ICCJ. Decizia nr. 1979/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1979/2010
Dosar nr. 1062/1/2010
Ședința publică de la 27 mai 2010
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 61 din 6 aprilie 2004, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea reclamantului Municipiul București prin Primarul General și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 710.253.655 RON contravaloare debit și la 636.229.798 RON penalități de întârziere pentru perioada 16 septembrie 1999 - 30 aprilie 2002.
Recursurile declarate de reclamantă cât și de pârâtă au fost admise ca fondate, prin Decizia nr. 398 din 1 februarie 2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, care a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
S-a reținut, în considerentele deciziei, că este fondat motivul de recurs referitor la penalități întrucât, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 251 - 256 C. com. și nu dispozițiile ce privesc creanțele bugetare.
Instanța de recurs a statuat că legea aplicabilă contractului este cea comercială și, prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani din Decretul nr. 167/1958 și nu cel de 5 ani din O.G. nr. 61/2002 și că, în aceste condiții, termenul de prescripție este îndeplinit pentru pretențiile din perioada 1 iunie 1996 - 15 septembrie 1999, nefiind întrerupt deoarece, fiind vorba de prestații succesive nu s-a dovedit întreruperea pentru fiecare dintre prestații.
Sentința a mai fost casată pentru refacerea probelor.
Prin sentința nr. 8083 din 14 iunie 2007, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 71.025,36 RON - cota minimă garantată, datorată pentru perioada septembrie 1999 - aprilie 2002, conform contractului din septembrie 1995.
Cererea de plată a penalităților de întârziere a fost respinsă, ca neîntemeiată.
În considerentele sentinței s-a reținut că instanța a consimțit la modul de calcul al cotei minime de profit și că suma datorată este de 710.253.655 RON, singurul aspect repus în discuție fiind cel legat de reducerea sumei calculate inițial cu valorile aferente suprafeței de teren cuprinse în contract și retrocedate proprietarilor.
S-a constatat astfel, că reclamanta a fost de acord cu diminuarea proporțională a cotei minime de profit, neintervenind nici un element de fapt sau de drept care să afecteze modul de calcul al sumei datorate cu acest titlu.
Cu privire la penalități s-a apreciat că art. 65 din contractul de asociere nu poate fi interpretat drept o clauză penală valabilă deoarece nu realizează o evaluare anticipată a echivalentului prejudiciului suferit de creditor.
Prin Decizia nr. 55 din 14 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâta SC M.C. România SRL și a respins ca nefondat apelul reclamantului Municipiul București prin Primarul General.
Prin Decizia nr. 170 din 27 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de către Municipiul București, a casat Decizia nr. 55 din 14 februarie 2008 a Curții de Apel București, în parte, și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea apelului formulat de reclamant, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei atacate.
S-au dat indicații privind completarea probatoriilor în privința clauzei penale cuprinse în art. 6.5. din contract pentru a se desluși voința reală a părților.
În rejudecare, având în vedere limitele deciziei de casare, Curtea de Apel București a pronunțat Decizia comercială nr. 546 din 10 decembrie 2009, prin care a respins, ca nefondat apelul.
Pentru a se pronunța astfel a reținut că părțile au prevăzut potrivit articolului 6.5. din contractul din septembrie 1995, că în cazul în care asociatul (pârâta) nu plătește suma datorată la termenul stabilit, va plăti penalități conform legii pentru suma neachitată de la data de la care suma datorată trebuia plătită și până la data efectuării plății.
Având în vedere precizările părților, care nu sunt comune în legătură cu conținutul clauzei și dispozițiile art. 1066 C. civ., instanța de apel a concluzionat că articolul 6.5. din contract nu prezintă nici unul dintre elementele esențiale ale clauzei penale, prejudiciul nu este determinat, neevaluându-se anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor de plată.
Exprimarea dată în articolul 6.5 din contract este una generică, fără toate elementele de individualizare, relativ la penalitățile ce urmează a fi avute în vedere în cazul executării cu întârziere a obligațiilor de plată, și la legea avută în vedere astfel că este, nelegal, ca una dintre părți să solicite sume cu acest titlu, invocând mai multe acte normative neindicate în clauza contractuală.
S-a mai reținut mai mult, că, în precizările depuse de apelantul reclamant, s-au invocat acte normative și s-au calculat penalități și majorări și pentru perioada anterioară lunii septembrie 1999, în condițiile în care prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 398 din 01 februarie 2006 s-a reținut ca fiind îndeplinit termenul de prescripție pentru pretențiile din perioada 01 iunie 1996 - 15 septembrie 1999, precum și faptul că se aplică dispozițiile privind calculul de majorări de întârziere, situație care s-ar fi avut în vedere numai dacă ar fi operat o clauză penală.
Reclamanta a formulat, în termenul legal, recurs invocând motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
A arătat în cadrul primului motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a dat o interpretare greșită articolului 6.5 din contract atunci când a reținut că exprimarea generică „conform legii” nu este suficientă, atât timp cât aceasta exprimă voința părților și este riguroasă, ambele părți înțelegând să se raporteze la valoarea penalităților stabilite prin acte normative de către organele competente (Guvern, Banca Națională, Primărie) iar instanța trebuia oricum să dea eficiență prevederilor art. 978 C. civ. în sensul că atunci când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce niciunul.
În cadrul motivului prevăzut art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanța a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., contractul fiind semnat de ambele părți și exprimând o voință comună și nu unilaterală încât trebuie respectat atât de către părți cât și de către instanță, iar stabilirea cuantumului datorat cu raportare la prejudiciul suferit putea fi stabilit printr-o expertiză pentru perioada neafectată de prescripție.
A mai susținut că potrivit art. 274 C. proc. civ. nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată neavând culpă procesuală față de motivele de recurs invocate.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul se găsește nefondat.
Referitor la primul motiv de recurs, în mod evident, clauza penală are o natură contractuală dar fiind o convenție, ea trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. pentru orice convenție, și anume: capacitatea părților, consimțământul, obiectul și cauza.
Obiectul clauzei penale, conform art. 1066 C. civ. constă, în general, în obligația de a plăti o sumă de bani determinată sau determinabilă, numită penalitate.
În cauză, la momentul încheierii contractului, părțile au reținut generic obligația de plată a penalităților, „conform legii”, fără a se raporta la un anumit act normativ, domeniu de activitate sau la orice alte elemente concrete de determinare în viitor a obligației, sarcina probei în privința voinței reale a părților, revenind recurentei reclamante, acesta fiind și motivul casării cu trimitere în vederea rejudecării, ceea ce nu s-a făcut.
Prin urmare. instanța de apel, aplicând corect regulile interpretării contractelor astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 970 și urm. C. civ. nu putea să se substituie acestei voințe sau să o suplinească, față de dispozițiile art. 969 C. civ.
În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată de asemenea, că nu este fondat, deoarece în lipsa unei clauze penale valabile în contract corect nu s-a reținut obligația de plată a sumei pretinse de recurenta-reclamantă, cu raportare la acte normative indicate unilateral de aceasta, iar analizarea îndeplinirii obligației instanței de a calcula penalitățile de întârziere pe baza unei probe cu expertiză trebuie raportată tot la caracterul determinabil sau nu al obligației contractuale, ceea ce nu s-a dovedit.
Cât privește plata cheltuielilor de judecată, față de considerentele arătate care atrag respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel, nici această critică nu poate primi o altă rezolvare, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., corect aplicate de către instanțe.
Așa fiind, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
Văzând și art. 274 C. proc. civ. recurenta-reclamantă va fi obligată la cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primar împotriva Deciziei nr. 546 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat .
Obligă pe recurenta reclamantă să plătească intimatei pârâte SC M. C. România SRL București suma de 4.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1973/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1982/2010. Comercial → |
|---|
