ICCJ. Decizia nr. 1214/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1214/2010
Dosar nr. 43995/3/2006
Şedinţa de la 14 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată că, prin sentinţa comercială nr. 15500 din 20 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă excepţia prescripţiei ca neîntemeiată. De asemenea, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E. BUCURESTI SA, sucursala Bucureşti, iar pârâta R.A.D.E.T. Bucureşti a fost obligată să achite reclamantei suma de 69.484.794 RON cu titlu de penalităţi aferente facturilor emise în perioada martie 2003 – decembrie 2004 şi cheltuieli de judecată în valoare de 700.329,46 lei. Totodată, s-a respins cererea de actualizare ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, pârâta prin punctajul întocmit pe luna decembrie 2003 a recunoscut un debit total de 4.058.684.999.850 lei aferent perioadei martie – decembrie 2003 şi că acest act de recunoaştere a debitului principal este de natură să întrerupă cursul prescripţiei atât pentru acesta cât şi pentru accesorii.
Pe fond, instanţa reţine că O.U.G. nr. 115/2001 nu a avut ca finalitate modificarea clauzelor contractuale dintre părţi, scopul său constând în facilitarea colectării sumelor plătite de către consumatorii finali pentru plata furnizorilor, fără a afecta scadenţa stabilită prin contract şi fără a încuraja întârzierea în plata facturilor. Altfel, prin actele adiţionale încheiate ulterior apariţiei Ordonanţei nr. 115/2001, părţile au menţinut clauza penală din contractul nr. 1/2001. În concluzie instanţa de fond a reţinut că cererea reclamantei este întemeiată în parte şi anume pentru penalităţile de întârziere faţă de prevederile art. 969, 1066 şi urm. C. civ.
În privinţa actualizării sumei cu rata inflaţiei s-a apreciat că natura juridică a unei clauze penale nu permite acordarea unor daune interese în cuantum mai mare decât cel determinat potrivit voinţei contractuale conform art. 1087 C. civ.
Împotriva sentinţei au formulat apel ambele părţi.
Prin decizia nr. 281 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a apreciat natura juridică diferită a clauzei penale, incluse într-un contract, privind neîndeplinirea de către părţile contractante a obligaţiilor asumate, faţă de cea a despăgubirilor precum actualizarea debitului cu rata inflaţiei.
În concret, clauza penală are rol sancţionator pentru partea în culpă şi simpla întârziere în executarea obligaţiei asumate de către aceasta, atrage plata penalităţii stabilite de către părţi. Practic nu se impune nici o altă probă pe aspectul culpei părţilor în cauză.
În măsura în care penalităţile astfel calculate nu acoperă prejudiciul creat creditorului este permis cumulul penalităţilor cu eventualele daune pretinse de acesta, daune ce pot fi contractuale sau extracontractuale.
Aşadar, cumulul penalităţilor de întârziere cu daunele rezultate din actualizarea debitului în funcţie de rata inflaţiei este posibil.
Curtea de apel a reţinut că între daunele contractuale şi extracontractuale există, sub aspect probator, deosebiri care derivă din răspunderea contractuală sau extracontractuală.
În altă ordine de idei, aceste daune nu au rol de sancţiunea ci de despăgubire a creditorului.
Revenind la speţă, faţă de aceste considerente curtea a reţinut că actualizarea penalităţilor cu indicele de inflaţie nu este prevăzut în contractul încheiat între părţi.
Şi atunci, apelanta reclamantă ar fi trebuit să probeze prejudiciul produs în patrimoniul său, din perspectiva restabilirii echilibrului prestaţiilor în cadrul contractului în condiţiile în care, suma rezultată în urma calculului penalităţilor de întârziere nu ar contribui la restabilirea acestui echilibru.
Deşi apelanta reclamantă a solicitat aceste penalităţi în termenul legal de prescripţie este de apreciat în restabilirea echilibrului prestaţiilor şi momentul la care aceasta a înţeles să formuleze acţiunea şi anume la 28 decembrie 2006 pentru facturi emise în perioada 05 martie 2003 – decembrie 2004 în privinţa debitului principal.
În concluzie, curtea a apreciat că, deşi posibilă actualizarea sumei privind penalităţile de întârziere în plată, nu se poate proceda la actualizarea sumei fără dovezi în sensul arătat.
Altfel, art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., de care face vorbire apelanta prevede posibilitatea actualizării debitului în funcţie de rata inflaţiei în faza de executare silită deosebită de faza judecăţii de faţă.
În cadrul acestei faze părţile vor beneficia de prevederile legale în materie care le permit solicitarea respectiv contestarea actualizării debitului şi pronunţarea instanţei de executare pe aceste cereri.
Curtea a mai reţinut că probele relevă că facturile pentru care reclamanta a calculat penalităţi de întârziere în plată au fost achitate integral până la data de 20 mai 2004 dar, în termenul legal de prescripţie de 3 ani deşi cu întârziere faţă de data scadenţei (fapt rezultat şi din raportul de expertiză administrat în cauză).
Până la achitarea integrală a debitului, fiecare plată efectuată a condus la întreruperea termenului de prescripţie pentru debitul principal cât şi pentru penalităţile aferente.
Pe de altă parte, punctajul întocmit în luna decembrie 2003 nu constituie o operaţiune strict contabilă ci, aşa cum bine a reţinut instanţa de fond „valorează cu un act de recunoaştere a debitului principal de natură a întrerupe cursul prescripţiei atât pentru acesta cât şi pentru accesorii”.
Prin urmare, curtea de apel a considerat nefondat acest motiv de apel, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţile aferente facturilor vizând perioada 05 martie 2003 – 4 decembrie 2004 fiind întemeiat respinsă de instanţa de fond.
Penalităţile în sumă de 69.483.794 lei solicitate de intimata reclamantă au la bază clauza penală inserată de către părţi în contractul nr. 1/2001 şi actele adiţionale la acesta, contract încheiat în baza Deciziei A.N.R.E. nr. 4/2000. O.U.G. nr. 115/2001 şi contractul de cont escrow nu au modificat răspunderea contractuală stabilită de părţi în contractul precitat. Scopul O.U.G. nr. 115/2001 este acela de a solicita colectarea şi plata sumelor încasate de la consumatorii direcţi.
Aşadar, potrivit art. 23 din contractul nr. 1/2001 modificat prin actul adiţional nr. 1/2002, 2/2003 şi 3/2004 pentru nerespectarea termenelor scadente, sunt datorate penalităţi de întârziere aşa cum au fost stabilite şi prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, simpla întârziere în plată fiind suficientă pentru atragerea răspunderii contractuale.
Curtea de apel a reţinut că actele adiţionale la contractul nr. 1/2001 s-au încheiat ulterior încheierii contractului de cont escrow, cu respectarea deciziei A.N.R.E. nr. 9/2000 şi a Legii nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale şi în condiţiile în care nu există prevederi legale care să impună emiterea de facturi fiscale pentru penalităţile de întârziere în plată, hotărârea instanţei de judecată constituind documentul justificativ pentru înregistrarea acestui debit în documentele contabile, hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii ambele părţi au declarat recurs.
Recurenta reclamantă arată că a promovat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei pentru ca aceasta să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere calculate pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2004 în cuantum de 69.483.794,48 lei, datorate pentru neplata la scadenţă a facturilor emise în perioada martie 2003 – decembrie 2004, pentru vânzarea de energie termică în baza contractului 1/2001 şi actele adiţionale ulterioare. Cu titlu accesoriu a mai solicitat actualizarea sumei penalităţilor cu indicele de inflaţie de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data executării efective a obligaţiei de plată.
Recurenta reclamantă consideră că i s-a respins fără temei cererea de actualizare. Critica soluţiei instanţei de apel, în opinia recurentei, constă în faptul că hotărârea s-a dat cu ignorarea art. 1087 C. civ., care permite actualizarea sumelor stabilite cu titlu de obligaţie principală cât şi a celor accesorii pentru restabilirea echilibrului prestaţiilor în cadrul contractului.
Altfel, această actualizare asigură recuperarea creanţei la valoarea ei reală fără a se realiza efectiv o majorare a cuantumului penalităţilor de întârziere care să contravină prevederilor art. 1087 C. civ. Recurenta exemplifică prin redarea unor decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în speţe similare
În concluzie, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, a apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii capătului doi din cerere privind actualizarea sumei penalităţilor cu indicele de inflaţie de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data executării efective a obligaţiei de plată.
În drept se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi urm. C. proc. civ.
Recurenta pârâtă a susţinut că decizia încalcă dispoziţiile art. 969, 970 alin. (2), art. 1082 şi art. 1169 C. civ. şi O.U.G. nr. 115/2001 pentru că, nesocotindu-se contractul părţilor, se nesocotesc regulile angajării răspunderii civile contractuale, în condiţiile în care nu îi poate fi imputată pârâtei neexecutarea contractului.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, va admite recursul reclamantei pentru următoarele considerente.
Recunoscând dreptul creditoarei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa trebuia să admită şi actualizarea acestui debit cu rata inflaţiei. Conform dispoziţiilor art. 1087 C. civ.: „Când convenţia cuprinde ca partea care nu va executa va plăti o suma oarecare dreptul daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părţi o suma nici mai mare nici mai mica”.
În interpretarea dispoziţiilor art. 1087 C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază posibilitatea actualizării debitului datorat conform clauzei penale cu rata inflaţiei, impusă din necesitatea restabilirii echilibrului prestaţiilor în cadrul contractului şi a recuperării creanţei la valoarea sa reală.
Clauza penală nu reprezintă o prevedere contractuală cu caracter sancţionator, ci o modalitate de evaluare convenţională a prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei de către debitor.
Datorită faptului că prin introducerea unei clauze penale prejudiciul pe care l-ar putea suferi creditorul este determinat anticipat, părţile nu pot determina prin voinţa lor decât echivalentul prejudiciului previzibil pe care l-ar putea suferi creditorul (dauna efectivă şi beneficiul nerealizat), pe care îl cuantifică în cuprinsul clauzei penale.
Prin actualizarea penalităţilor stabilite pe cale convenţională cu rata inflaţiei nu se aduce atingere voinţei părţilor, ci doar se permite judecătorului să restabilească echilibrul prestaţiilor în cadrul contractului, prin aducerea acestora la valoarea lor actuală, ţinând cont de realităţile economice (pe care părţile nu le puteau prevedea), cuantificate printr-un element obiectiv, indicele de inflaţie.
Aşadar, instanţa poate actualiza cu rata inflaţiei cuantumul clauzei penale, pentru restabilirea echilibrului prestaţiilor.
Caracterul compensatoriu al actualizării debitului principal rezidă în faptul că, prin aceasta se repara partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală şi de penalităţile de întârziere. În timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, iar penalitatea reprezintă o modalitate de evaluare convenţională a prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei de către debitor, actualizarea cu inflaţia urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti. Având în vedere că natura juridică a dobânzii şi a penalităţii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, ce reprezintă valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii), rezultă că este admisibil cumulul acestora şi deci nu se ajunge la o dublă reparaţie, ceea ce ar reprezenta o îmbogăţire fără justa cauza a creditorului.
Cumulului debitului, al dobânzii legale, ori al penalităţilor cu actualizarea creanţei nu reprezintă doar o creaţie a jurisprudenţei prin tehnica interpretării dispoziţiilor Codului Civil, ci şi o creaţie a legiuitorului, sens în care se dispun prevederile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanţei, dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor datorate la data plăţii efective.
În mod eronat, prima instanţă respinge acest capăt de cerere, motivând că el ar echivala cu o reparaţie dublă a prejudiciului. Instanţa de apel, deşi admite expres că este permisă cumularea penalităţilor cu rata de inflaţiei, în scopul restabilirii echilibrului prestaţiilor, pretinde în mod cu totul nelegal că reclamanta nu ar fi făcut dovada unui prejudiciu care să justifice restabilirea echilibrului contractual. Dimpotrivă, recurenta precizează expres în cuprinsul completării la motivele de apel formulate că de la momentul la care pârâta datorează penalităţi şi până la data soluţionării apelului au trecut aproximativ 4 ani, fapt care impunea şi reactualizarea acestui debit pe baza indicelui de inflaţie pentru mărfuri nealimentare, comunicat de I.N.S. în „Buletinul statistic de preţuri”.
Argumentul pentru care reclamanta este îndreptăţită să solicite actualizarea cu rata inflaţiei a sumei cerute cu titlu de penalitate convenţională este că între momentul la care principalul a devenit scadent (deci încep să curgă penalităţi) şi momentul judecării apelului, au trecut peste 4 ani. Cu alte cuvinte, simpla trecere a timpului produce un prejudiciu nereparat reclamantei şi reprezintă un argument per se pentru admiterea actualizării penalităţilor.
Cât priveşte recursul pârâtei, acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Curtea de apel a reţinut în mod corect că penalităţile în sumă de 69.483.794 lei solicitate de intimata reclamantă au la bază clauza penală inserată de către părţi în contractul nr. 1/2001 şi actele adiţionale la acesta, contract încheiat în baza Deciziei A.N.R.E. nr. 4/2000. O.U.G. nr. 115/2001 şi contractul de cont escrow nu au modificat răspunderea contractuală stabilită de părţi în contract şi nici nu o puteau face.
Scopul O.U.G. nr. 115/2001 a fost acela de a solicita colectarea şi plata sumelor încasate de la consumatorii direcţi. Aşadar, potrivit art. 23 din contractul nr. 1/2001 modificat prin actul adiţional nr. 1/2002, 2/2003 şi 3/2004 pentru nerespectarea termenelor scadente, sunt datorate penalităţi de întârziere aşa cum au fost stabilite şi prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, simpla întârziere în plată fiind suficientă pentru atragerea răspunderii contractuale.
Altfel, rezultă actele adiţionale la contractul nr. 1/2001 s-au încheiat ulterior încheierii contractului de cont escrow, cu respectarea deciziei A.N.R.E. nr. 9/2000 şi a Legii nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale.
Nu există prevederi legale care să impună emiterea de facturi fiscale pentru penalităţile de întârziere în plată, hotărârea instanţei de judecată constituind documentul justificativ pentru înregistrarea acestui debit în documentele contabile.
În aceste condiţii nu se poate afirma că decizia atacată încalcă legea, contractul părţilor, ori că au fost nesocotite regulile răspunderii civile contractuale.
Pentru aceste considerente, conform art.312 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA – Sucursala Bucureşti împotriva deciziei nr. 281 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Se va modifica în parte decizia recurată în sensul că se va admite apelul reclamantei SC E.B. SA, sucursala Bucureşti şi pârâta R.A.D.E.T. Bucureşti împotriva, se va schimba în parte sentinţa nr. 15.500 din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Se va admite în tot acţiunea reclamantei, se va dispune actualizarea debitului de 69.483.794 lei cu indicele de inflaţie pentru mărfuri nealimentare comunicat de I.N.S. „Buletinul Statistic de preţuri”, ce se va calcula de la data introducerii acţiunii – 29 decembrie 2006 – până la data executării propriu-zise a obligaţiei.
Se va respinge recursul declarat de pârâta R.A.D.E.T. BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii. Se vor menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate şi ale sentinţei apelate.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi înscrisurile de la dosar, Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la cheltuieli de judecată: 13.856 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar şi 33.250,46 lei reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA, sucursala Bucureşti, împotriva deciziei nr. 281 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că: admite apelul reclamantei SC E.B. SA. Schimbă în parte sentinţa nr. 15.500 din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Admite în tot acţiunea reclamantei. Dispune actualizarea debitului de 69.483.794 lei cu indicele de inflaţie pentru mărfuri nealimentare comunicat de I.N.S. „Buletinul Statistic de Preţuri”, ce se va calcula de la data introducerii acţiunii – 29 decembrie 2006, până la data executării propriu-zise a obligaţiei.
Respinge recursul declarat de pârâta R.A.D.E.T. BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate şi ale sentinţei apelate.
Obligă recurenta pârâtă la cheltuieli de judecată: 13.856 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar şi 33.250,46 lei reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1163/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1216/2010. Comercial → |
|---|
