ICCJ. Decizia nr. 1968/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1968/2010
Dosar nr. 1385/99/2008
Ședința publică de la 27 mai 2010
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea introdusă Tribunalului lași sub nr. 1385/99 din 24 martie 2008, reclamanta SC C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al municipiului Iași, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 600.000 RON reprezentând adăugiri, îmbunătățiri, modificări și designul interior și exterior realizate la construcția proprietății pârâtului, prin constituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la data achitării contravalorii extinderilor și îmbunătățirilor aduse acestuia, racordului și a instalațiilor, evaluate la 600000 RON și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 890/COM din 27 martie 2009, Tribunalul Iași a respins excepția lipsei calități procesuale a pârâtului Consiliul Local al municipiului Iași și excepția inadmisibilității capătului al doilea de cerere, invocate de Consiliul Local al Iași și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. Iași în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al municipiului Iași și Municipiul Iași, reprezentat prin Primar.
A reținut, în esență, că excepțiile sunt nefondate față de calitatea de proprietar al bunului a pârâtului ori natura juridică a dreptului de retenție, iar pe fond faptul că nu a existat acordul pârâtei pentru schimbarea destinației spațiului închiriat, iar investițiile nici nu s-au dovedit a fi necesare și utile pentru a putea fi opuse proprietarului.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta S.C. C. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia nr. 67 din 6 iulie 2009, Curtea de Apel Iași, secția comercială, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, cu respectarea principiilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză, esențial fiind ca faptul care dă naștere obligației de restituire să fie licit, ceea ce nu se poate reține în cauză.
Astfel, în condițiile în care lucrările de adăugiri, modificări, îmbunătățiri și reparații nu au fost realizate de reclamanta S.C. C. S.R.L. cu bună-credință, nu operează instituția îmbogățirii fără just temei, corect fiind respins capătul principal de acțiune. Reaua-credință a reclamantei, în ce privește lucrările a căror plată o solicită de la pârâți, rezultă cu prisosință din aceea că - după pronunțarea sentinței civile nr. 6303 din 16 iunie 2004 - SC C. SRL avea doar un drept de retenție asupra spațiului în litigiu, continuarea efectuării de lucrări la imobil constituind un abuz de drept, ce nu poate fi legalizat de instanță. În condițiile în care se reține reaua-credință a reclamantei, cu corolarul neincidenței în speță a instituției juridice a îmbogățirii fără just temei, rămânând anonime - din punct de vedere juridic - eventualele componente voluptorii sau necesare ale lucrărilor realizate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului propriu și a acțiunii cu consecința obligării intimaților pârâți la plata sumei de 1.767.683 lei și constituirea unui drept de retenție cu privire la imobilul situat în Iași, până la data achitării contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia.
A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, după o expunere a situației de fapt că instanțele de judecată au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor privind îmbogățirea fără justă cauză deși s-a dovedit că, în cauză, s-au executat lucrări de îmbunătățiri la imobilul proprietatea intimatei-pârâte cu caracter de lucrări necesare și utile, care au sporit valoarea imobilului aflat în stare avansată de degradare la momentul încheierii contractului, patrimoniul proprietarului mărindu-se pe seama patrimoniului recurentei cu valoarea pretinsă.
Raportat la această situație apare ca lipsită de temei legal motivarea instanței de apel, potrivit căreia în cauză nu se poate reține îmbogățirea fără justă cauză în lipsa acordului celeilalte părți cu privire la realizarea investițiilor, deoarece, de esența instituției este tocmai existența unui fapt voluntar, al procedurii unei îmbogățiri unilaterale.
De asemenea, în această materie nu se poate pune problema bunei sau relei credințe a creditorului obligației de restituire, în condițiile în care acțiunile acestuia produc un spor în patrimoniul altei persoane, cu efectul micșorării propriului patrimoniu, fiind încălcat în condițiile în care nu ar putea primi o despăgubire și principiul de drept al echității.
Cu privire la instituirea în favoarea recurentei a unui drept de retenție, el este fondat pe existența raportului obligațional născut între recurenta-reclamantă și intimatul-proprietar debitor al obligației de restituire a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.
Intimații-pârâți au formulat, în cauză, întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se privește nefondat.
Obligația născută din îmbogățirea fără justă cauză ca cvasicontract, poate fi considerată, într-adevăr, o obligație voluntară făcută cu intenția de a produce efecte juridice dar aceasta nu schimbă cu nimic analiza condițiilor juridice ce trebuie îndeplinite pentru a naște ca efect principal, restituirea îmbogățirii realizate, pe calea acțiunii în justiție.
Instanțele au avut în vedere, urmare analizei probelor și a stabilirii situației de fapt - care nu poate face obiectul cenzurii în această fază procesuală, față de natura nondevolutivă a căii extraordinare de atac a recursului - că recurenta-reclamantă a avut o atitudine de rea-credință în executarea lucrărilor fie ele necesare sau voluptorii, prin schimbarea destinației spațiului fără acordul proprietarului după încetarea dreptului de folosință.
Aceasta presupune culpa îmbogățitului și caracterul ilicit al îmbogățirii, ceea ce exclude cum legal a reținut instanța de apel, dreptul recurentei-reclamante de a fi despăgubită cu contravaloarea lucrărilor, pe această cale, dimpotrivă se poate pretinde antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia din urmă.
Neexistând un raport juridic obligațional, în mod legal, a decis instanța de apel că nu există dreptul de retenție, astfel că nici sub acest aspect nu se poate reține nelegalitatea hotărârii.
Așa fiind, se constată că toate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Iași împotriva Deciziei nr. 67 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1966/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1969/2010. Comercial → |
|---|
