ICCJ. Decizia nr. 1468/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1468/2010
Dosar nr. 3891/100/2007
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 iulie 2007 reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA, Bucureşti, cheamă în judecată pe pârâta SC C.F.R.T. SA, Bucureşti, solicitând instanţei să dispună evacuarea acesteia din terminalul Baia Mare, precum şi obligarea ei la despăgubiri în sumă de 115.225,8 lei reprezentând chirie restantă pe anul 2006 şi primul trimestru 2007 şi în continuare, până la executarea efectivă a hotărârii de evacuare, cu cheltuieli de judecată.
La 31 martie 2008 SC E. SA Otopeni, formulează cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei al cărei acţionar majoritar este, cerere admisă în principiu la 21 iulie 2008.
La 9 octombrie 2008 reclamanta îşi precizează acţiunea în sensul că, faţă de încheierea la 1 august 2008 a unui nou contract de închiriere între părţi pentru terminalul în litigiu, renunţă la capătul de cerere privind evacuarea ca rămas fără obiect, menţinând celelalte petite şi indicând ca temei de drept dispoziţiile art.998 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr.122 din 19 ianuarie 2009 Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, admite în parte acţiunea precizată formulată de reclamantă, obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 69.947,70 lei reprezentând despăgubiri şi suma de 3.566,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respinge ca fără obiect petitul vizând evacuarea pârâtei din terminalul Baia Mare şi dispune restituirea către pârâtă a sumei de 500 lei achitată cu titlu de avans onorariu expert.
Pentru a decide astfel instanţa reţine că, deşi la 31 decembrie 2005 a expirat contractul de închiriere din 29 decembrie 2005, pârâta a rămas în continuare în posesia bunurilor închiriate, reclamanta permiţând prelungirea contractului, în condiţiile prevăzute de acesta, astfel că reclamanta este îndreptăţită să primească pentru anul 2006 şi primul trimestru al anului 2007 echivalentul chiriei restante, calculată conform art. 3 din contract, pentru mijloacele fixe, şi potrivit Hotărârii Consiliului de Administraţie al reclamantei din 12 aprilie 2004, pentru terenul incintă, sume corectate cu indicele de inflaţie şi cu menţinerea cotei de profit de 10%, acceptată de către pârâtă; mai reţine instanţa că, întrucât pe parcursul judecării cauzei, între părţi s-a încheiat contractul de închiriere din 1 august 2008 a aceluiaşi terminal, petitul vizând evacuarea pârâtei a rămas fără obiect.
Prin decizia nr.118 din 3 iulie 2009 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe pe care o schimbă în parte, în sensul că admite acţiunea reclamantei şi obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 115.225,80 lei cu titlu de despăgubiri şi 3.556,72 lei cheltuieli de judecată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi respingând apelurile formulate de pârâtă şi de intervenientă împotriva aceleiaşi sentinţe, cu 1.785,50 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei apelante şi în sarcina intimatelor.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că la momentul încheierii contractului - pe termen de un an - părţile au exclus anticipat (art. 11) tacita relocaţiune, prevăzând expres obligaţia locatarului ca, la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, fără o altă formalitate (art. 12), să elibereze bunul închiriat în termen de 15 zile, dispoziţie faţă de care determinarea obligaţiilor de plată pe care pârâta le are faţă de reclamantă nu se mai poate face în condiţiile prevăzute în contract, pârâta datorând despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a bunurilor închiriate pentru anul 2006 şi trimestrul I al anului 2007, suma solicitată de reclamantă fiind însă corect stabilită, fiind de esenţa răspunderii civile delictuale acoperirea integrală a prejudiciului, iar în prejudiciu se include şi devalorizarea echivalentă cu rata inflaţiei, cuantumul lipsei de folosinţă pentru terenul aferent terminalului fiind determinat cu luarea în considerare a prevederilor Hotărârii nr. 4 din 12 aprilie 2006 a Consiliului de administraţie al reclamantei; mai reţine instanţa de apel că faţă de soluţia dată de prima instanţă cererii introductive pe fondul cauzei, soluţia logică şi firească referitoare la cererea de intervenţie în interesul pârâtei este în sensul respingerii acestei cereri, soluţie menţinută şi faţă de soluţia de admitere a apelului reclamantei.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate şi pe fond admiterea apelului său împotriva sentinţei primei instanţe şi obligarea sa la plata numai a sumei de 9.053,46 lei cu titlu de chirie şi a sumei de 626 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În fundamentarea recursului său recurenta apreciază că instanţa de fond şi instanţa de apel au soluţionat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, susţinând că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată în cauză, în dispozitivul hotărârii atacate menţionându-se eronat că pârâta recurentă are calitatea de intervenientă accesorie.
Recurenta critică instanţa de apel pentru a fi reţinut greşit că ar fi obligată să plătească despăgubiri echivalente cu contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferent terminalului din litigii, deşi, prin contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 6515 din 14 decembrie 2004, recurenta dobândise în mod direct şi nemijlocit dreptul de folosinţă asupra terenurilor pe care se află amplasate terminalele exploatate de aceasta la 14 decembrie 2004, inclusiv, deci, asupra terenului pe care se află terminalul Baia-Mare, recurenta recunoscând însă că, potrivit art. 7 lit. g) din contractul menţionat, s-a obligat să plătească chirie pentru terenul în cauză până la majorarea capitalului social cu valoarea terenului pentru care a fost obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a SN T.F.M.C.F.R.M. SA, cu începere de la data semnării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, dar în baza facturilor fiscale emise de reclamantă conform Legii nr. 571/2003, facturi neemise niciodată de aceasta, care - astfel - nu poate invoca în apărare propria culpă, contractul de locaţiune din litigiu neprevăzând, de altfel, şi chirie pentru teren.
Recurenta mai critică instanţa de apel şi pentru a nu fi reţinut că a intervenit tacita relocaţiune, care se face în condiţiile contractului de închiriere iniţial, astfel că şi chiria datorată trebuie stabilită conform prevederilor acestui contract şi nu potrivit Hotărârii Consiliului de administraţie a SN T.F.M.C.F.R.M. SA nr. 4 din 12 aprilie 2006, fiind incidente dispoziţiile art. 1437 C. civ. şi ale art. 1452 C. civ., recurenta datorând doar suma de 9.053,46 lei, stabilită şi în raportul de expertiză, ea neacceptând niciodată profitul de 10%, cum eronat a reţinut instanţa în absenţa oricărei probe în acest sens .
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului recurentei pârâte, cu cheltuieli de judecată.
Din examinarea recursului recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.
Se constată în acest sens că, pe de o parte, prin dispozitivul deciziei recurate, ca şi prin acela al sentinţei primei instanţe, nu s-a făcut o confuzie între pârâta recurentă şi intervenienta în interesul pârâtei, prin sentinţă prima instanţă admiţând în parte acţiunea precizată formulată de reclamantă împotriva pârâtei şi a intervenientei accesorie, iar prin decizia recurată instanţa de apel respingând - între altele - apelurile formulate de pârâtă şi de intervenientă, iar, pe de altă parte, că în considerentele deciziei recurate instanţa de control judiciar a examinat soluţia de respingere implicită a cererii de intervenţie în interesul pârâtei, dată de prima instanţă, confirmând-o. De altfel, cum intervenienta, al cărui apel împotriva sentinţei instanţei de fond a fost respins de către instanţa de apel, nu a declarat recurs împotriva deciziei acestei instanţe, recurenta pârâtă nu justifică interes în a ataca ea menţionata decizie cu privire la soluţia de respingere a cererii de intervenţie accesorie. Se reţine, astfel, că nu sunt întemeiate criticile recurentei cu privire la faptul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele respingerii cererii de intervenţie accesorie.
Nici criticile referitoare la o greşită interpretare a actului dedus judecăţii, respectiv a contractului de închiriere din 29 decembrie 2005, nu sunt fondate şi nu pot fi primite, întrucât instanţa criticată, infirmând soluţia primei instanţe, a reţinut corect că menţionatul contract a fost încheiat pe o perioadă de 12 luni, de la data de 1 ianuarie 2005 până la data de 31 decembrie 2005 (art. 2), că, potrivit art. 11 din contract, tacita relocaţiune nu operează, contractul încetând de drept la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat (art. 13 lit. a)), astfel că în mod judicios instanţa de apel a stabilit că folosirea în continuare de către recurentă, după data de 31 decembrie 2005 a bunurilor închiriate, antrenează obligaţia fostului locatar, recurenta pârâtă, la plata de despăgubiri în cuantum egal cu valoarea lipsei de folosinţă a respectivelor bunuri, calculată în temeiul răspunderii delictuale şi nu conform contractului, care nu s-a prelungit după data menţionată.
De esenţa răspunderii civile delictuale fiind acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, în mod judicios a apreciat instanţa de apel că acesta urmează a include şi lipsa de folosinţă a terenului aferent terminalului din litigiu, ca şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei şi acoperirea profitului de 10%, avut în vedere, de altfel, aşa cum reţine instanţa de apel, şi de raportul expertizei administrate de instanţa de fond, instanţa criticată făcând o corectă aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 998 C. civ., invocate de reclamanta intimată în precizarea la acţiunea introductivă, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 1437 şi ale art. 1452 C. civ. cum neîntemeiat susţine recurenta pârâtă şi eronat a reţinut şi prima instanţă.
Referirea recurentei la contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 14 decembrie 2004 este neîntemeiată întrucât acesta nu are legătură cu cauza şi nu a fost avut în vedere de instanţa criticată, care a stabilit în mod judicios că, atâta vreme cât recurenta pârâtă a continuat să folosească şi terminalul din litigiu şi terenul aferent acestuia, teren nedovedit de către recurentă ca aflându-se în proprietatea sa, aceasta neexistând vreun titlu de proprietate în acest sens, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă datorate intimatei reclamante cuprind şi lipsa de folosinţă a terenului în cauză, despăgubirile fiind determinate corect prin raportare şi la Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 a Consiliului de administraţie al reclamantei şi nu la o chirie stabilită contractual.
Faţă de cele de mai sus, criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate, iar decizia recurată fiind legală şi temeinică, aplicându-se dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de recurentă urmează a fi respins ca nefondat.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă căzută în pretenţii ar putea fi obligată la plata de cheltuieli de judecată, cum intimata reclamantă a cerut prin întâmpinare depusă la dosar, dar pe care nu a înţeles să le dovedească, astfel că cererea sa urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.F.R.T. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 118 din 3 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge ca nefondată cererea formulată de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA Cluj-Napoca privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1467/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1470/2010. Comercial → |
|---|
