ICCJ. Decizia nr. 1781/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1781/2010
Dosar nr. 6186/2/2009
Şedinţa publică de la 18 mai 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 171 din 20 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 6186/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, invocată de pârâtă, respingând, totodată, ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC PROIECT BUCUREŞTI SA în contradictoriu cu pârâta SC K.K.B.G. SRL (fostă H.C.C.A.).
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că prin sentinţa arbitrală nr. 86 din 22 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul arbitral al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional în Dosarul nr. 39/2008 s-a respins ca neîntemeiată acţiunea arbitrală formulată de SC P.B. SA împotriva pârâtei SC K.K.B.G. SRL (fostă H.C.C.A.). Tribunalul arbitral a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat un contract de parteneriat în baza căruia s-a stabilit raportul juridic dintre ele, tribunalul arbitral statuând că natura acestui contract este aceea a unui contract de asociere în participaţiune. S-a avut în vedere intenţia comună a părţilor, termenii folosiţi în stabilirea clauzelor contractuale, din care rezultă fără echivoc că partenerii au înţeles să împartă între ei profiturile şi pierderile, să execute împreună serviciile ce fac obiectul Proiectului ce stă la baza asocierii, servicii constând în efectuarea de studii de prefezabilitate şi fezabilitate pentru construirea unui număr de 28 de spitale în România, pârâta fiind considerată lider al asocierii, iar reclamanta asociat. În consecinţă, singura persoană ce urma să apară în relaţia cu terţul, respectiv cocontractantul din contractul din 21 decembrie 2006, încheiat cu MSP era pârâta. S-a concluzionat, în consecinţă, că părţile au urmat voinţa lor exprimată în contractul de parteneriat şi anume pârâta a emis facturi către beneficiar - M.S.P. şi a încasat de la acesta contravaloarea serviciilor prestate, fără TVA.
Plata către bugetul statului a TVA a fost efectuată de către beneficiar - M.S.P., respectiv de cele 5 spitale şi centre de sănătate cu care s-au încheiat contractele de prestări servicii, aceste mecanism de plată fiind admis de către autorităţile contractante din toate cele şase contracte de prestări servicii în cauză.
Pe fondul cauzei, tribunalul arbitral a reţinut că raporturile juridice dintre părţi au la bază două grupuri de contracte: un prim raport juridic este reprezentat de contractul de parteneriat încheiat de pârâtă, alături de alte două societăţi de naţionalitate austriacă - parteneri austrieci, şi reclamantă, denumită partener român, scopul contractului fiind acela ca părţile să presteze împreună servicii, respectiv studii de prefezabilitate pentru construirea unui număr de 28 de spitale în România, ca urmare a câştigării acestui proiect în urma unei licitaţii publice organizate de M.S.P. Scopul principal al contractului de asociere a fost acela ca părţile (reclamanta şi pârâta, aceasta din urmă ca lider al asocierii) să presteze serviciile care fac obiectul Contractului de prestare servicii încheiat cu M.S.P. - (în calitate de autoritate contractantă şi achizitor). Se reţine că prestatorul în acest ultim contract este format din pârâtă, în calitate de lider al asocierii şi reclamantă, în calitate de asociat. În temeiul acestui contract, pârâta a emis facturi în care a înscris separat valoarea contractului şi valoarea reprezentând TVA.
Al doilea grup de raporturi juridice are la bază un număr de 5 contracte de prestare servicii încheiate de pârâtă, ca lider al asocierii şi reclamantă, ca asociat, ambele având calitatea de prestator, cu spitale şi centre de sănătate din România. Din modul în care au fost redactate clauzele contractuale rezultă intenţia părţilor ca şi cele cinci contracte să fie derulate în baza aceluiaşi contract de parteneriat. Şi pentru aceste cinci contracte pârâta a emis facturi fiscale în care a indicat separat valoarea contractelor precum şi valoarea TVA.
Prin acţiunea arbitrală, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea TVA. Se reţine, însă, că pentru întreaga operaţiune TVA a fost achitată de beneficiari, respectiv de M.S.P. şi spitalele şi centrele de sănătate, astfel încât obligarea pârâtei ar reprezenta o nouă plată a acestei taxe, fiind o plată nedatorată. S-a mai reţinut că plata acestei sume ar conduce la depăşirea procentului de 61% care s-ar fi cuvenit reclamantei conform contractului de parteneriat. În consecinţă, a fost apreciată ca neîntemeiată acţiunea arbitrală sub aceste aspect.
S-a apreciat netemeinicia acţiunii arbitrale şi sub aspectul sumei solicitate cu titlu de dobândă legală, având în vedere caracterul său accesoriu faţă de capătul principal de cerere vizând obligarea la plata contravalorii TVA.
Împotriva acestei sentinţe arbitrale reclamanta SC P.B. SA a formulat acţiune în anulare, susţinând că această sentinţă încalcă ordinea publică şi dispoziţiile imperative ale legii, invocând prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. Sub aceste aspect, reclamanta critică modul în care tribunalul arbitral a interpretat contractul dintre părţi ca fiind o asociere în participaţiune, înlăturând apărările sale şi neobservând că această interpretare a contractului nu se supune prevederilor impuse de Codul fiscal pentru această asociere.
Pe fondul cauzei, în măsura în care sentinţa arbitrală ar fi fost anulată, reclamanta susţine temeinicia pretenţiilor sale cu privire la obligarea pârâtei la plata contravalorii T.V.A., apreciind că relaţia dintre părţi a fost una de tip contractor - subcontractor.
Ulterior, reclamanta, prin precizările depuse la dosar, a arătat că tribunalul arbitral a comis două erori de raţionament juridic al căror rezultat a fost încălcarea unor norme imperative: a dat o accepţie greşită T.V.A. colectat de SC P.B. SA, prin raportare la T.V.A. achitat de beneficiar, neobservând că în cauză sunt două tipuri de relaţii pentru care se datorează T.V.A., respectiv prestarea de servicii de către consorţiu către M.S.P. şi prestarea de servicii efectuată şi facturată de reclamantă către pârâtă; de asemenea, a dat o interpretare greşită raportului juridic stabilit între părţi.
Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., criticile reclamantei vizând o rejudecare a fondului cauzei şi o verificare a temeiniciei sentinţei arbitrale. Pârâta a mai susţinut corecta interpretare a legii de către tribunalul arbitral, apreciind sentinţa pronunţată de acesta ca fiind legală şi temeinică.
Prin sentinţa comercială nr. 171 din 20 noiembrie 2009 judecătorul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, invocată de pârâtă, respingând, totodată, ca neîntemeiată acţiunea în anulare.
Sub aspectul excepţiei, judecătorul a reţinut că pârâta invocă apărări ce duc la soluţionarea pe fondul cauzei, altele decât cele care să vizeze numai dispoziţiile art. 464 lit. i) şi 137 C. proc. civ., astfel încât a apreciat netemeinicia acesteia.
Pe fondul cauzei, judecătorul a reţinut corecta calificare de către tribunalul arbitral a naturii juridice a contractului încheiat între părţi, apreciind, de asemenea, că este vorba de un contract de asociere în participaţiune. S-a apreciat, de asemenea, corecta aplicare a prevederilor legale în materia T.V.A., fiind reţinută aplicabilitatea în cauză a legislaţiei în materia achiziţiilor publice.
A fost înlăturată susţinerea reclamantei în sensul încasării T.V.A. de către pârâtă, probele administrate nedovedind o asemenea susţinere. Totodată, a fost apreciată ca eronată facturarea de către reclamantă către pârâtă, în condiţiile stabilirii unor raporturi de tipul asocierii în participaţiune, fiind înlăturată aplicabilitatea prevederilor art. 129 alin. (6) din C. fisc.
Reclamanta SC P.B. SA a formulat recurs împotriva sentinţei pronunţate de judecătorul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Punctual, recurenta a criticat sentinţa pronunţată în cauză sub următoarele aspecte:
- greşit a fost reţinută natura relaţiei dintre părţi ca fiind de asociere în participaţiune, nefiind luate în consideraţie interdicţia pentru o persoană nerezidentă de a conduce o asemenea asociere precum şi faptul că între părţi au circulat facturi, iar nu deconturi; în acelaşi sens, se critică reţinerea naturii juridice a relaţiei dintre părţi prin raportare la contractul încheiat cu un terţ, aspectul referitor la emiterea facturilor fără TVA, precum şi greşita reţinere a faptului că însăşi consorţiul ar fi încasat contravaloarea serviciilor, fără a se observa că atât recurenta cât şi intimata au prestat servicii, calificarea corectă a contractului fiind aceea de subantrepriză; totodată, recurenta critică, din acelaşi considerent al calificării greşite a relaţiei dintre părţi reţinerea de către judecător a aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor legale din materia achiziţiilor publice, dar şi considerarea ca fiind greşită a operaţiunii de facturare de către reclamanta recurentă faţă de pârâta intimată (se susţine că aceasta ar fi fost impusă de normele fiscale, care impuneau raporturi de subantrepriză);
- greşita interpretare a aplicabilităţii în speţă a Directivei a 8-a 79/1072/EEC din 06 decembrie 1979, judecătorul neobservând că aceasta este pe deplin implementată în prevederile Codului fiscal;
- greşita reţinere a intenţiei părţilor de a împărţi beneficiile şi pierderile, iar nu veniturile, prin aceea că se confundă onorariile încasate în temeiul contractelor de prestări servicii cu profitul consorţiului ;
- greşita reţinere că obligarea pârâtei intimate la plată ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză, fără a se ţine cont de existenţa a două operaţiuni distincte, facturate o dată de intimată către autorităţile contractante, iar a doua dată, de către recurentă faţă de intimată, prin raportare la natura juridică a relaţiei dintre părţi, ca fiind acea a unui contract de subantrepriză.
Recurenta mai invoca aspecte de ordine publică ce susţine că ar fi fost încălcate prin sentinţa arbitrală, cu referire la incidenţa unor prevederi ale Codului fiscal care ar impune obligarea intimatei la plata sumei solicitate prin acţiunea introductivă.
Prin concluziile scrise, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că dispoziţiile legale invocate de recurentă nu permit verificarea modului în care tribunalul arbitral a interpretat dispoziţii legale ori contractuale privind fondului litigiului. Pe fond, a apreciat ca fiind temeinice şi legale sentinţele pronunţate în cauză de tribunalul arbitral şi judecătorul Curţii de Apel Bucureşti.
Nu au fost administrate probe noi în această fază procesuală.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.
Se observă, în primul rând, că prin dezvoltarea mai multor critici de către recurentă, se susţine incidenţa prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ce are în vedere interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, această dispoziţie legală nu are în vedere interpretarea clauzelor contractuale în vederea stabilirii voinţei părţilor tocmai pentru a determina natura juridică a actului dedus judecăţii. O asemenea interpretarea este pe deplin legală şi este chiar obligatorie, interpretarea urmând a fi făcută prin raportare la prevederile art. 977 - 985 C. civ.
Doar în măsura în care interpretarea dată actului dedus judecăţii a determinat schimbarea naturii actului sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia ar deveni incident motivul invocat de recurentă.
În speţă, însă, nu poate fi reţinută o schimbare a naturii actului sau al înţelesului vădit şi neîndoielnic al acestuia, câtă vreme una din problemele ridicate de părţi a vizat tocmai lămurirea intenţiei părţilor la încheierea actului pentru a-i determina natura juridică.
Al doilea set de critici formulate de recurentă, ce se regăsesc şi în acţiunea în anulare, are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se observă şi în acest caz că motivele avute în vedere de recurentă sunt similare atât în recurs, cât şi în acţiunea în anulare; ceea ce diferă este temeiul de drept invocat, în cadrul acţiunii în anulare fiind invocată prevederea art. 364 lit. i) C. proc. civ., iar în recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această similitudine implică a o analiză a incidenţei prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. Se reţine că, deşi temeinică în fond, soluţia pronunţată de judecătorul Curţii de Apel Bucureşti nu a observa lipsa de incidenţă a prevederii invocate în cauză. Astfel, dispoziţia art. 364 lit. i) C. proc. civ. conduce la admiterea acţiunii în anulare în măsura în care prin sentinţa arbitrală pronunţată în cauză, judecătorii tribunalului arbitral ar fi încălcat ordinea publică ori normele imperative ale legii. Or, motivele invocate de parte în cadrul acţiunii în anulare nu vizează practic încălcarea unor norme imperative ale legii de către tribunalul arbitral, ci modul în care acesta a interpretat dispoziţiile legale invocate de parte pentru a determina calificarea juridică a actului dedus judecăţii.
Se subliniază că acţiunea arbitrală a avut ca obiect obligarea pârâtei la intimată la plata contravalorii T.V.A., calculat în baza raportului juridic stabilit între părţi. Analiza efectuată de tribunalul arbitral, în raport de voinţa exprimată de părţi în clauzele actului pe care recurenta reclamantă îşi întemeiază pretenţia a condus la stabilirea naturii juridice ca fiind aceea a unui contract de asociere în participaţiune.
Susţinerile recurentei reclamante în ce priveşte încălcarea unor norme imperative ale legii se pot rezuma în următoarele: deşi actul dintre părţi ar fi o asociere în participaţiune, el nu poate fi considerat astfel pentru că ar încălca prevederi ale legislaţiei fiscale, astfel că ar trebui înlăturată voinţa exprimată a părţilor, iar actului ar trebui să i se dea o altă calificare, cea de contract de subantrepriză, iar în baza contractului astfel calificat, intimata pârâtă să fie obligată la plata contravalorii T.V.A.
Or, nu se poate reţine o încălcare a unor prevederi imperative ale legii, prin raportare la anumite prevederi legale care ar determina schimbarea naturii juridice a actului juridic dedus judecăţii. Cel mult, invocarea unor asemenea prevederi legale ar putea conduce la desfiinţarea actului juridic, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale, dar nu poate conduce la schimbarea naturii juridice a actului.
Concluzia ce rezultă este aceea că criticile formulate în cadrul acţiunii în anulare nu se încadrează în ipoteza enunţată de textul legal invocat, cel al art. 364 lit. i) C. proc. civ. Este adevărat că aceste apărări au fost invocate de intimata pe calea excepţiei de inadmisibilitate. Se observă, însă, că excepţia de inadmisibilitate vizează aspecte ce ţin de inexistenţa unui element esenţial (cum ar fi de exemplu inexistenţa căii de atac). Aspectele privind neîncadrarea motivelor invocate în textul de lege vizează netemeinicia, iar nu inadmisibilitatea acţiunii. Din această perspectivă, sentinţa pronunţată de judecătorul Curţii de Apel, secţia a VI-a comercială, este legală, judecătorul, însă, intrând nepermis în analiza criticilor vizând modul în care tribunalul arbitral a interpretat anumite prevederi legale. Or, analiza sa în ce priveşte netemeinicia acţiunii în anulare trebuia să vizeze, în primul rând, încadrarea criticilor în cazurile expres şi limitativ reglementate de lege.
Totuşi, având în vedere faptul că, soluţia pronunţată este legală, greşite fiind doar o parte din considerentele care au format convingerea judecătorului, se apreciază că nu se impune soluţia de casare a sentinţei pronunţate în cauză, doar pentru a fi corectate aceste considerente, corecţie ce s-a efectuat în cadrul recursului.
Din această perspectivă, criticile recurentei vizând interpretarea greşită a legii sunt înlăturate, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de intimată, constând în onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P.B. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 171 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC K.K.B.G. SA Austria - 12.500 euro, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 18 mai 2010.
Opinie separată
Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia care se impune este de admitere a recursului, de casare a sentinţei atacate şi trimitere a cauzei pentru judecarea acţiunii în anulare la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel a fost investită învestită de reclamanta SC P.B. SA Bucureşti cu o acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Potrivit art. 364 C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din motivele limitativ prevăzute de acest text de lege iar potrivit art. 365 C. proc. civ. competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
Din interpretarea sintagmei „a judeca în primă instanţă” acţiunea în anulare rezultă că în concepţia legiuitorului acţiunea în anulare este o acţiune similară cererii de chemare în judecată, al cărui obiect îl formează unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de art. 364 care atrag desfiinţarea hotărârii arbitrale, cu consecinţe asupra compunerii completului de judecată şi timbrajului, iar nu o cale de atac cum rezulta din art. 365 C. proc. civ. nemodificat a cărei interpretare unitară în acest sens a fost dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nr. V/2001, astăzi căzută în desuetudine.
Prin urmare, soluţia asupra obiectului acţiunii în anulare întemeiată pe unul din motivele art. 364 C. proc. civ. poate fi de admitere sau respingere, după caz, ca întemeiată sau neîntemeiată, motivele de desfiinţare neputând forma, în acest context obiectul unei excepţii de inadmisibilitate a acţiunii în anulare care să fie invocată conform cu art. 137 C. proc. civ.
În acest sens este şi art. 366 C. proc. civ. care dispune ca instanţa competentă, dacă admite acţiunea, iar nu excepţia, va anula hotărârea arbitrală şi, subsecvent acestei soluţii, după cum este sau nu cazul administrării de noi probe, se va pronunţa şi pe fondul litigiului obiect al clauzei compromisorii, prin aceeaşi hotărâre sau prin hotărâre separată.
În cauza de faţă, pârâta - intimată a invocat în faţa instanţei de fond excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare întrucât în speţă nu ar fi întrunite condiţiile prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., excepţie pe care instanţa a pus-o în discuţia părţilor, după care, în lipsa altor cereri, a dat cuvântul părţilor pe fondul litigiului arbitral.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii, prima instanţă s-a pronunţat prin dispozitivul sentinţei atacate în sensul respingerii ei cu motivarea că argumentele aduse în susţinerea acesteia constituie apărări ce duc la soluţionarea pe fond a cauzei altele decât cele care să vizeze numai dispoziţiile art. 364 lit. i) şi 137 C. proc. civ.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins acţiunea în anulare ca nefondată.
Din considerentele sentinţei rezultă şi se constată că pentru a respinge acţiunea în anulare ca nefondată, prima instanţă a făcut analiza raportului de drept fundamental dedus judecăţii tribunalului arbitral, analizând fondul acţiunii arbitrale iar nu al acţiunii în anulare.
Prin urmare, prima instanţă nu a analizat acţiunea în anulare din perspectiva art. 364 lit. i) C. proc. civ. ci, cu încălcarea art. 366 C. proc. civ., care nu permite analiza fondului litigiului arbitral decât în cazul admiterii acţiunii în anulare a procedat la o judecată a acţiunii arbitrale aşa încât dispozitivul sentinţei atacate nu are corespondent în considerentele acesteia.
Dată fiind această situaţie, criticile formulate de recurentă se constituie în primul rând, într-o contracarare a argumentelor primei instanţe pe fondul acţiunii arbitrale nu al acţiunii în anulare, cu privire la natura contractului pe care părţile l-au încheiat la executarea obligaţiilor şi probelor administrate, şi în al doilea rând, în neanalizarea ipotezei art. 364 lit. i) C. proc. civ.: încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispoziţiilor imperative ale legii.
Opinia majoritară răspunde şi ea la criticile formulate pe fondul litigiului arbitral, perspectivă din care apreciază asupra temeiniciei şi legalităţii sentinţei atacate, deficienţele procedurale fiind reduse şi acoperite printr-un supliment de motivare.
Constatând că în cauză prima instanţă nu a respectat procedura de soluţionare a acţiunii în anulare stabilită de art. 365 şi 366 C. proc. civ. în sensul că nu a analizat şi nu s-a raportat la obiectul acesteia: motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., că ceea ce a respins prin dispozitiv este în realitate acţiunea arbitrală pe fondul litigiului, care nu putea fi examinată decât dacă se admitea acţiunea în anulare pe motivul invocat art. 364 lit. i), apreciez că soluţia este de admitere a recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei pentru judecarea acţiunii în anulare, acţiune care nu a fost examinată în primă instanţă.
Respectarea procedurii este o garanţie a imparţialităţii instanţei în soluţionarea pricinii cu consecinţe asupra drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor care în pricina de faţă se concretizează în dreptul convenţional la un recurs efectiv.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1780/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1782/2010. Comercial → |
|---|
