urma intervenirii acordului de voinţa în conformitate cu art. l 1 din Condiţiile Generale; cu privire la contractul de leasing s-a apreciat că pretenţiile solicitate nu rezultă din derularea acestui contract, ci se referă la raporturile juridice guvernate de convenţii, prin raportare exclusiv la preţul contractului de leasing, astfel ca nu este incidentă clauza compromisorie stipulată în acest contract.
Prin sentinţa comercială nr. 4741 din 02 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 610.230 EURO, reprezentând despăgubiri, către reclamantă, cu cheltuieli de judecată în sumă de 82.244,06 lei (RON).
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut concluziile raportului de expertiză contabilă, coroborat cu înscrisurile administrate, constatând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin Protocolul încheiat la 6 decembrie 2001, comanda efectuată fiind inferioara celei stipulate prin contract, pentru anii 2002 şi 2003, beneficiind nejustificat de reducerea de preţ operată de reclamantă, condiţii în care, potrivit contractului, pârâta este ţinută a achita diferenţa de preţ stabilită prin contract, în sumă de 346.145 EURO; de asemenea, în temeiul aceluiaşi protocol, s-a convenit ca, în situaţia nerespectării clauzelor privind cantităţile şi valorile minime comandate, valoarea sumei datorate ca preţ, în temeiul contractului de leasing, să se diminueze cu acelaşi procent, determinat prin raportare la obligaţiile nerespectate.
Reţinând că pentru anul 2004, cantitatea de produse comandate a reprezentat 54,48 % din totalul stabilit prin protocol, iar preţul contractului de leasing a fost achitat integral, conform celor stabilite prin expertiza contabilă efectuată, s-a dispus restituirea sumei de 264.085 EURO, echivalentul a 45,52 % din valoarea comenzii neefectuate.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere prin care s-a solicitat obligarea la plata despăgubirilor reprezentând contravaloare maşini, unelte si echipamente achiziţionate pentru executarea produselor comandate, în sumă de 1.334.500 EURO şi contravaloare materii prime, materiale şi produse semifabricate în valoare de 49.653 EURO, apreciindu-se ca nedovedit prejudiciul, câtă vreme bunurile achiziţionate au rămas în proprietatea reclamantei.
S-a apreciat că nu poate fi reţinută culpa pârâtei în denunţarea unilaterală a contractelor, pentru că pretenţiile reclamantei constând în despăgubiri, determinate de această măsură, să fie admise; cu privire la nivelul de formaldehida, din probatoriul administrat nu a rezultat, cu certitudine, depăşirea acestuia, astfel ca excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi opusă reclamantei; s-a mai reţinut că în lipsa unui pact comisoriu, pârâta nu avea dreptul să rezilieze unilateral contractul.
Prin decizia comercială nr. 120 din 16 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantă şi pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate.
În motivarea acestei soluţii, în ce priveşte apelul reclamantei, instanţa de apel a reţinut în considerente că:
În mod corect a apreciat instanţa de fond că în lipsa unui pact comisoriu, a unei sentinţe, nefiind investită pe cale reconvenţională cu acţiune în reziliere nu poate dispune rezoluţiunea contractului.
Excepţia de neexecutare, de asemenea, nu poate fi reţinută, întrucât în derularea contractului nu a fost opusă expres.
Mai mult, parte din obligaţiile reciproce nu implicau simultaneitatea, pentru producţia anumitor obiecte de mobilier fiind convenite doar termene de începere fără a se fi stabilit termene limită, iar sistarea acestora nu a fost solicitata de câtre cumpărător in temeiul unor obiecţiuni legate de calitate,in timp ce pentru obligaţia corelativă a cumpărătorului, efectuarea comenzilor minimă, s-au convenit termene limită, în care acesta nu s-a încadrat.
Astfel, I. nu avea posibilitatea opunerii excepţiei de neexecutare, ci doar dreptul de solicita sistarea producţie şi, în instanţă, rezilierea contractului.
În consecinţă, în mod corect, s-a reţinut culpa I. în neîndeplinirea obligaţiei principale de a efectua comenzi minime, în temenele prevăzute în contracte, neputând opune lipsa de diligenţă în gerarea propriilor interese legate de derularea contractului.
Însă, în determinarea prejudiciilor suferite ca urmare a întreruperii unilaterale a contractului, nu poate fi ignorată culpa concurentă a cocontractantului.
Din corespondenta părţilor a rezultat că reclamanta, în mod constant, nu s- a încadrat în graficele de producţie si termenele de livrare, la solicitarea sa acestea fiind reeşalonate în repetate rânduri.
A apreciat că în mod corect au fost înlăturate obiecţiunile legate de nerespectarea normelor standard a nivelului de aldehida folosită, probatoriul administrat nefiind concludent, însă produsele executate de reclamantă au prezentat în mod constant scăderi calitative datorate modului greoi de tapiţare ce a determinat verificări suplimentare cu consecinţa întârzierii producţiei.
Reclamanta a încălcat principiile concurenţei loaiale.
Chiar dacă neacceptate Condiţiile Generale, din convenţiile supuse analizei, precum şi din atitudinea comercială a pârâtei, cunoscută reclamantei ca urmare a desfăşurării unor raporturi de durată, rezultă că, una din condiţiile esenţiale ale convenţiilor încheiate de I., o constituie exclusivitatea.
Reclamanta, încălcând aceasta cerinţă, a procedat la valorificarea produselor I., fără consimţământul pârâtei direct sau prin intermediari neagreaţi sau confirmaţi de aceasta.
În consecinţă, deşi contractul nu a fost reziliat şi excepţia de neexecutare nu poate fi opusă, reţinând culpa concurentă a reclamantei în încetarea raporturilor contractuale, instanţa de apel a apreciat ca nedatorate sumele solicitate cu titlul de contravaloare materii prime şi materiale procurate în vederea realizării comenzilor ferme şi contravaloarea prejudiciului cauzat prin încetarea contractului.
Cu privire la apelul formulat de pârâtă, instanţa de apel l-a apreciat ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Aşa cum s-a reţinut, obligaţia principală asumată de pârâtă, de a efectua comenzile minime convenite, în termenele stipulate nu a fost respectată din motive neimputabile reclamantei, cauzele de care s-a prevalat pârâta, invocând exonerarea de răspundere, intervenind ulterior împlinirii termenului limita prevăzut in contract.
Potrivit convenţiilor din 13 noiembrie 2000, 16 octombrie 2001 şi 06 decembrie 2001, în situaţia nerespectării comenzilor minime convenite, nu mai opera diminuarea preturilor, I. fiind ţinută să achite preţurile iniţial stabilite, despăgubirea, datorată fiind în sumă de 346.145 EURO.
În acest sens au fost reţinute concluziile expertizei judiciare, apreciindu-se că, obiecţiunile formulate de pârâtă au fost cenzurate de expert si înlăturate de instanţă în mod justificat.
De asemenea, pârâtă, în apel, nu a solicitat refacerea raportului de expertiză.
Prin convenţiile încheiate la 13 noiembrie 2000, 06 decembrie 2001 s-a convenit, de asemenea, pentru situaţia în care condiţiile convenţiei nu vor fi respectate de I., ca valoarea finanţării în sistem leasing să se diminueze automat cu procentul obligaţiilor nerespectate.
Apelanta a susţinut că despăgubirile acordate în temeiul acestei clauze nu sunt datorate, întrucât perioadei pentru care sunt solicitate îi sunt incidente condiţiile convenţiei încheiate la 16 octombrie 2002, care nu conţin o astfel de sancţiune.
Din analiza termenilor convenţiei a rezultat că sancţiunile privind diminuarea preţului contractului de leasing cu procentul în care nu au fost respectate obligaţiile de a comanda numărul minim de produse nu poartă asupra unei perioade determinate, ci asupra anumitor produse, contractate.
Comenzile minime nu au fost respectate de către pârâtă decât în parte, din expertiza efectuată rezultând pentru convenţia din 06 decembrie 2001, un procent neonorat de 45,52 %, cu care a fost diminuat preţul contractului de leasing.
Au fost înlăturate şi apărările formulate de către pârâtă, întemeiate pe neexecutarea întocmai a contractului de leasing, în sensul că nu au fost achitate ultimele două rate ale acestuia, reţinându-se că „executarea acestui contract nu are relevanţă în prezentul litigiu, sumele datorate în temeiul contractului de execuţie şi vânzare, fiind doar determinate prin raportare la contractul de leasing”.
În consecinţă, apreciindu-se legală şi temeinică sentinţa atacată, apelurile au fost respinse, ca nefondate.
Împotriva deciziei curţii de apel, au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.
Recurenta-reclamantă SC E. SA Bucureşti îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului său, aşa cum a fost formulat, casarea deciziei recurate şi, în baza art. 314 C. proc. civ., instanţa de recurs să hotărască asupra fondului pricinii, în sensul admiterii apelului său şi a schimbării în parte a sentinţei tribunalului, în limitele apelului, respectiv a obligării pârâtei la plata către reclamantă, cu titlu de daune a sumei de 2.669.546 EURO (alcătuită din 610.230 EURO la care a fost obligată pârâta prin sentinţa primei instanţe şi 2.059.316 EURO care în mod greşit nu a fost acordată de prima instanţă; solicită, de asemenea, să fie obligată intimata SC I.S. AG (fostă I.T.U.D. AG) la plata cheltuielilor de judecată în apel şi în recurs.
Recurenta-reclamantă, critică pentru nelegalitate decizia curţii de apel, formulând, în esenţă, următoarele motive de recurs:
1) motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greşită a legii), constând în aceea că, respingându-i-se apelul sub cuvânt că „se apreciază, ca nedatorate, sumele solicitate cu titlu de contravaloare materii prime şi materiale procurate în vederea realizării comenzilor ferme şi contravaloarea prejudiciului cauzat prin încetarea contractului” pentru că ar avea o culpă concurentă cu cea a pârâtei, i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 296 şi 105 C. proc. civ.;
2) motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ. (instanţa a dat ceea ce nu s-a cerut şi hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii), constând în aceea că fără a se fi cerut de către pârâtă rezilierea contractului pentru vreo culpă a sa şi reţinându-se în mod corect culpa pârâtei, motiv pentru care a şi respins apelul acesteia, s-a reţinut de către instanţa apelului o culpă concurentă în sarcina sa, constatările şi soluţia instanţei neputându-se concilia;
3) motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii), textele de lege încălcate fiind art. 969, 970, 1020, 1021, 1073, 1075, 1080, 1082 şi 1085 C. civ.
Sub acest aspect, arată astfel că, deşi instanţa de apel a recunoscut că I. nu putea să rezilieze unilateral contractul (art. 969 şi art. 970, art. 1020 şi art. 1021 C. civ.), nu a sancţionat rezilierea acestui contract, unilateral, de vreme ce a considerat justificată doar pretenţia sa derivând din neîndeplinirea de către I. a obligaţiei de a comanda produse în cantitatea care îi conferea dreptul la reducerea preţului cu până la 5 unităţi; cu alte cuvinte, deşi se constată încetarea unilaterală a contractului, daunele interese solicitate pentru această încetare nu numai că nu au fost acordate, dar nici măcar nu au fost examinate de instanţa de apel.
Recursul declarat de reclamantă este fondat şi va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:
Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., se constată a fi întemeiat, întrucât deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect culpa pârâtei în denunţarea unilaterală a contractului, în situaţia inexistenţei unui pact comisoriu şi neefectuării comenzilor în cantităţile convenite şi, de asemenea, a reţinut judicios că pârâta nu poate opune excepţia de neexecutare, că au fost respinse corect de către prima instanţă obiecţiunile acesteia de nerespectare a normei privind nivelul de formaldehidă în produsele livrate şi că unele întârzieri în livrare nu îi dădeau dreptul de a solicita sistarea producţiei, instanţa de apel a reţinut în acelaşi timp, fără a se fi cerut de pârâtă, rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă şi fără a fi făcut obiect de judecată, în primă instanţă sau în apel, o pretinsă culpă a reclamantei, că nu poate fi ignorată culpa concurentă a acesteia, iar pentru acest motiv s-a apreciat ca nedatorate sumele solicitate cu titlu de contravaloare materii prime şi materiale procurate în vederea realizării comenzilor ferme, precum şi contravaloarea prejudiciului cauzat prin încetarea contractului.
Şi cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., este întemeiat, întrucât de vreme ce nu s-a solicitat în instanţă rezilierea contractelor pentru o pretinsă culpă a reclamantei şi nu s-a invocat ca motiv de denunţare a contractului culpa acesteia, iar prima instanţă nici nu a reţinut vreo culpă a reclamantei în executarea contractului cu pârâta, reţinerea unei culpe concurente a reclamantei de către instanţa de apel echivalează cu a acorda ceea ce nu s-a cerut, devenind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 6, în sensul invocat de recurentă.
Or, dacă instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut culpa pârâtei I. şi sentinţa este legală şi temeinică, în mod evident se constată, o neconcordanţă cu concluzia potrivit căreia se reţine o culpă concurentă a reclamantei în încetarea raporturilor contractuale, motiv pentru care se constată a fi îndeplinite şi cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În fine, este întemeiat şi cel de-al treilea motiv de recurs, formulat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum urmează a se arăta în continuare.
Deşi ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză au reţinut în mod corect că pârâta nu putea denunţa în mod unilateral contractul şi că rezilierea se putea dispune numai de către instanţă în condiţiile art. 1020 – art. 1021 C. civ., ele nu au acordat daunele interese cuvenite pentru această încetare a contractului, prima instanţă respingându-le cu motivarea că reclamanta nu ar fi probat existenţa unei legături de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtei, constând în denunţarea unilaterală a contractului urmată de stoparea comenzilor, pentru o parte a daunelor şi respectiv că nu ar fi fost dovedite pierderile sau beneficiul nerealizat stabilite prin raportul de expertiză.
Or, Înalta Curte apreciază că sub acest aspect cele reţinute de instanţe sunt eronate, având în vedere că pentru repararea integrală a prejudiciului, în daunele efectiv suferite de reclamantă se impune a fi inclusă şi suma de 49653 EURO reprezentând materii prime, materiale şi produse semifabricate, comandate în considerarea produselor marca I., rămase în depozit, nefolosite şi nefolosibile, existenţa lor fiind constatată de către expert.
De asemenea, în ce priveşte beneficiul nerealizat în sumă de 1.111.136 EURO, acesta reprezentând câştigul de care societatea reclamantă a fost lipsită prin stoparea comenzilor şi denunţarea contractului de către pârâtă se constată că este şi acesta datorat, ca o consecinţă a conduitei culpabile a pârâtei I., fiind calculat în temeiul contractului, iar cuantumul lui fiind stabilit prin expertiză.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, se va admite recursul declarat de reclamanta SC E.SA Bucureşti împotriva deciziei curţii de apel, care va fi modificată în parte, în sensul că se va admite apelul reclamantei şi se va schimba în parte sentinţa tribunalului, în sensul că va fi obligată pârâta SC I.S. AG ELVEŢIA şi la plata următoarelor sume: 49653 EURO reprezentând contravaloarea materiilor prime şi materialelor nefolosite şi nefolosibile şi 1.111.136 EURO reprezentând câştigul nerealizat prin stoparea comenzilor.
Vor fi păstrate în rest dispoziţiile sentinţei apelate şi deciziei recurate.
În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi acordate, deoarece nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezile efectuării lor, în original şi, în consecinţă, va respinge cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pârâta I.S. AG ELVEŢIA îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei curţii de apel, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii promovate de reclamanta SC E. SA şi a exonerării sale de plată cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului său, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa a reţinut greşit situaţia de fapt, considerând că I. a denunţat unilateral contractul, în cauză operând excepţia de neexecutare a contractului, iar nu denunţarea unilaterală a acestuia.
Susţine că instanţa investită cu soluţionarea apelului, în mod netemeinic a respins cererea de solicitare a efectuării unei noi expertize contabile şi, de asemenea, că sumele de 346.145 EURO şi de 264.085 EURO, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză contabilă au fost eronat calculate, nefiind datorate de către I.
În baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că decizia pronunţată de curtea de apel conţine la bază motive contradictorii, prezente de altfel şi în motivarea sentinţei pronunţate de tribunal.
În examinarea recursului pârâtei, dând relevanţă dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a avea în vedere primordial excepţia declarării tardive a recursului pârâtei, invocate din oficiu de instanţă.
Din actele dosarului, se constată astfel că apelantei-pârâte SC I.S. AG ELVEŢIA i-a fost comunicată decizia pronunţată de instanţa de apel la data de 1 iunie 2009, iar acesta a declarat recurs la data de 18 iunie 2009, conform datei de expediere a plicului şi datei de înregistrare a recursului la curtea de apel.
În această împrejurare, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a declarat recurs peste termenul stabilit de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., depăşind acest termen cu o zi şi reţinând că recursul pârâtei este tardiv declarat îl va respinge, în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC E. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 120 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că:
Admite apelul reclamantei SC E. SA Bucureşti şi schimbă în parte sentinţa comercială nr. 4741 din 2 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că obligă pârâta SC I.S. AG ELVEŢIA şi la plata următoarelor sume: 49.653 EURO reprezentând contravaloarea materii prime şi materiale nefolosite şi nefolosibile şi 1.111.136 EURO reprezentând câştigul nerealizat prin stoparea comenzilor.
Păstrează în rest dispoziţiile sentinţei apelate şi deciziei recurate.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta SC I.S. AG ELVEŢIA împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1136/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1214/2010. Comercial → |
|---|
