ICCJ. Decizia nr. 217/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.217/2010
Dosar nr. 144/90/2008
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, reclamanţii A.M.A. şi A.C.G. au solicitat obligarea pârâtei SC U. SA, sucursala Vâlcea, la plata sumei de 54.000 euro, reprezentând despăgubire datorată în baza contractului de asigurare din 11 februarie 2006.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că şi-au edificat o locuinţă în Râmnicu Vâlcea, conform autorizaţiei de construire, în prealabil fiind întocmit un studiu geotehnic privind calitatea solului. În continuare au arătat că după construirea locuinţei, din cauza ploilor abundente din 2005, primăvara anului 2006, s-au produs alunecări de teren, care au afectat puternic locuinţa, condiţii în care poliţa de asigurare încheiată cu pârâta a devenit activă. Cu toate că s-a încheiat dosar de daune, suma cuprinsă în poliţa de asigurare nu a fost achitată de pârâtă, care le-a oferit în schimb reclamanţilor o sumă mai mică şi anume 10.000 euro. În final, reclamanţii au arătat că pârâta a refuzat integral pretenţiile reclamanţilor, sub pretextul că la încheierea poliţei de asigurare nu au fost prezentate caracteristicile geotehnice ale terenului conform Memoriului Geotehnic efectuat de SC G.S. SRL Râmnicu Vâlcea.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat lipsa capacităţii procesuale pasive a sucursalei Râmnicu Vâlcea, deoarece nu are personalitate juridică, solicitând introducerea în cauză a Centralei Bucureşti, condiţii în care instanţa a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă a SC U. SA Bucureşti.
De asemenea, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., faţă de excepţia invocată, prin sentinţa civilă nr. 5977 din 14 noiembrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vâlcea, având în vedere că prezentul litigiu este comercial, iar valoarea obiectului acţiunii este de peste 100.000 lei.
Tribunalul, investit prin declinarea de competenţă a pus în vedere reclamanţilor să precizeze cadrul procesual în care înţeleg să se judece, dispunându-se citarea în cauză, în calitate de pârâtă a SC U. SA Bucureşti.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta solicită, în subsidiar acordarea sumei de 178.561,60 lei, având în vedere condiţiile speciale cuprinse în art. 10 privind daunele totale, pentru clădiri cu o vechime de până la 20 de ani, condiţii potrivit cărora nu se poate acorda mai mult decât valoarea de înlocuire.
Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanţii au solicitat valoarea de 239.680 lei contravaloarea în lei a sumei de 56.000 euro, la cursul zilei de 4,28 lei/euro.
Prin sentinţa nr. 397 din data de 11 martie 2009, Tribunalul Vâlcea, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, aşa cum a fost precizată şi a obligat pârâta la plata sumei de 230.597 lei faţă de reclamanţi cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de asigurare din 6 februarie 2006, care a avut ca obiect asigurarea completă a locuinţei reclamanţilor situată în Râmnicu Vâlcea, suma asigurată fiind de 60.000 euro, pe termen de un an ; imobilul a fost încadrat în zona seismică D. Urmare unei alunecări de teren, reclamanţii au formulat cerere de despăgubiri, iar pârâta a refuzat plata acestora invocând prevederile contractuale cuprinse în art. 5 pct. 2 lit. i) şi art. 9 pct. 1 din condiţiile generale de asigurare. Din interpretarea probelor administrate, tribunalul a reţinut că nu a rezultat că reclamanţii, cu vinovăţie nu şi-au executat obligaţia de informare a asigurătorului în ceea ce priveşte aducerea la cunoştinţa acestuia a tuturor împrejurărilor care-i sunt cunoscute şi care sunt esenţiale pentru preluarea riscului şi nici pentru nedepunerea Memoriului Geotehnic la dispoziţia pârâtei nu le poate fi imputabilă. Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că edificarea imobilului asigurat a respectat documentaţia tehnică ce stat la baza emiterii autorizaţiei de construire, concluzii faţă de care nu s-au formulat obiecţiuni de către pârâtă. În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor Tribunalul a constatat că este cea stabilită în art. 10 pct. 3 lit. a teza I, respectiv 230.597 lei, iar valoarea reţinută de către instanţă, a fost cursul leu/euro la nivelul producerii evenimentului asigurat.
Împotriva acestei sentinţe apel a declarat apel SC U. SA solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei şi respingerea cererii, iar în subsidiar reducerea cuantumului despăgubirii acordate până la concurenţa sumei maxime de 178.561,6 lei.
Motivele de apel au constat în faptul că instanţa de fond a constatat în mod greşit că nu sunt incidente prevederile art. 9.1 din condiţiile generale de asigurare, ajungând la concluzia greşită că în cauză nu operează exonerarea asiguratorului de la plata despăgubirilor către reclamant. De asemenea se susţine că în mod greşit nu s-a reţinut aplicarea art. 5 pct. 2 lit. i) din condiţiile generale de asigurare. De asemenea a formulat critici privind neluarea în considerare a valorii maxime a despăgubirii, reţinând greşit suma solicitată de reclamanţi prin cerere fiind 56.000 euro, în loc de 54.000 euro. Pe de altă parte, despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului la data producerii riscului asigurat care era de 208.494 lei.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 69/A-C din 17 iunie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta şi a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate a reţinut că art. 9.1 din condiţiile generale pentru asigurarea completă a locuinţei nu defineşte ce înseamnă împrejurare esenţială pentru preluarea riscului de către asigurător, fiind supusă interpretării juridice. Memoriul geotehnic, invocat drept împrejurare esenţială pentru preluarea riscului, nu relevă faptul că în cazul cunoaşterii sale, contractul nu ar fi fost încheiat sau ar fi fost încheiat în alte condiţii. În raport de aceste considerente, instanţa a apreciat că analiza încălcării cu vinovăţie a obligaţiei de comunicare a oricăror aspecte esenţiale nu se mai impune. În subsidiar, a arătat că în situaţia în care s-ar aprecia că şi memoriul în discuţie reprezintă o împrejurare esenţială, instanţa de fond a apreciat corect lipsa vinovăţiei asiguratului, aspecte care relevă buna credinţă a asiguraţilor. Aceste concluzii se desprind şi din raportul de expertiză întocmit în cauză. Cel de al doilea motiv de apel a fost respins ca nefondat, cu motivarea că nu sunt incidente erori de execuţie, proiectare sau nerespectarea reglementărilor legale pe timpul construcţiei pentru a se aplica prevederile art. 5 alin. (2) lit. i) din contractul de asigurare. Aceste aspecte au fost constatate de raportul de expertiză, iar pârâta nu a formulat obiecţiuni, fiind incidentă sancţiunea prevăzută de art. 212 alin. (2) C. proc. civ. Cu referire la valoarea despăgubirii, instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost stabilită corect potrivit art. 10.3 din contractul de asigurare raportat la art. 10 alin. (8) din condiţiile speciale ale contractului, reţinând că din valoarea despăgubirilor calculate se scad valorile resturilor care pot fi utilizate sau valorificate, scăzându-se contravaloarea materialelor recuperabile respectiv suma de 9.083 lei. Cu privire la cursul de schimb, acesta nu poate fi cel de la data producerii evenimentului asigurat ci cel de la data plăţii.
În ceea ce priveşte majorarea pretenţiilor de la 54.000 euro la 56.000 euro, instanţa de apel a arătat că instanţa de fond a luat act de declaraţiile verbale făcute în instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC U. SA Bucureşti, prin care invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 9 teza I şi teza a II-a C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea.
În cadrul motivului de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Ambele instanţe au soluţionat cauza cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii şi a rolului activ consfinţite de art. 127 – art. 129 C. proc. civ. În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de fond a obligat pârâta la plata sumei de 56.000 euro deşi reclamanţii au solicitat prin acţiune suma de 54.000 euro, sumă care a fost majorată prin concluziile scrise depuse la dosar, după închiderea dezbaterilor în şedinţa publică, în timpul acordat pentru amânarea pronunţării. În consecinţă, apreciază ca se impunea repunerea cauzei pe rol pentru a da posibilitatea părţii adverse să le discute şi să le contraargumenteze. Recurenta susţine că încălcarea principiului contradictorialităţii conduce la nerespectarea dreptului la apărare.
În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii. Astfel, a fost încălcat dreptul la apărare, în sens formal şi dreptul la un proces echitabil, întrucât prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 10 iunie 2009, completul de judecată investit cu soluţionarea apelului a respins cererea de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare, deşi era primul termen de judecată, prin raportare la data declarării apelului 4 mai 2009 şi la lipsa dovezilor în susţinere a cererii. Refuzul de acordare a unui termen de judecată este excesiv, fiind limitat dreptul constituţional de valorificare a căii de atac, neavând posibilitatea de a studia întâmpinarea depusă de către reclamanţi la dosarul cauzei. Susţine că judecătorul, în virtutea rolului activ trebuia să respecte principiile care guvernează procesul civil şi să aplice corect legea.
În susţinerea tezei a II a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, atunci când a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 9 pct. 1 din condiţiile generale de asigurare, ajungând la concluzia, că în cauză nu operează exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor de către reclamanţi.
În concret, arată cu referire la clauza de risc, referitoare la împrejurarea cunoscută de asigurat, clauză esenţială pentru preluarea riscului în asigurare, că aceasta reprezintă transpunerea prevederilor Legii nr. 136/1995 privind asigurările în România.
De asemenea, memoriul geotehnic la întocmirea chestionarului premergător poliţei oferă exact acel gen de informaţii esenţiale în preluarea riscului în asigurarea de locuinţe la care face referire legea. Memoriul geotehnic a fost prezentat ulterior producerii daunei, această situaţie a degradării terenului fiind în mod deliberat trecută sub tăcere.
Dovada relei credinţe a reclamanţilor este reprezentată de Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. 8/2006, prin care se instituie zone de interdicţie la construire pentru o suprafaţă de teren situat în Râmnicu Vâlcea, identificată conform planului urbanistic general.
Cu referire la calculul valorii maxime a despăgubirii, recurenta susţine că din coroborarea art. 10 pct. 1, 3, 8 şi 14 din condiţiile speciale pentru asigurarea locuinţei pentru incendiu şi alte pagube, se ajunge la o valoare a despăgubirii de 178.561,60 lei.
Pe de altă parte, instanţa, în mod eronat a calculat despăgubirile, fără a ţine seama de prevederile art. 10 pct. 14 din Condiţiile speciale, potrivit cărora despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului la data producerii riscului asigurat.
Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere în principal că recursul este lipsit de interes, dat fiind faptul că la data de 3 septembrie 2009, titlul executor a fost deja executat, prin virarea sumei de bani acordată de către instanţă. În ceea ce priveşte motivele de recurs, intimaţii au arătat că susţinerile privind încălcarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii sunt nefondate, părţile fiind asistate de persoane calificate, instanţa admiţând toate probele solicitate; nu a fost încălcat dreptul la apărare, recurenta fiind reprezentată la proces prin consilier de la sucursala din Piteşti. Motivele 3 şi 4 de recurs vizează interpretarea probelor, ceea ce atrage inadmisibilitatea recursului.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat.
Examinând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate reţine criticile aduse, în sensul că ambele instanţe au soluţionat cauza cu încălcarea principiului contradictorialităţii, oralităţii şi rolului activ al judecătorului, consfinţite de art. 127 – art. 129 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit art. 150 C. proc. civ., când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise, ceea ce înseamnă că închiderea dezabaterilor marchează momentul final al procedurii contradictorii în faţa instanţei. În continuare se va trece la etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. În cazul în care cu ocazia deliberării, se constată că au rămas unele împrejurări de fapt sau de drept nelămurite, pricina va fi repusă pe rolul instanţei.
Din cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 25 februarie 2009, rezultă că reclamanţii, reprezentaţi prin avocat au formulat concluzii de admitere a acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată. Reprezentanta pârâtei, prezentă în instanţă prin consilier juridic a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, depunând la dosar concluzii scrise, fără a avea chestiuni prealabile de invocat.
Cererea de mărire a cîtimii obiectului acţiunii, formulată de către reclamanţi prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei în cadrului termenului de pronunţare al sentinţei, poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, fiind consemnată în încheierea de şedinţă, fără a fi necesar consimţâmântul pârâtei. De aceea, nu se poate reţine că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, în cazul în care reclamanţii, după efectuarea expertizei tehince, şi-a mărit cîtimea obiectului cererii.
Invocarea încălcării principiului contradictorialităţii, care dă expresie dreptului la apărare este lipsită de fundament, întrucât etapa deliberării şi pronunţării nu este guvernată de acest principiu. Instanţa nu a nesocotit drepturile procesuale ale pârâtei, dând eficienţă dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., considerând că substanţa apărării a rămas aceeaşi.
Cosiderentele sus arătate se circumscriu şi criticii privind încălcarea principului oralităţii, cu precizarea că dispoziţiile art. 151 C. proc. civ. instituie faculatea pentru instanţă de a repune cauza pe rol, în situaţia în care interesul apărării pârâtei cere aceasta.
Din examinarea celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei, referitor la încălcarea dreptului la apărare şi cel al dreptului la un proces echitabil de către instanţa de apel.
Art. 156 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Situaţia vizată de textul de lege este cea a părţii lipsită de apărare, însă în practică există şi situaţia asigurării asistenţei unui avocat.
Pornind de la aceste precizări, articolul menţionat lasă la aprecierea instanţei darea termenului pentru lipsă de apărare, condiţionat de justificarea temeinică a cererii.
Instanţa de apel, respingând cererea pentru lipsă de apărare, formulată de către pârâtă, la termenul de judecată din data de 10 iunie 2009, nu a procedat în mod discreţionar, în condiţiile în care apelul a fost declarat la data de 4 mai 2009, primul termen acordat în cauză fiind 10 iunie 2009 şi în lipsa vreunei dovezi privind imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales sau de angajare a unui apărător ales.
Art. 156 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate aplica astfel încât cererea să se admită automat astfel cum susţine recurenta, legea prevăzând expres obligaţia procesuală a părţii de a urmări finalizarea procesului, în condiţiile legii [art. 129 alin. (1) C. proc. civ.]. În aceste condiţii instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii şi nici prevederile din Convenţia Europeană a drepturilor omului, respectiv art. 6 pct. 3 lit. c), părţile având îndatorirea de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, termenele, şi ordinea stabilită de lege şi de judecător. Garanţia respectării calităţii actului de justiţie a fost asigurată prin amânarea pronunţării pentru a da posibilitatea pârâtei să depună la dosarul cauzei concluzii scrise.
Examinând motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 969 C. civ., potrivit căruia recurenta a susţinut că în mod greşit nu a fost reţinută incidenţa art. 9 pct. 1 din Condiţiile Generale de Asigurare, Înalta Curte constată că invocarea acestui motiv este nefondată.
Prealabil examinării acestui motiv, Înalta Curte arată că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicţie, ci constituie controlul judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii. În recurs, instanţa verifică dacă faptelor declarate ca stabilite de hotărârea atacată li s-a făcut o aplicaţie exactă a legii.
Astfel, instanţa de apel analizând probatoriul depus la dosar, respectiv memoriul geotehnic întocmit pentru stabilirea condiţiilor geotehnice de fundare pentru construcţia tip locuinţă, în ambele situaţii – dacă s-ar aprecia că reprezintă o împrejurare esenţială pentru preluarea riscului de către asigurător sau neavând caracter esenţial – a reţinut că art. 9.1 din Condiţiile Generale, trebuie interpretat în sensul în care poate avea un efect iar nu în sensul în care nu poate produce nici unul, conform art. 978 C. civ. Din interpretarea probelor admnistrate, respectiv raport de expertiză, memoriu geotehnic şi memoriu tehnic de rezistenţă nu a rezultat că asiguratul cunoştea catacteristicile geotehnice ale terenului pe care le-a comunicat asigurătorului, anterior încheierii poliţei, situaţie care să atragă incidenţa art. 9.1 din Condiţiile Generale pentru asigurarea completă a locuinţei, care să conducă la exonerarea pârâtei de la plata despăgubirii.
În ceea ce priveşte dovedirea relei credinţe a reclamanţilor prin invocarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea din 31 ianuarie 2006, Înalta Curte constată că judecarea recursului are în vedere exclusiv probatoriul administrat la instanţele de fond. Invocarea omisso medio a acestui motiv, nepropus în apel, cu excepţia celor de ordine publică nu este permisă. Acest motiv de recurs nu a fost supus dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât peste motivele invocate la instanţele de fond nu se poate trece.
Motivul invocat de către recurentă referitor la calculul valorii maxime a despăgubirii, nu constituie un motiv de nelegalitate care poate fi valorificat pe calea recursului. Instanţa de recurs poate cenzura actul de justiţie exclusiv sub aspectul calitativ, înlăturând erorile de interpretare a legii.
Argumentele instanţei de apel referitor la calculul valorii maxime a despăgubirii sunt amplu prezentate, Înalta Curte constatând că recurenta nu a contestat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert N.D., raport semnat de către expert observator C.M., astfel încât aspectele privind luarea în considerare a calculului valorii maxime a despăgubirii realizat în subsidiar de către pârâtă nu poate fi analizată direct în recurs.
De altfel, expertul observator din partea recurentei, a arătat că valoarea reală a construcţiei la momentul producerii riscului asigurat era de 354.565 ron, din care a fost scăzută valoarea materialelor recuperate.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând legalitatea deciziei atacată, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat, în baza chitanţei existentă la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC U. SA Bucureşti, împotriva deciziei 69/A-C din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal.
Obligă pârâta SC U. SA Bucureşti la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor A.M.A. şi A.C.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 215/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 218/2010. Comercial → |
|---|
