ICCJ. Decizia nr. 1897/2010. Comercial. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1897/2010
Dosar nr. 26312/3/2007
Şedinţa publică de la 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 26312/3/2007, reclamanta SC S.V.W.P.R. SA a chemat în judecată pe pârâta SC U.M. SRL solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei, în calitate de debitoare, la:
- executarea prestaţiilor în bani la care s-a obligat prin contractul de consultanţă prestări de servicii nr. 564 din 5 martie 2002;
- plata sumei reprezentând clauza penală pentru întârziere prevăzută de art. 2 alin. (7) din acelaşi contract;
- achitarea contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate.
Prin sentinţa comercială nr. 5969 din 29 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC S.V.W.P.R. SA în contradictoriu cu pârâta SC U.M. SRL, aceasta fiind obligată să achite suma de 20.359,22 lei, cheltuieli de judecată efectuate în litigiul având ca obiect anularea contractului nr. x/2002.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că părţile au încheiat contractul de consultanţă nr. 564/2002, prin care reclamanta s-a angajat să presteze servicii de consultanţă în management financiar internaţional şi strategie în favoarea pârâtei. Potrivit clauzelor contractuale, beneficiarul a recunoscut că valoarea serviciilor prestate, în etapa I este mai mare decât onorariul stabilit pentru această etapă în valoare de 2500 dolari SUA/ lună şi a fost de acord să plătească suma de 5.000 dolari SUA/ lună în etapa a II-a.
Prin actul adiţional nr. 1, consultantul a fost de acord ca beneficiarul să continue să plătească onorariul de 2.500 dolari SUA/ lună plus TVA până când pârâta va începe activitatea de dealer O., anunţând şi începutul etapei a II-a pentru care clientul a fost de acord să plătească un onorariu în sumă de 5.000 dolari SUA, până va ajunge la suma de 150.000 dolari SUA + TVA.
Actul adiţional nr. 2 a stabilit că etapa a II-a începe la data de 5 noiembrie 2003, data de la care clientul datorează suma de 5.000 dolari SUA/ lună + TVA conform art. 2 din contractul de consultanţă, suma urmând a fi plătită în perioada 5 noiembrie 2003 - 5 mai 2005.
Părţile au prevăzut şi o clauză penală, potrivit căruia în cazul în care consultantul obţine serviciile descrise şi din orice motive, clientul decide să anuleze contractul, acesta va plăti daune consultantului, în sumă de 180.000 dolari SUA, reprezentând echivalentul a 3 ani de onorariu, cu deducerea plăţilor făcute până la acea dată.
La data de 16 februarie 2005, pârâta a solicitat instanţei anularea contractului de consultanţă nr. x/2002, acţiune ce a fost respinsă prin sentinţa comercială nr. 4426 din 31 octombrie 2006, modificată prin decizia nr. 361/2006 a Curţii de Apel Bucureşti. Instanţa a reţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a prestat servicii pentru clientul său în etapa a II-a, astfel că cererea pentru plata diferenţei de onorariu de 68.425 dolari SUA şi dobânda aferentă a fost apreciată ca neîntemeiată.
De asemenea nu s-a reţinut nici incidenţa clauzei penale deoarece reclamanta nu a invocat obţinerea unor servicii, care nu ar mai fi fost onorate din cauza denunţării unilaterale a contractului.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 20.359,22 lei, cheltuieli de judecată efectuate în litigiul având ca obiect anularea contractului nr. x/2002.
Prin decizia nr. 52 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC S.V.W.P.R. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 5696/2008 a Tribunalului Bucureşti, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească şi suma de 1256 lei cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că apelul este fondat numai cu privire la cheltuielilor de judecată întrucât instanţa de fond a acordat doar cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat şi nu a acordat cheltuielile constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 1.257 lei.
Cu privire la motivele de apel vizând fondul cauzei, Curtea a reţinut că instanţa de fond a interpretat corect clauzele contractului de consultanţă nr. x/2002 completat prin actele adiţionale nr. 1 şi 2.
În cadrul contractului, părţile au stabilit clar ce servicii vor efectua în cadrul fiecărei etape convenite, precum şi preţul acestor servicii, respectiv 2.500 dolari SUA/ lună în cadrul primei etape şi 5.000 dolari SUA/ lună în cadrul celei de-a doua etape.
Potrivit clauzelor contractuale, serviciile ce trebuiau prestate în etapa a doua constau în: negocierea şi pregătirea în numele clientului de contracte de leasing sau alte documente necesare în scopul vânzării maşinilor Opel şi General Motors, noi sau second-hand; negocierea şi redactarea de contracte de muncă conform legislaţiei române; oferirea de alte servicii în legătură cu activitatea de leasing a clientului; conducerea şi consiliera în toate negocierile cu autorităţile statului.
Apelanta a solicitat plata sumei cuvenite pentru serviciile pretins prestate potrivit contractului, dar acestea nu au fost dovedite iar din înscrisurile noi depuse în apel nu rezultă prestarea serviciilor menţionate în cea de-a doua etapă prevăzută în contractul nr. x/2002 în sumă de 68.425 dolari SUA şi a dobânzii legale, suma solicitată fiind convenită de părţi pentru serviciile prestate potrivit contractelor şi nu pentru trecerea perioadei de timp în care părţile au stabilit elaborarea acestor servicii.
Operarea clauzei penale, presupune două condiţii: obţinerea efectivă a serviciilor prevăzute în contract şi decizia clientului, adică a intimatei, de a anula contractul.
Prin termenul de a „anula” nu se poate înţelege decât denunţarea unilaterală a contractului, deoarece anularea sau constatarea nulităţii precum şi rezilierea contractului nu se pot realiza unilateral ci numai printr-o hotărâre judecătorească. În aceste condiţii susţinerea apelantei în sensul că termenul de „anulare” a contractului are un înţeles larg şi priveşte orice situaţie de desfiinţare, a fost apreciată ca nefondată.
Intimata SC U.M. SRL a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei comerciale nr. 52/2009, cerere soluţionată prin decizia comercială nr. 261 din 1 iunie 2009 prin care s-a admis cererea formulată, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca nefondată.
În motivarea deciziei instanţei a reţinut că în cauză sunt îndeplinite dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. întrucât instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii privind cheltuielile de judecată, dar având în vedere că a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă în contradictoriu cu pârâta intimată, să constate că nu sunt întrunite condiţiile art. 274 C. proc. civ. pentru a fi obligată apelanta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta SC U.M.R. SRL a formulat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 261/2001 iar reclamanta SC S.V.W.P.R. SA Bucureşti a formulat recurs împotriva deciziei nr. 52/2009.
Recurenta pârâtă SC U.M.R. SRL în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că prin decizia nr. 261/2009 instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. întrucât apelul apelantei a fost admis numai pentru cheltuielile de judecată iar pentru aspectele ce au vizat fondul cauzei a fost respins, situaţie în care se impune obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
Recurenta SC S.V.W.P.R. SA Bucureşti critică decizia nr. 52/2009 pentru nelegalitate, invocând în susţinerea recursului dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii respectiv contractul de consultanţă nr. 564 din 5 martie 2002 întrucât prin clauza penală părţile de comun acord, au dorit să stabilească anticipat echivalentul prejudiciului suferit.
Atât practica cât şi doctrina au stabilit că în cazul unei clauze penale, instanţa de judecată nu poate modifica în sensul agravării sau diminuării efectelor sale. Ambele instanţe, fără un temei legal au condiţionat aplicabilitatea clauzei penale de obţinerea de către recurentă a serviciilor prevăzute de părţi în aşa zisă etapă 2.
Niciunde în contractul de consultanţă nu se prevede faptul că cele două etape 1 şi 2 sunt independente. Susţinerea instanţei de apel, ce se bazează pe susţinerea condiţionării aplicabilităţii clauzei penale de obţinerea serviciilor în etapa 2, nu are acoperire legală. O condiţionare a aplicabilităţii clauzei penale de executarea integrală a serviciilor prevăzute în contract, ar lipsi de efecte clauza penală, deoarece odată executate serviciile se naşte dreptul la plata onorariului.
Instanţa de apel în motivarea deciziei atacate, restrânge în mod nejustificat aria de aplicabilitate a clauzei penale doar la situaţia denunţării unilaterale a contractului. În mod abuziv şi contrar voinţei părţilor, ce rezulta din prevederile contractuale, cât şi de probele administrate, restrânge aria de aplicare a clauzei penale, printr-o interpretare proprie, lipsită de temei legal.
Examinând decizia recurată în limitele motivelor de recurs evocate, se constată că recursurile sunt fondate.
Astfel, recursul formulat de recurenta reclamantă SC S.V.W.P.R. SA Bucureşti vizează exclusiv aplicarea clauzei penale prevăzută la art. 2 alin. (7) din contractul de consultanţă/ prestări servicii din 5 martie 2002 încheiat între SC S.V.W.P.R. SA Bucureşti în calitate de „consultant” şi SC U.M. SRL în calitate de „client”.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti se dau în numele legii şi ele trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi argumentele părţilor.
Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii şi să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
În cauza de faţă, instanţa de apel a omis să examineze apărările părţilor în litigiu cu referire la clauza penală inserată în contractul de consultanţă încheiat de părţi şi nu a arătat care au fost motivele de fapt şi drept avute în vedere pentru neaplicarea clauzei penale, situaţie în care instanţa de recurs nu poate verifica legalitatea soluţiei pronunţate.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat obligaţia stabilită de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Obligaţia de a motiva hotărârea este prevăzută, printre altele, şi pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac. Întrucât legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcţie de motivele de fapt şi drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, motive care trebuie să fie în concordanţă cu actele existente la dosar şi cu celelalte probe administrate, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanţa de recurs nu poate verifica legalitatea deciziei recurate.
Este util de subliniat că o astfel de decizie nu respecta nici exigenţele art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse. De altfel, instanţa de apel, în speţa de faţă nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate de apelantă referitoare la clauza penală dar a reţinut două condiţii pentru operarea clauzei penale respectiv,,obţinerea efectivă a serviciilor prevăzute în contract şi decizia clientului, adică a intimatei, de a anula contractul” fără a arăta dacă cele două condiţii au fost îndeplinite şi care sunt efectele.
Pentru aceleaşi considerente va fi admis şi recursul formulat de recurenta pârâtă SC U.M. SRL împotriva deciziei nr. 261/2009 având ca obiect completarea dispozitivului deciziei comerciale nr. 52/2009.
Deşi reclamanta a invocat mai multe motive de recurs, dintre care unele atrag casarea şi altele modificarea, iar pârâtul a invocat motive de recurs care atrag modificarea deciziilor, Curtea pentru a asigura o judecată unitară, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admite recursurile declarate şi casează deciziile recurate cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceiaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâta SC U.M. SRL Otopeni şi reclamanta SC S.V.W.P.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 52 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1884/2010. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 1932/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
