ICCJ. Decizia nr. 1939/2010. Comercial. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1939/2010
Dosar nr. 42/83/2009
Şedinţa publică de la 26 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamanţii F.R.V. şi P.I.M. au chemat în judecată pe pârâţii: SC O.M.V.R.M. SRL şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Satu Mare - prin Primar solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să contate rezoluţiunea contractului de asociere în participaţiune din 31 octombrie 2002 intervenit între pârâţi şi obligarea primei pârâte să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren în litigiu prin înlăturarea supaedificatelor pe acesta ori autorizarea reclamanţilor să le înlăture pe cheltuiala acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 181/LC din 26 martie 2009 a fost admisă excepţia de necompetenţă generală a instanţelor de judecată şi respinsă acţiunea, cu motivarea că există o clauză compromisorie în contractul a cărui rezoluţiune se solicită.
Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii. Apelul a fost însă recalificat ca recurs prin încheierea de şedinţă de la 06 octombrie 2009.
Prin decizia nr. 279/C/2009 - R din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, recursul a fost admis, iar cauza s-a trimis spre competentă soluţionare la Judecătoria Satu-Mare avându-se în vedere valoarea obiectului litigiului, precizată de reclamanţi în recurs - 55.000 RON, şi dat fiind că acţiunea în constatare a rezoluţiunii este o acţiune patrimonială, evaluabilă în bani, comercială, raportat la prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 1 pct. 1 C. pr. civ.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta SC O.M.V.R.M. SRL care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 1 C. proc. civ. solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre soluţionare la Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de apel.
Înalta Curte va analiza mai întâi, ca o chestiune prealabilă, admisibilitatea recursului.
Cu privire la cererile evaluabile în bani, a căror valoare este mai mare de 100.000 RON legiuitorul a recunoscut părţilor dreptul la judecată în trei grade de jurisdicţie, deci a instituit o procedură mai îndelungată de control judecătoresc pentru evitarea oricăror erori în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii. În speţă, în considerarea valorii indicate de reclamanţi, în mod corect prima instanţă a indicat în dispozitiv apelul ca şi cale de atac împotriva sentinţei pronunţate. Calea de atac promovată de intimaţi a fost tot cea a apelului.
Curtea de Apel Oradea, însă, în mod nelegal, a procedat la recalificarea căii de atac din apel în recurs, privând părţile de un grad de jurisdicţie.
Un recurs împotriva acestei hotărâri este admisibil deoarece, în caz contrar, s-ar crea un regim discriminatoriu între partea care beneficiază de trei grade de jurisdicţie în cauze similare şi cea care, în urma calificării greşite a căii de atac, beneficiază doar de două grade, fiind lipsită în mod nejustificat de orice posibilitate de a critica măsura recalificării.
Recalificarea căii de atac s-a făcut de către completul de apel, deci în complet de doi judecători. Încheierea prin care s-a făcut recalificarea căii de atac este o încheiere premergătoare. Potrivit art. 282 C. proc. civ. încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât o data cu fondul.
Pe cale de consecinţă, dacă s-ar considera inadmisibil acest recurs s-ar ajunge în situaţia în care o încheiere a unui complet de apel nu mai poate fi recurată.
Calificarea greşită de către instanţă a cererii introductive ori a căii de atac exercitate, şi pe cale de consecinţă, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părţii la calea de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menţionate în hotărârea atacată, ci acelea prevăzute de lege. Prin urmare partea nu poate fi sancţionată pentru eroarea făcută de instanţa de control judiciar în recalificarea căii de atac cu care a fost investită.
Tribunalul Satu-Mare o pronunţat o hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu apel, iar Curtea de Apel Oradea, calificând în mod greşit calea de atac ca fiind recurs a pronunţat în complet de trei judecători, o hotărâre irevocabilă, împotriva căreia se poate exercita recurs.
Curtea de Apel Oradea, ca primă instanţă de control judiciar a răpit părţilor o cale de atac prevăzută de lege. Este evident că decizia pronunţată de către Curtea de Apel Oradea, în aceste circumstanţe, încalcă normele legale imperative privind compunerea instanţei, fiind incident în acest sens motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Pe de altă parte, dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar considera prezentul recurs inadmisibil, ar încălca art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, referitor la garanţiile unui proces echitabil.
Instanţa europeană a decis în mod constant că limitările dreptului de acces la un tribunal - componentă a garanţiilor menţionate - cuprinse în marja de apreciere lăsată de prevederile Convenţiei şi de jurisprudenţa organelor sale la dispoziţia statelor, cuprinde şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanţe de fond.
În măsura în care neîndeplinirea unei asemenea condiţii nu se datorează culpei titularului exerciţiului căii de atac, el nu poate fi decăzut din posibilitatea de a o pune în realizare.
De asemenea, deşi art. 6 paragraf 1 din Convenţie nu obligă statele ca în materie extrapenală, să asigure accesul la dublul grad de jurisdicţie, totuşi dacă asemenea jurisdicţii există, garanţiile instituite de acest text trebuie respectate. O interpretare extrem de riguroasă a unor reguli procedurale (inadmisibilitatea unui recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs) ar avea ca şi consecinţă privarea părţilor de punerea în valoare a dreptului lor de acces la un tribunal, sub forma imposibilităţii intentării unei căi de atac împotriva unei instanţe inferioare şi ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 din Convenţie.
Pentru motivele de mai sus, recursul este pe deplin admisibil, prin exercitarea acestei căi de atac pârâta nefăcând altceva decât să supună controlului instanţei superioare recalificarea căii de atac făcută de instanţa de apel.
Cât priveşte criticile formule prin recursul declarat, acesta sunt fondate pentru următoarele considerente:
1. Motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 vizează două ipoteze distincte:
- îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale, adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elemente exterioare ale actului, extrinseci, sau pe cele interioare, intrinseci, precum şi indiferent dacă respectivele forme sunt reglementate prin norme imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive;
- îndeplinirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent.
Ceea ce interesează în speţă este prima teză, respectiv nerespectarea formelor procedurale, în sensul că au fost nesocotite dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. si prin urmare principiul legalităţii căilor de atac.
Astfel, deşi legea stabileşte faptul că litigiile al căror obiect are o valoare mai mare de 1 miliard de ROL pot fi atacate cu apel, Curtea de Apel Oradea a recalificat calea de atac a apelului, declarată de pârâtă şi menţionată în dispozitivul sentinţei primei instanţe, ca fiind recurs.
Curtea de Apel a dispus în mod greşit recalificarea căii de atac din apel în recurs.
Conform valorii indicate de reclamanţi si consemnate de instanţa de fond prin încheiere, hotărârea judecătoreasca era supusa caii de atac a apelului.
Prin decizia recurată instanţa a reţinut fără să cenzureze următoarele susţineri ale intimaţilor: s-a consemnat greşit în încheierea din 19 februarie 2009 a Tribunalului Satu-Mare că valoarea litigiului este de 550.000 RON, întrucât valoarea declarată a fost de 55.000 RON, la această sumă instanţa de fond impunându-i şi drept urmare a şi achitat taxa de timbru:
Exclusiv în baza acestei susţineri, fără să verifice veridicitatea ei si fără nici o altă motivare în fapt sau în drept instanţa a înţeles să recalifice calea de atac din apel în recurs.
Or, in mod corect Tribunalul Stau-Mare a reţinut ca şi valoare de timbrare suma de 550.000 RON, valoare declarată de altfel către intimaţi. Eroarea s-a produs in momentul neobservării de către instanţa a faptului că taxa de timbru depusă este inferioară valorii la care a fost solicitat timbrajul.
În nici un caz valoarea imobilului la data de 19 februarie 2009 nu putea fi reţinută de către instanţă la suma de 55.000 RON având în vedere că la data de 09 aprilie 2008, imobilul a fost cumpărat de intimaţi pentru suma de 80.000 euro şi că la data de 03 octombrie 2008, intimaţii au făcut O.M.V. o ofertă de cumpărare pentru imobilul care face obiectul litigiului la suma de 308.400 euro. Astfel, cu o lună înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, intimaţii evaluau la 308.400 euro imobilul (cumpărat anterior cu 80.000 de euro). Aceste argumente vin să sprijine ideea că eroarea a fost făcută de către instanţă cu ocazia nesesizării cuantumului taxei de timbru depuse, şi în nici un caz nu suntem în prezenţa unei erori materiale de redactare a încheierii prin care s-a stabilit valoarea imobilului.
Or, conform art. 2 alin. (1) pct. g) din Legea nr. 147/1997 astfel cum era aceasta aplicabilă la data 16 martie 2009, data pronunţării sentinţei de către Tribunalul Satu-Mare:
„Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel:
g) peste 193.948,00 lei -5.126 lei + 1% pentru ce depăşeşte 193.948 lei.”
În aceste condiţii intimaţii au plătit cu titlu de taxă de timbru: în faţa tribunalului Satu-Mare, în mod greşit, suma de 2300 lei, când ar fi trebuit sa plătească 5.126 + 3560,5 = 8686,52 RON şi în faţa Curţii de Apel Oradea (astfel cum se reţine chiar prin decizia recurata) în mod corect 8686,52:2 = 4.343,26 RON.
Este astfel evident, că taxa de timbru a fost plătită în mod corect în apel la o valoare de 550.000 RON.
Atâta timp cât această valoare a imobilului a fost stabilită prin încheierea pronunţată în data de 19 februarie 2009 în dosar de către Tribunalul Stau Mare, iar intimaţii nu au înţeles să o conteste, ba mai mult confirmând această valoare prin plata efectivă a taxei de timbru la suma de 550.000 RON în promovarea căii de atac împotriva sentinţei, este evident că instanţa, fără să procedeze la cenzurarea unor afirmaţii neveridice, a recalificat în mod total greşit calea de atac a apelului în recurs.
În cazul în care ar fi considerat că s-a strecurat o eroare materială în încheierea prin care s-a consemnat valoarea litigiului, intimaţii ar fi putut să ceară rectificarea acestei erori materiale în condiţiile art. 281 C. proc. civ. Cererea trebuia făcută în scris, iar părţile trebuiau sa aibă posibilitatea legală de a ataca cu apel o eventuală încheiere de îndreptare a erorii materiale. In nici un caz Curtea de Apel Oradea nu era competentă a se pronunţa pe o eventuală existenţă a unei erori materiale în încheierea Tribunalului.
Aşadar, Curtea de Apel Oradea a aplicat în mod greşit textele de lege privind calea de atac a apelului, şi în special prevederile art. 2821 C. proc. civ., ceea ce a produs pârâtei un prejudiciu care nu poate fi îndreptat decât prin casarea hotărârii.
2. Hotărârea a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1.
Potrivit art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cauzele se judecă în primă instanţă în complet format dintr-un un judecător, apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile se judecă în complet format din trei judecători.
Instanţa este greşit alcătuită, în primul rând atunci când numărul de judecători este necorespunzător, fie datorită faptului că au participat mai puţin judecători decât prevede legea, fie că au participat mai mulţi. În condiţiile în care calea de atac prevăzută de legiuitor împotriva sentinţei primei instanţe era apelul şi nu recursul, la judecată nu a participat numărul de judecători prevăzut de lege, cauza fiind soluţionată în complet de trei judecători, iar nu de doi. Deci pricina nu a fost soluţionată în compunerea prevăzută de lege.
Or, normele legale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei au caracter imperativ, iar nerespectarea acestora atrage casarea cu trimitere la instanţa care a pronunţat hotărârea recurată.
Pentru considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta SC O.M.V.R.M. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 279/C/2009 - R din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza spre soluţionare la Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC O.M.V.R.M. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 279/C/2009 - R din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre soluţionare la Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1935/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 1940/2010. Comercial. Anulare incident plată.... → |
|---|
