ICCJ. Decizia nr. 1820/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1820/2010
Dosar nr. 27350/3/2007
Şedinţa publică de la 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 octombrie 2007 reclamanta SC S.R. SRL a chemat în judecată pârâta SC D.B.R.C. SRL solicitând ca în baza hotărârii ce se va pronunţa să se dispună:
- obligarea pârâtei la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune;
- publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a unui comunicat de presă prin care îşi retrage afirmaţiile calomnioase şi mincinoase la adresa reclamantei;
- încetarea şi înlăturarea actelor de concurenţă neloială.
Reclamanta a susţinut că ambele părţi au acelaşi obiect de activitate, respectiv importarea şi comercializarea spumei poliuretanice. Pentru a creşte volumul vânzărilor sale şi - implicit - pentru a scădea volumul vânzărilor reclamantei, pârâta a iniţiat o campanie denigratoare la adresa reclamantei. Campania a culminat cu trimiterea către mai multe autorităţi ale statului a unei adrese prin care reprezentanţii reclamantei au fost acuzaţi că au dat mită unor înalţi funcţionari suma de 1 milion de euro pentru ca sesizările adresate de PPTI din 16 decembrie 2004 şi de către pârâtă din 12 septembrie 2005 şi din 9 februarie 2006 să rămână fără răspuns.
Reclamanta a mai susţinut că pârâta a încercat să intimideze şi să determine funcţionarii ANPC-OPC să aibă faţă de pârâtă o atitudine „de respingere şi sancţionare abuzivă ”, acţionând pe unii în instanţă şi formulând plângeri penale neîntemeiate. Activităţile descrise sunt sancţionate de art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991 ca activităţi de concurenţă neloială, indiferent dacă afirmaţiile făcute de pârâtă în condiţiile enunţate au fost publice sau confidenţiale. Reclamanta a apreciat că afirmaţiile au fost publice deoarece s-au adresat tuturor demnitarilor statului şi autorităţilor acestuia.
Pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii motivând că cererea de obligare la plata de despăgubiri este prematură pentru că nu a fost efectuată procedura concilierii prealabile prevăzută imperativ de art. 7201 C. proc. civ., că acţiunea este inadmisibilă deoarece fapta de concurenţă neloială nu a fost constatată de un organ competent anterior sesizării instanţei şi că acţiunea este neîntemeiată deoarece afirmaţiile sale sunt adevărate iar reclamanta nu a suferit vreun prejudiciu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 9132 din 15 septembrie 2008 a respins acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că pentru a pronunţa o sentinţă prin care pârâta să fie obligată la publicarea unui comunicat de presă şi la încetarea actelor de concurenţă neloială, instanţa trebuie să constate nu numai existenţa faptelor de concurenţă neloială invocate, ci şi existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei. Aceasta reiese nu numai din regulile generale ale răspunderii civile delictuale, dar mai ales din prevederile art. 9 şi 12 din Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001. Astfel, în conformitate cu primul alineat al art. 9, „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare”, iar potrivit art. 12 „Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.” Legiuitorul accentuând necesitatea existenţei unei daune pentru a se putea angaja răspunderea delictuală, nu pot fi primite aserţiunile potrivit cărora „existenţa prejudiciului nu este o condiţie pentru admiterea acţiunii în concurenţă neloială”.
Totodată prin încheierea interlocutorie instanţa de fond a stabilit că reclamanta nu a efectuat procedura concilierii prealabile pentru soluţionarea pretenţiilor de 1 leu şi că această procedură este obligatorie.
Împotriva acestei soluţii a promovat apel reclamanta făcând referire la aplicarea art. 7201C. proc. civ., primului capăt de cerere pentru daune de l leu a fost greşită, ştiut fiind că articolul invocat se aplică numai litigiilor de natură comercială, ori pretenţiile sale sunt de natură civilă.
În plus susţine că natura comercială a litigiului trebuie examinată prin prisma art. 3, 6, 7, 9 şi 56 C. com., ori faptele de concurenţă neloială conform articolelor arătate nu reprezintă acte şi fapte de comerţ. Mai mult, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Că în acest mod instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii acţiunii şi a schimbat caracterul civil în comercial în mod nejustificat, mai ales că dauna morală nu are caracter comercial.
Consideră astfel că litigiul său nu este de natură comercială, şi nu trebuiau să i se aplice dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Referitor la sentinţa comercială nr. 9132 din 15 septembrie 2008, apelanta face o critică amplă a acesteia, Curtea reţinând în esenţă următoarele:
- lipsa motivelor de fapt şi de drept; hotărârea nu are claritate, coerenţă, prezintă dispoziţii contradictorii.
- nu se motivează fiecare capăt de cerere conform cerinţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
- există contradicţii între încheierea interlocutorie şi sentinţă.
- s-a făcut o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii.
- lipsa analizei elementelor răspunderii pentru actele şi faptele de concurentă neloială.
- trebuia ca instanţa să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere şi nu numai asupra primului capăt de cerere prin încheiere interlocutorie.
- stabilirea cuantumului daunelor morale este greu de estimat, aceasta nu ar fi trebuit să constituie o piedică pentru judecător care ar fi putut să stabilească cuantumul unei indemnizaţii de reparare a prejudiciilor.
- a fost încălcat principiul echităţii în soluţionarea cauzei şi dreptul său la un proces echitabil conform art. 6 paragraful din CEDO.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 85 din 20 februarie 2009 a respins apelul ca nefondat.
În fundamentarea soluţiei instanţa de control judiciar a reţinut că prin practicaua prezentei decizii Curtea a stabilit clar şi fără echivoc că litigiul de faţă este de natură comercială, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 11/1991, care definesc concurenţa neloială ca fiind „orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializarea produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de serviciu”. Deci faptele de concurenţă neloială sunt consecinţa activităţii de comerţ desfăşurată de părţi şi faţă de existenţa acestui element principal, instanţa apreciază natura juridică a litigiului şi nu în raport de natura răspunderii cum susţine reclamanta, care în speţă este civilă delictuală şi care poate fi aplicată şi în cauzele cu litigii comerciale, ca cel în speţă conform Legii nr. 11/1991. Acest lucru l-a stabilit în mod corect şi instanţa de fond prin încheierea din 11 decembrie 2007, litigiul fiind reţinut spre soluţionare la secţia comercială unde a fost şi trimis de altfel de conducerea instanţei, motiv pentru care aplicarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. referitor la primul capăt de cerere privitor la daune de 1 leu, este legală.
Trebuie reţinut că pronunţarea asupra unui capăt de cerere printr-o încheiere interlocutorie în urma invocării unei excepţii, este perfect legală faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ.
Reclamanta nu a fost astfel în nici un fel prejudiciată, deoarece instanţa de fond a trecut apoi şi la soluţionarea fondului cauzei, dar sub prisma art. 9 din Legea nr. 11/2001, dispoziţie imperativă peste care instanţele nu pot trece în cazul soluţionării litigiilor având ca obiect concurenţa neloială.
S-a mai reţinut că din actele depuse rezultă mai degrabă că reclamanta nu a suferit nicio daună, nici morală şi nici materială de vreme ce nu există prejudiciu.
Cu petiţia înregistrată la data de 13 aprilie 2009, reclamanta a declarat recurs, în termen şi legal timbrat, criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa de apel nu răspunde motivelor invocate, în sensul că nu a menţinut măsura răspunderii pretenţiilor ca premature sau inadmisibile.
Consideră recurenta că susţinerea instanţei de apel este contrară dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, lege speciala în materie de concurenţă neloială deoarece pe de o parte condiţionează promovarea cererii în răspundere pentru concurenţă neloială de existenţa unui prejudiciu, iar pe de altă parte adaugă la lege.
Se mai susţine că motivarea soluţiei cuprinde considerent care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.
Astfel deşi au fost investite şi au analizat o acţiune în răspundere pentru acte şi fapte de concurenţă neloială instanţele nu au analizat caracterul neloial al actelor şi faptelor intimatei, cu referire specială la adresa transmisă autorităţilor statului în care intimata învederează faptul că s-a dat nulă.
Recursul este nefondat.
În mod eronat recurenta susţine faptul că instanţa de apel ar fi calificat greşit litigiul ca fiind de natură comercială, în contextul în care părţile sunt societăţi comerciale, fiind în strânsă legătură cu activitatea de comerţ cum absolut corect a reţinut instanţa de apel.
Trimiterea făcută de recurentă la acţiunea penală şi răspunderea patrimonială ca urmare a unor fapte de concurenţă neloială nu motivează în niciun fel şi nu are legătură cu natura comercială a litigiului în cauză.
Având în vedere calitatea de comercianţi a părţilor conform art. 7 C. com., cu referire la societăţile comerciale, cât şi jurisprudenţa în materie, din interpretarea art. 4 C. com., rezultă că legiuitorul a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ, din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului lor.
Prevederile art. 9 din Legea nr. 11/1991 stabilesc că numai dacă vreuna din faptele prevăzute la art. 4 şi 5 cauzează daune materiale sau patrimoniale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare.
Or, în cazul din speţă recurenta reclamantă nu a dovedit existenţa vreunui prejudiciu material sau moral, din simplul motiv că nu a suferit şi nu există prejudiciu, intimata nu a comis fapte de concurenţă neloială fiind vorba numai de acţiuni perfect legale şi îndreptăţite.
Art. 9 din Legea nr. 11/1991 astfel cum a fost modificată stipulează expres că în cazul în care vreuna din faptele prevăzute la art. 4 şi 5 cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat fiind în drept să se adreseze instanţei.
Or, în speţă recurenta nu a fost în măsură să demonstreze că una din faptele reţinute în sarcina intimatei ar constitui fapte de comerţ concurenţiale incorecte.
Faţă de cele arătate văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.R. SRL Glina împotriva Deciziei nr. 85 din 20 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1804/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1899/2010. Comercial → |
|---|
