ICCJ. Decizia nr. 1780/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1780/2010
Dosar nr. 1076/89/2008
Şedinţa publică de la 18 mai 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 254 din 2 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Vaslui, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC G. SA Vaslui în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Vaslui şi în consecinţă:
A fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
Pentru a se pronunţa în acest sens, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată:
Pentru analizarea justă a soluţionării a cauzei, instanţa de fond a apreciat că înainte de soluţionarea pretenţiilor băneşti, trebuie soluţionată evacuarea, şi ambele, în raport de probele arătate şi cu cererea reconvenţională, care prin apărările invocate, dezvăluie o problemă omisă în cererea introductivă, cea a existenţei unui drept de retenţie.
Astfel, tribunalul a readus la cunoştinţa părţilor, că deşi nu este expres precizat în lege, dreptul de retenţie este recunoscut de practica judiciară care l-a definit în mod constant ca un mijloc de garantare a executării obligaţiei debitorului, prin plată a creanţei.
Aşadar, orice persoană care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, poate să reţină acel bun şi deci să refuze restituirea, până când i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1444 C. civ. prevede că locatarii nu pot fi daţi afară mai înainte de a fi dezdăunaţi de către locator.
În cauză, temeiul invocat de reclamantă pentru evacuarea din spaţiul în litigiu este inexistenţa unui contract valabil care să-i confere un drept locativ, contractele anterioare încheiate între ei fiind desfiinţate irevocabil de instanţa de judecată; iar continuarea locaţiei de către pârâtă în aceste condiţii îi aduce reale prejudicii echivalând cu contravaloarea chiriei pe care ar putea-o percepe faţă de o altă societate.
Tribunalul a reţinut însă, că dreptul pârâtei, de a primi imobilul şi de a refuza implicit predarea acestuia, a fost tranşat definitiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească respectiv sentinţa civilă nr. 1111 din 06 iunie 2007 a Judecătoriei Vaslui potrivit cărora s-a instituit în favoarea pârâtei, din prezenta cauză, un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu, până la plata sumei de 87.989,48 lei, valoarea reactualizată a sumei de 5.402.625 lei, ce a reprezentat preţul achitat la momentul tranzacţiei anterioare pentru acelaşi imobil.
Având în vedere interesul juridic vizând dreptul de retenţie şi a consecinţelor de principiu ale acestui drept, în condiţiile în care reclamanta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, cererea de evacuare nu poate fi admisibilă.
În ceea ce priveşte cererea de plată a despăgubirilor, tribunalul a admis împrejurarea că dreptul de retenţie nefiind un drept translativ de proprietate, retentorul creditor folosind bunul, nu poate beneficia de fructele bunului respectiv; având obligaţia de a le preda proprietarului, însă numai după îndeplinirea obligaţiei principale, de plată a datoriei.
În speţă, reclamanta exclude intervenirea primei ipoteze a plăţii, invocând intervenţia unei compensaţii, creanţa sa reprezentând chiria pe care ar fi trebuit s-o încaseze de la pârâtă în ultimii trei ani.
Instanţa nu a putut însă împărtăşi această opinie decât în eventualitatea existenţei unui contract de subînchiriere între locatar şi altă persoană, prima având într-adevăr obligaţia să plătească sumele, astfel încasate, proprietarului bunului.
A admite cererea reclamantei, înseamnă a admite ca justă pasivitatea reclamantei de a-şi îndeplini obligaţia de plată a sumei datorate, impunând pârâtei un contract de locaţiune nenegociat pentru o chirie impusă, eliminând astfel consimţământul acesteia din urmă.
Mai mult, reclamanta a prezentat ca şi probă o listă cu situaţia unor spaţii locative închiriate unor societăţi comerciale, cu sumele de bani reprezentând nivelul chiriilor percepute, însă instanţa nu a putut să facă o speculaţie în privinţa obţinerii unei chirii din închirierea spaţiului în litigiu, aceasta ţinând în primul rând de eventualitatea încheierii unui astfel de contract cu altă persoană fizică ori juridică în condiţiile, ce ţin de termen şi cuantumul chiriei, impuse de reclamantă.
Pârâta prin cererea reconvenţională a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei rezultată din actualizarea datoriei de la data introducerii acţiunii până la achitarea acesteia şi a contravalorii lucrărilor de conservare a imobilului, precum şi păstrarea dreptului de retenţie până la achitarea integrală a sumelor datorate de reclamantă.
Referitor la actualizarea creanţelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti tribunalul a apreciat în raport de dispoziţiile art. 3711 C. proc. civ. competenţa exclusivă a organului de executare, în cauză existând suficiente criterii de reevaluare, respectiv existenţa unei expertize tehnice de specialitate care chiar extrajudiciară dacă ar fi, executorul poate să şi-o însuşească.
Argumentul acestuia în refuzul său în sensul celor solicitate pentru că solicitarea se referă la o perioadă anterioară învestirii sale cu această cauză nu poate fi primită neavând temei legal.
Privitor la sumele rezultând din cheltuielile de conservare acestea nu au fost dovedite prin mijloace de probă depuse la dosar deşi au fost admise de instanţă, însă dreptul de retenţie obligă pe detentorul retentor să le suporte.
Păstrarea dreptului de retenţie în continuare nu-şi are justificarea într-o cerere nouă, acest drept existând în condiţiile sus expuse, nefiind stins prin plata datoriei sau desfiinţat prin hotărâre judecătorească.
Ambele părţi au solicitat în cererile lor, obligarea părţi adverse la plata cheltuielilor de judecată însă, faţă de soluţiile date cererilor principale, în temeiul art. 274 C. proc. civ. au fost respinse.
Reclamanta nu şi-a onorat obligaţia decurgând din sentinţa nr. 1111 din 06 iunie 2007 a Judecătoriei Vaslui - hotărâre irevocabilă prin care apelanta din prezenta cauză a fost obligată să-i restituie pârâtei SC C. SRL Vaslui suma de 87.989,48 lei reprezentând preţ actualizat achitat pentru imobilul situat în Vaslui, str. Traian, parterul blocului G3, cât şi suma de 1.403,37 contravaloarea lucrărilor efectuate în spaţiul comercial - prin aceeaşi hotărâre s-a instituit un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea creanţelor prevăzute în această sentinţă.
A fost respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsă de folosinţă a imobilului, întrucât pârâta fiind titulara unui drept de retenţie asupra imobilului, nu datorează lipsa de folosinţă, neexistând culpă.
În cauză nu există temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind vorba de existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie, condiţiile art. 998-999 C. civ. nefiind întrunite.
Dovezile existente la dosar au arătat că părţile au efectuat procedura prealabilă a concilierii, fapt pentru care a respins şi această susţinere a reclamantei apelante.
Prin decizia comercială nr. 74 din 07 septembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, a fost respins apelul reclamantei şi cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinându-se în considerente aceleaşi argumente menţionate de prima instanţă.
Prin recursul său, potrivit art. 304 punct 9 C. proc. civ., reclamanta solicită, în esenţă, constatarea şi recunoaşterea dreptului său de retenţie sub aspectul cuantumurilor creanţei cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, trebuie reţinut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se bucură de un drept de retenţie, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata preţului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum şi locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.
Mai trebuie reţinut că, dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, o garanţie reală, cum este gajul sau ipoteca, şi nu conferă retentorului un drept de preferinţă şi nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deţinut.
Având în vedere această configuraţie juridică a dreptului de retenţie, condiţia esenţială invocării sale este acea ca datoria pe care deţinătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul şi să fie prilejuit de acesta.
Or, în speţă, datoria reclamantei pentru plata unor lucrări la imobilul în litigiu nu se află în legătură cu bunurile deţinute de pârâtă (procese verbale, lucrări şi recepţie, certificate de calitate şi documente de garanţie a echipamentelor de şantier) pe care aceasta a fost obligată să le restituie, ci cel mult în legătură cu imobilul.
De altfel, corect instanţele au respins această solicitare a pârâtei, făcută pe cale incidentă, în apărările sale, fără să fi fost formulată o cerere propriu zisă în acest sens, potrivit dispoziţiilor procedurale.
Cu alte cuvinte, constatând că reclamanta a formulat numai în apărare un drept de retenţie în raport de o datorie a pârâtei, iar aceasta nu are legătură cu actele deţinute de pârâtă ce i-au fost cerute a fi restituite, corect instanţele au înlăturat această apărare, criticile reclamantei din recurs, sub acest aspect neputând fi primite.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.V. SA Vaslui împotriva Deciziei nr. 74 din 7 septembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1737/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1781/2010. Comercial → |
|---|
