ICCJ. Decizia nr. 211/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 211/2010
Dosar nr. 4003/2/2008
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC O. SA a chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună anularea actelor de executare silită iniţiate împotriva sa, respectiv anularea procesului verbal de aplicare a sechestrului din 17 iunie 2008 instituit pentru bunuri imobile constând în clădiri şi teren în suprafaţă de 71.262 mp.
Curtea de apel Bucureşti investită în temeiul OUG nr. 51/1998 cu judecata în primă instanţă a contestaţiei la executare, prin sentinţa nr. 218 din 3 decembrie 2008 a respins ca nefondată cererea contestatoarei de anulare a actelor de executare cu motivarea că pârâta a preluat creanţele bugetare restante la fondul de asigurări sociale de sănătate ale Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate în vederea recuperării acestora conform prevederilor OUG nr. 51/1998, că în vederea valorificării creanţei preluate, A.V.A.S. a comunicat titlurile executorii şi că procesul verbal de sechestru din 23 octombrie 2004 a fost încheiat ca urmare a neexecutării obligaţiei prevăzută în titlul executoriu din 14 noiembrie 2003.
A reţinut în continuare instanţa de fond că măsura de instituire a sechestrului a fost luată cu respectarea prevederilor legale, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 507/2004 şi că beneficiul facilităţilor constând în înlesniri la plată în temeiul cărora executarea silită este suspendată ope legis, nu a fost demonstrat. Dimpotrivă, din actele dosarului, Curtea a reţinut că certificatul de obligaţii bugetare este o dovadă a existenţei obligaţiilor bugetare restante. S-a mai stabilit că emiterea acestui certificat în scopul de a se acorda posibilitatea debitoarei de a beneficia de înlesniri la plată, nu constituie o probă în sensul obţinerii înlesnirilor la plată şi nicio dovadă de suspendare a executării silite instituită prin lege. În final, Curtea a reţinut că acordarea înlesnirilor prevăzute de Legea nr. 190/2004 este condiţionată de lipsa datoriilor faţă de A.D.S. în perioada de după privatizare, iar proba că operează excepţiile prevăzute de art. 2 dinLegea nr. 190/2004 nu a fost făcută .
Împotriva deciziei nr. 218 din 3 decembrie 2008, a declarat recurs, contestatoarea SC O. SA care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a susţine că soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică şi că este rezultatul aplicării greşite a Legii nr. 190/2004 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 94/2004 şi Legea nr. 507/2004.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit faptul că SC O. SA nu a dovedit că este o societate privatizată deşi din anexa nr. 1 la Legea nr. 268/2001 şi contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, în baza căruia s-a încheiat contractul de concesiune din 21 noiembrie 2002 cu A.D.S. putea să observe că toate debitele erau achitate. În sensul inexistenţei debitului, recurenta a făcut trimitere şi la extrasele de cont pe care le-a depus la dosar ca probă.
Faţă de aceste susţineri şi de înscrisurile depuse în recurs, contestatoarea recurentă a solicitat să se constate că societatea este beneficiara înlesnirilor la plată şi că este îndreptăţită să solicite anularea procesului verbal de sechestru.
Intimata A.V.A.S. a combătut prin întâmpinare susţinerile recurentei apreciind că în cauză nu a fost făcută dovada inexistenţei datoriilor restante reprezentând redevenţa şi accesoriile aferente A.D.S. pentru perioada de după privatizare provenind din contractele de concesiune încheiate. Pentru ca A.D.S. să solicite acordarea înlesnirilor la plată aşa cum prevede art. 1 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 190/2004 potrivit intimatei trebuia demonstrată inexistenţa datoriilor rezultând din plata redevenţei şi a accesoriilor aferente. La întâmpinare, intimata a anexat adresa A.D.S. din 2008 pentru a dovedi că recurenta figurează cu un debit provenind din perioada de după privatizare şi că a fost reziliat contractul de concesiune încheiat de A.D.S. cu aceasta la data de 13 noiembrie 2008. În aceste condiţii intimata a apreciat că formele de executare, întocmite pentru executarea debitorului privind creanţa preluată de A.V.A.S. de la Casa Naţională de Sănătate, au fost corect emise şi că nu sunt motive întemeiate pentru anularea procesului verbal de sechestru din 2008.
Recursul este nefondat.
Contestatoarea recurentă s-a adresat instanţei de control judiciar în urma soluţiei pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul procedurii prevăzută de OUG nr. 51/1998 în temeiul căreia A.V.A.S. ca deţinător al creanţei bugetare preluată de la C.N.A.S. Bihor prin Protocolul din 14 noiembrie 2003 a pornit la valorificarea creanţei în temeiul art. 6 alin. (1) din OUG nr. 95/2003.
În cadrul procedurii de executare debitoarea a solicitat anularea procesului verbal de sechestru supunându-i spre analiză Curţii de Apel susţinerea potrivit căreia este beneficiara înlesnirilor la plată prevăzute de Legea nr. 190/2004, precum şi a suspendării executării silite pornită împotriva sa până la emiterea unui ordin comun de către autorităţile competente.
Soluţia Curţii de Apel a fost criticată atât pe aspecte de nelegalitate cât şi de netemeinicie sub cuvânt că instanţa nu a observat anexa 1 la Legea nr. 268/2001 din care rezultă că societatea este privatizată, şi că sunt edificatoare sub acest aspect, contractele de vânzare cumpărare de acţiuni din 2002 şi de concesiune, încheiate de A.D.S.
Critica este nefondată. Se observă din considerentele deciziei Curţii de apel că soluţia nu a fost argumentată pe aceste dispoziţii şi că din raţionamentul instanţei pentru pronunţarea soluţiei de respingere a contestaţiei la executare nu se deduce nicio referire la nerecunoaşterea faptului că societatea s-a privatizat.
A doua critică ce vizează nelegalitatea se referă la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 în sensul că numai concesionarii care nu înregistrează debite restante faţă de A.D.S. pentru perioada de după privatizare beneficiază de înlesniri la plată.
Şi această critică este nefondată. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 190/2004 societăţile comerciale cuprinse în anexele 1 şi 3 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri în proprietate privată a statului cu destinaţie agricolă, beneficiază la cererea A.D.S. de înlesniri la plată constând în scutiri de plată, eşalonări etc.
Alin. (2) din acelaşi articol stabileşte că înlesnirile se acordă numai dacă debitorul nu înregistrează obligaţii restante reprezentând redevenţa şi accesoriile aferente faţă de A.D.S. provenind din perioada de după privatizare.
Din dispoziţiile amintite rezultă cu evidenţă că înlesnirile la plată se acordă la cererea A.D.S. într-o procedură care vizează analiza existenţei sau inexistenţei debitelor provenind din contractul de concesiune, analiza condiţiilor pentru acordarea înlesnirilor la plată stabilite de lege fiind de atributul A.D.S. şi a autorităţilor care puteau încuviinţa această cerere. Prin urmare nu-i revenea instanţei de fond obligaţia de a examina dacă erau sau nu îndeplinite condiţiile pentru acordarea înlesnirilor la plată, ci doar dacă s-au obţinut înlesnirile de plată.
Nu este mai puţin adevărat că recurenta a afirmat faptul că a achitat debitele faţă de A.D.S. rezultând din contractul de concesiune şi că astfel, executarea pornită împotriva sa este nelegală, numai că, această susţinere nu se fundamentează pe nicio probă. Dimpotrivă, A.D.S. prin adresa din 2008 a precizat că SC O. SA Oradea a înregistrat debite pentru perioada de după privatizare, debitele rezultând din contractul de concesiune din 2002 care ulterior a fost reziliat.
Conţinutul acestei adrese confirmă implicit că nu s-a pornit nicio procedură pentru înlesnirile la plată de către A.D.S. care, în temeiul legii, poate formula o astfel de cerere aşa încât bine a reţinut prima instanţă faptul că nu s-a probat inexistenţa datoriei.
Fiind în ipoteza recursului promovat în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte observă că înscrisurile depuse în recurs, extrasul de cont şi situaţia plăţilor nu se coroborează cu alte probe pentru a se trage concluzia că societatea debitoare a beneficiat de înlesnirile la plată şi căexecutarea nu poate fi continuată împotriva sa. În acest context se impune concluzia sub aspect probator că susţinerile recurentei nu sunt fundamentate. Faptul că recurenta, potrivit Legii nr. 190/2004, ar fi putut să beneficieze de scutiri la plată nu acoperă proba potrivit căreia scutirile au operat.
Rezumând argumentele de mai sus se va reţine că nu a fost prezentat Ordinul emis pentru scutirea de plată a contribuţiei reprezentând obligaţii C.A.S. preluate la datoria publică de A.V.A.S. astfel că motivele de nelegalitate şi netemeinicie invocate apar ca nefondate.
În consecinţă, recursul în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de debitoarea- contestatoare SC O. SA Oradea împotriva deciziei comerciale nr. 218 din 3 decembrie 2008 aCurţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3261/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 214/2010. Comercial → |
|---|
