ICCJ. Decizia nr. 1426/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1426/2010
Dosar nr. 24377/3/2006
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 11186 din 14 octombrie 2003 pe rolul pe rolul Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC I.M.R. SA Ploieşti a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. (fost F.P.S.), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 2.500.000.000 lei (rol) cu titlu de despăgubire, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului suferit de reclamantă în urma restituirii către foştii proprietari a trei imobile: 1 moara din comuna Brazi, sat Băteşti – 120.000.000 lei; 2. atelier tâmplărie situat în Ploieşti – 2.200.000.000 lei şi 3. moară comuna Gura Vadului, judeţul Prahova – 180.000.000 lei (rol).
Reclamanta a arătat în motivarea cererii, că a fost înfiinţată prin Decizia nr. 837/1990 a Prefecturii Prahova, în baza Legii nr. 15/1990, iar imobilele menţionate au figurat în capitalul social al societăţii.
Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, cele trei imobile au fost restituite către foştii proprietari, în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, în baza art. 324 pct. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 99/1999, prejudiciul suferit trebuie recuperat de la pârâtă.
S-a mai menţionat faptul că la data privatizării, cele trei imobile erau în patrimoniul reclamantei.
Pârâta A.P.A.P.S. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, dar a invocat şi excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, a necompetenţei materiale şi a procesului rău condus.
Prin încheierea din 18 noiembrie 2003 Tribunalul Prahova a respins cele trei excepţii.
În cauză s-au administrat probe, printre care şi cea cu expertiză tehnică judiciară, evaluându-se cele trei imobile.
Prin sentinţa civilă nr. 1217 din 18 mai 2004 a Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească suma de 3.979.400.000 lei (rol) despăgubiri şi 77.939.000 lei (rol) cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A.V.A.S. iar prin Decizia civilă nr. 189 din 7 iulie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi a fost obligată pârâta la 2.097.988.400 lei (rol) cu titlu de despăgubiri şi 39.739.000 lei (rol) cheltuieli de judecată.
Ambele părţi au formulat recurs împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 1190 din 23 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, au fost admise recursurile, a fost desfiinţată Decizia recurată şi sentinţa primei instanţe, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a trimis cauza Tribunalului Bucureşti, spre competentă soluţionare.
Înalta Curte a mai îndrumat instanţa competentă să analizeze excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport de data formulării acţiunii şi de abrogările dispuse prin art. 56 din Legea nr. 137/2002.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 24377/3 din 5 iulie 2006.
Prin încheierea din 21 noiembrie 2006, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ce priveşte despăgubirile aferente imobilului atelier tâmplărie situat în Ploieşti, respingându-se această excepţie pentru celelalte două imobile.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997 (care prevedeau iniţial un termen de 3 luni, iar în prezent un termen de o lună) ci dispoziţiile de drept comun, şi anume dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa a apreciat că dreptul la acţiune a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti prin care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate, constatând că pentru imobilul atelier tâmplărie, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 6 martie 1997, atunci când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 637/1997 a Curţii de Apel Ploieşti, astfel că dreptul material la acţiunea în dezdăunare, pentru acest imobil, este prescris.
În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică judiciară şi una contabilă, pentru evaluarea celor două mori.
Prin sentinţa comercială nr. 15560 din 21 decembrie 2007 a fost admisă în parte cererea şi a fost obligat A.V.A.S. (succesoarea A.P.A.P.S.) să plătească reclamantei suma de 167.479,63 lei – cu titlu de despăgubiri şi 7.351,79 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că la data privatizării reclamantei, imobilele respective se aflau în patrimoniul acesteia, şi că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, cele trei imobile au fost restituite foştilor proprietari, astfel că, în baza art. 324 alin. (1) din OUG nr. 88/1997, modificat prin Legea nr. 99/1999 [articol rămas în vigoare în baza art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002], pârâta trebuia să asigure repararea prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Valoarea de circulaţie a celor două imobile a fost stabilită prin expertiza tehnică de specialitate, fără a se lua în calcul şi valoarea terenurilor aferente celor două imobile, pentru care reclamanta nu are titlu de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
În cauză, a fost efectuată o nouă expertiză tehnică de specialitate, care a vizat evaluarea celor două mori.
Prin Decizia comercială nr. 188 din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au fost respinse cele două apeluri, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, în mod corect a constatat prima instanţă că acţiunea pentru acordarea de despăgubiri aferente atelierului de tâmplărie este prescrisă.
Termenul a început să curgă de la data pronunţării deciziei civile nr. 637 din 6 martie 1997 a Curţii de Apel Ploieşti, însă acţiunea a fost introdusă la data de 14 octombrie 2003, fiind, prin urmare, prescrisă.
În ce priveşte apelul pârâtei, s-a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, litigiul nederivând din operaţiuni ce privesc privatizarea, ci ca urmare a evicţiunii – prin retrocedarea imobilelor, în natură, către foştii proprietari – situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun cu privire la prescripţie, respectiv dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Ca atare, pentru cele două mori, ţinând cont de datele pronunţării hotărârilor irevocabile de retrocedare în natură şi de data formulării acţiunii, dreptul material la acţiune nu s-a prescris.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 şi art. 1344 C. civ., în sensul că dobânditorul (reclamanta) are dreptul de a pretinde de la vânzător, valoarea de piaţă a bunului, din momentul restituirii imobilelor către foştii proprietari şi nu valoarea de înlocuire în baza cataloagelor de preţuri din 1965, reactualizate cu indicele de inflaţie.
De altfel, pârâta A.V.A.S. nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de a negocia cu societatea reclamantă, conform art. 324 alin. (3) din OUG nr. 88/1997, refuzând a se prezenta la conciliere.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
I. În recursul său, reclamanta a adus deciziei recurate următoarea critică.
1. În mod greşit a reţinut instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, că termenul de prescripţie curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire în natură către foştii proprietari, acest termen curgând, de fapt, de la data ieşirii efective a imobilului din patrimoniul reclamantei, acest moment fiind la data de 18 august 2001, data întocmirii procesului - verbal de predare silită, întocmit de executorul judecătoresc.
II. În recursul său, pârâta A.V.A.S. a adus următoarele critici deciziei recurate.
1. Decizia recurată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind prescripţia, textele legale fiind cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002 (care prevede termenul de prescripţie de o lună) şi dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997 (termenul de prescripţie de 3 luni).
Recurenta pârâtă apreciază că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de OUG nr. 88/1997, reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, astfel că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie.
2. Decizia recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ.
Recurenta pârâtă consideră că nu se află în situaţia de a răspunde pentru evicţiune, în cauză nefiind vorba de vânzare - cumpărare de bunuri imobile, aşa cum cere art. 1337 C. civ., ci de acţiuni deţinute de stat la societatea reclamantă.
Ca bunuri incorporale, acţiunile nu conferă acţionarului vreun drept asupra unor bunuri corporale din patrimoniul societăţii.
În cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise.
3. Reclamanta nu are calitate procesuală activă, ea nefiind parte în contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni, fiind terţ faţă de acest contract, astfel încât A.V.A.S. nu poate răspunde pentru evicţiune faţă de aceasta.
4. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1084, art. 1341, art. 1344 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997.
În baza acestor dispoziţii legale, prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valorile contabile a acestor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii, la data când a fost privatizată şi nu la valoarea de piaţă.
În caz contrar, societatea reclamantă se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind în acest mod Statul.
5. Decizia instanţei de apel este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, în sensul că Statul trebuia să răspundă numai în limita capitalului social subscris, deci în limita a 42,33% din valoarea despăgubirilor, deoarece a deţinut numai această cotă din capitalul social, diferenţa urmând a fi suportată de ceilalţi acţionari.
6. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, dispoziţii prin care se arată că valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi, cumulat, 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de reclamantă, acesta este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Deşi au reţinut, în mod corect, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi respectiv ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci dispoziţiile de drept comun privind prescripţia extinctivă, totuşi au aplicat greşit dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul în care se naşte dreptul la acţiune.
Acest drept nu se naşte de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilelor respective, ci, în situaţia din speţa de faţă, de la data ieşirii efective din patrimoniul reclamantei a bunurilor imobile respective, deoarece numai de la acel moment reclamanta a pierdut, în totalitate, prerogativele dreptului de proprietate şi s-a născut dreptul de a cere despăgubiri pentru faptul că a fost evinsă.
În cauză de faţă, acest moment este momentul în care executorul judecătoresc a întocmit procesul - verbal de executare, prin punerea în posesie a persoanei îndreptăţite, în baza Legii nr. 10/2001.
Acest fapt s-a petrecut, în ce priveşte imobilul „atelier tâmplărie", la data de 18 august 2001, când executorul judecătoresc a întocmit procesul - verbal de punere în posesie a persoanei îndreptăţite, acţiunea reclamantei fiind introdusă la data de 14 octombrie 2003, deci în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă nu au intrat în cercetarea fondului în ce priveşte despăgubirile cuvenite reclamantei pentru imobilul „atelier tâmplărie", motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa, în parte, Decizia recurată, va admite apelul reclamantei împotriva sentinţei comerciale nr. 15560 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, va desfiinţa, în parte, sentinţa apelată şi va trimite cauza primei instanţe în vederea soluţionării cererii privind despăgubirile referitoare la imobilul „atelier tâmplărie", situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
II. În ce priveşte recursul declarat de pârâta A.V.A.S., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Aşa după cum în mod corect au reţinut ambele instanţe de fond, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi nici cele ale art. 3228 din OUG nr. 88/1997, litigiul nefiind pornit ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale privind procesul de privatizare în sine, ci ca urmare a răspunderii pentru evicţiune, reclamanta fiind evinsă în ce priveşte conţinutul patrimonial al acţiunilor cumpărate de la pârâtă, prin faptul retrocedării celor trei imobile, persoanelor îndreptăţite, situaţie ce a făcut ca acţiunile să nu mai aibă acelaşi corespondent material, în patrimoniul societăţii, ca la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun, cu privire la prescripţie.
2. Nici cea de a doua critică nu poate fi reţinută.
Dispoziţiile art. 1337 C. civ. sunt aplicabile, acest text de lege nefăcând distincţie între bunurile mobile şi imobile aşa după cum, în mod greşit, susţine recurenta - pârâtă.
Nu este adevărat că, în cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei acţiunilor, el având obligaţia de garantare a existenţei acţiunilor, dar având în vedere corespondentul lor patrimonial de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, deoarece cumpărătorii au avut în vedere un anumit patrimoniu al reclamantei, atunci când au cumpărat acţiunile deţinute de stat la societatea reclamantă, ei fiind evinşi, în ce priveşte corespondentul patrimonial al acţiunilor reclamantei prin aceea că o parte însemnată din patrimoniul reclamantei, care se regăsea în acest patrimoniu la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni, respectiv cele trei imobile retrocedate, a părăsit acest patrimoniu, reclamanta având dreptul de a fi despăgubită cu contravaloarea acestor imobile.
De altfel, răspunderea pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este o răspundere legală, fiind instituită prin dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată.
3. Nici critica privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei nu poate fi reţinută, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 324 alin. (2) din OUG nr. 88/1997, instituţiile publice implicate în privatizare – în cazul de faţă, pârâta A.V.A.S. – vor plăti societăţilor comerciale care au suferit prejudicii prin restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, a despăgubirii care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului.
Prin urmare calitatea procesuală activă o are chiar societatea comercială şi nu persoana juridică – asociaţia – care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni.
4. Critica cu privire la modul de stabilire al cuantumului prejudiciului nu poate fi reţinută.
În cuprinsul art. 324 din OUG nr. 88/1997 nu se arată că prejudiciul se calculează la valoarea contabilă a imobilului retrocedat, ba dimpotrivă, potrivit alin. (2) al acestui articol, despăgubirea trebuie să acopere echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, or, acest prejudiciu nu poate fi calculat decât având în vedere valoarea efectivă a imobilului, valoare care nu poate fi decât cea de piaţă, adică valoarea la care s-ar vinde pe piaţa imobiliară un astfel de imobil.
De altfel, pârâta A.V.A.S. nu şi-a îndeplinit nici obligaţia prevăzută de alin. (3) al art. 324 din OUG nr. 88/1997, neparticipând la convocarea reclamantei cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reţinută.
Recurenta - pârâtă nu avea doar calitatea de acţionar al reclamantei, deţinând o cotă de 42,33% din capitalul social, ci are o dublă calitate, aceea de acţionar dar şi de instituţie publică implicată în privatizare.
Prin urmare răspunderea pârâtei pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin retrocedarea imobilelor respective este o răspundere specială, legală, reglementată în mod expres prin dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997.
Prin urmare, fiind instituţia publică implicată în privatizarea reclamantei, are o răspundere totală în repararea prejudiciului cauzat prin restituirea bunurilor imobile către foştii proprietari, nu doar în limita cotei din capitalul social deţinut la societatea reclamantă.
6. Dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în speţa de faţă, deoarece contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni a fost încheiat înainte de apariţia Legii nr. 137/2002, legea neputând retroactiva, dispoziţiile art. 30 din respectiva lege urmând să se aplice doar contractelor de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiate după data publicării acestei legi în Monitorul Oficial.
Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
Totodată, având în vedere şi soluţia ce se va da recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi respectiv ale sentinţei apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.M.R. SA Ploieşti împotriva deciziei comerciale nr. 188 din 8 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează, în parte, în sensul că admite apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei comerciale nr. 15560 din 21 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi, în consecinţă, desfiinţează, în parte, sentinţa apelată şi trimite cauza primei instanţe în vederea soluţionării cererii privind despăgubirile referitoare la imobilul „atelier tâmplărie", situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, respectiv, ale sentinţei apelate.
Respinge recursul declarat pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1413/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3018/2010. Comercial → |
|---|
