ICCJ. Decizia nr. 3116/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3116/2010
Dosar nr. 1677/176/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 380/COM/2009 din 23 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia comercială şi contencios administrativ, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC T.R. SRL Alba Iulia împotriva pârâtei SC I.Ş. SRL Alba Iulia, a fost obligată pârâta să-i predea reclamantei originalul sau o copie conformă cu originalul a facturii fiscale emise pentru transportul efectuat pe ruta Franţa - România cu autovehiculul nr. X în baza comenzii de transport din data de 19 noiembrie 2007 şi pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 8,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că la comanda reclamantei din data de 19 noiembrie 2007, pârâta a efectuat pentru aceasta transportul a două combine, pe ruta Loris Franţa - Alba Iulia România, marfa fiind efectiv descărcată la Alba Iulia, în data de 26 noiembrie 2008 in loc de 24 noiembrie 2008, cum s-a stabilit, iar reclamanta a achitat preţul convenit de părţi prin comandă.
Conform dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. fisc., persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii (...) trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naştere faptul generator al taxei, cu excepţia cazului în care factura a fost deja emisă.
Documentul justificativ la care se referă dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 şi care face dovada livrării unor bunuri sau a prestării unor servicii, este tocmai factura menţionată de art. 155 alin. (1) din C. fisc.
În absenţa facturii fiscale, beneficiarul bunurilor sau al serviciilor se află în imposibilitatea de a evidenţia în contabilitate respectiva livrare de bunuri sau prestare de servicii şi implicit de a respecta dispoziţiile art. 156 C. fisc., in conformitate cu care, persoanele impozabile stabilite în România trebuie să ţină evidenţe corecte şi complete ale tuturor operaţiunilor efectuate în desfăşurarea activităţii lor economice.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1512 lit. a) C. fisc., beneficiarul este ţinut răspunzător individual şi în solidar pentru plata taxei pentru importul de bunuri în situaţia în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul şi factura prevăzută la art. 155 alin. (5) nu este emisă.
Obligaţia de a emite factura prevăzută de art. 155 alin. (1) C. fisc. presupune în mod evident şi obligaţia subsecventă de a o remite beneficiarului, pentru a-i da efectiv posibilitatea de a efectua operaţiunea de înregistrare a acesteia în contabilitate.
Deşi a emis o factură fiscală pentru transportul efectuat în beneficiul reclamantei, sens în care a şi depus la dosar o copie, pârâta refuză să-i predea reclamantei factura în original sau o copie conformă cu originalul, susţinând că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care le avea potrivit comenzii, respectiv nu a respectat locul de descărcare, ceea ce a condus la efectuarea unor cheltuieli suplimentare în cuantum de 100 euro + TVA.
S-a mai reţinut că aspectele invocate de pârâtă cu privire la nerespectarea locului de descărcare a bunurilor transportate şi neachitarea pretinsei diferenţe de preţ de către reclamantă, trecând peste faptul că nu au fost dovedite, nu sunt nici de natură să justifice refuzul pârâtei de a remite efectiv factura fiscală reclamantei.
În măsura în care pârâta este nemulţumită de modul în care reclamanta a respectat înţelegerea avută, pârâta are posibilitatea la rândul său, de a o acţiona în judecată pentru recuperarea diferenţei de preţ pretinse, însă nu are dreptul de a împiedica ţinerea corectă a evidenţei contabile de către reclamantă, care a fost de bună credinţă şi i-a achitat, de mai bine de doi ani de zile contravaloarea serviciului prestat, deşi factura fiscală nu i-a fost pusă la dispoziţie.
În ceea ce priveşte suma de 1.000 de lei, reprezentând onorariu de avocat, aceasta nu a putut fi acordată, deoarece reclamanta a depus la dosar doar o copie a unei chitanţe, în care nu s-a menţionat numărul contractului de asistenţă juridică încheiat cu partea pe care a reprezentat-o şi nici numărul dosarului în care i-a acordat asistenţa juridică, astfel încât nu există garanţie că respectiva chitanţă a fost emisă pentru serviciul prestat în prezentul dosar.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta SC T.R. SRL (în prezent SC U.L. SRL) şi pârâta SC I.Ş. SRL, iar prin decizia nr. 19/ A din 26 februarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, a admis apelul reclamantei SC T.R. SRL Alba Iulia şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în fond. Prin aceeaşi hotărâre, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei SC I.Ş. SRL.
Apelul reclamantei a vizat doar respingerea cererii sale privind obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată în faza judecării în primă instanţă. Curtea de apel a constatat că reclamanta a depus la dosarul tribunalului (fila 22), o copie certificată a chitanţei cu care face dovada achitării sumei de 1.000 lei reprezentând onorariul avocatului. Valabilitatea acestei chitanţe nu a fost contestată, astfel încât simpla îndoială a instanţei exprimată doar în considerentele sentinţei atacate, nu poate înlătura înscrisul din cadrul probatoriului. Judecătorul a avut posibilitatea de a solicita lămuriri părţii cu privire la această chitanţă, dar cu toate acestea, nu s-a discutat despre lipsurile acestui înscris, lipsuri care ar fi putut fi complinite de parte. In consecinţă, în situaţia admiterii acţiunii reclamantei, se impune şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu plata avocatului, în conformitate cu prevederile art. 274 C proc. civ.
Cu privire la apelul pârâtei, curtea de apel a constatat că acesta este nefondat.
Prima critică a vizat petitul asupra căruia s-a pronunţat tribunalul, Curtea constatând că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la predarea facturii în original sau copie conformă cu originalul şi nu emiterea unei copii a facturii, sens în care s-a pronunţat prima instanţă.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că sunt lipsite de relevanţă aspectele legate de modul în care s-a efectuat transportul şi că potrivit art. 155 din Codul fiscal, pârâta avea obligaţia de a emite factura şi de a o remite în exemplar original pârâtei. Neînţelegerile dintre părţi privind preţul serviciului şi modalitatea de prestare sunt irelevante în ceea ce priveşte obligaţia predării facturii în original.
Nici susţinerile pârâtei privind faptul că ea a înregistrat factura în contabilitatea proprie nu au relevanţă şi chiar dacă reclamanta a făcut înregistrarea operaţiunii în contabilitate, aceasta nu are actul justificativ reprezentat de factura în original. Câtă vreme pârâta nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţia de predare a facturii, aprecierile legate de lipsa interesului reclamantei în promovarea acţiunii sunt irelevante. De altfel, pârâta a recunoscut implicit ca nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda factura prin depunerea acesteia în copie conformă cu originalul la dosarul instanţei, la data de 05 februarie 2010, dată la care factura a fost înmânată şi avocatului reclamantei (fila 60).
Pârâta şi-a îndeplinit obligaţia doar la 05 februarie 2010, după pronunţarea sentinţei atacate, aceasta echivalând cu o executare de bunăvoie a sentinţei atacate (care este executorie conform art. 720 C proc. civ.), astfel că instanţa a constatat că nu există motiv de modificare a sentinţei apelate.
Împotriva deciziei sus menţionate, a declarat recurs pârâta SC I.Ş. SRL Alba Iulia, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive de instanţă.
În argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit că depunerea unei copii a facturii la termenul din 5 februarie 2010 echivalează cu o executare de bunăvoie a sentinţei apelate, având în vedere că factura depusă cuprinde suma de 2.600 euro+TVA, cuprinzând şi serviciile prestate în plus de către pârâtă.
A mai susţinut recurenta că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor formulate, că din verificarea petitului acţiunii şi soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei, rezultă că s-a încălcat principiul disponibilităţii şi că nu s-a reţinut starea de fapt explicitată prin întâmpinare, referitoare la motivul întârzierii descărcării mărfii.
S-a mai susţinut că aprecierile primei instanţe în legătură cu incidenţa dispoziţiilor art.155 alin. (1) C. fisc. sunt pur teoretice, în condiţiile în care factura pentru suma de 2.600 euro+TVA a fost emisă din luna noiembrie 2007.
Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că deşi pârâta a respectat termenul prevăzut, la solicitarea expresă a reprezentantului reclamantei, a efectuat transportul în localitatea Teiuş, situaţie faţă de care preţul s-a majorat cu suma de 100 euro + TVA, aspect cu care reclamanta a fost de acord. Ulterior, la destinaţia de descărcare, reprezentantul reclamantei nu a înţeles să mai respecte promisiunea menţionată, situaţie în care administratorul pârâtei a sesizat organele de poliţie.
Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului, în condiţiile în care s-a emis factura pentru prestarea serviciilor în integralitatea acestora.
Recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prealabil analizării motivelor de nelegalitate invocate, se impune a fi făcută precizarea că deşi a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., recurenta nu a structurat critici le formulate, potrivit fiecărui motiv de recurs, conform dispoziţiilor art.3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Cu toate acestea, trecând la analiza motivului de plus petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) se constată că acesta nu subzistă, având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat în raport de cererea cu care a fost învestită, în limitele devoluţiunii impusă de dispoziţiile art.295 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, se constată că în mod corect s-a reţinut în considerentele deciziei recurate că în raport de petitul acţiunii, respectiv predarea originalului facturii sau o copie conformă cu originalul, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.
Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanţa de control judiciar a răspuns în fapt şi în drept la susţinerile şi apărările părţilor, iar argumentele reţinute din probele examinate, au condus în mod logic la soluţia din dispozitiv.
În aceste condiţii, faptul că instanţa nu şi-a însuşit argumentele aduse de recurentă în sprijinul susţinerilor sale, nu duce la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii prin interpretarea greşită a acestuia. Din dezvoltarea criticilor formulate şi analiza deciziei recurate, nu rezultă în ce fel instanţa a denaturat înţelesul actului prin interpretare, altfel spus, care sunt termenii care prin interpretare au lezat conţinutul actului, astfel că, motivul invocat se reduce la o simplă afirmaţie fără nici un fundament legal.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a legii. Din perspectiva acestui motiv, se va analiza o eventuală încălcare a legii de drept substanţial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situaţia de fapt dedusă judecăţii sau extinderea normei de drept la situaţii neaplicabile în speţă.
Raportat la dispoziţiile legale sus-citate, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 155 din C. fisc., potrivit cărora pârâta avea obligaţia de a emite factura şi de a o remite în original reclamantei, iar neînţelegerile dintre părţi privind preţul serviciului şi modalitatea de prestare sunt lipsite de relevanţă, în raport de petitul acţiunii. De altfel, în măsura în care pârâta era nemulţumită de modul în care reclamanta şi-a executat obligaţiile, avea posibilitatea formulării unei cereri reconvenţionale, în vederea valorificării propriilor pretenţii.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, conform cărora orice operaţiune economico-financiară efectuată, se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, document justificativ concretizat în factura ce face dovada livrării unor bunuri sau a prestării unor servicii.
În ceea ce priveşte celelalte critici, referitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi modalitatea de apreciere a probatoriului, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind probleme de fapt ce aparţin competenţei exclusive a instanţei fondului sau apelului.
Faţă de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I.Ş. SRL Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 19/ A din 26 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1663/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1603/2010. Comercial → |
|---|
