ICCJ. Decizia nr. 1663/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1663/2010
Dosar nr. 47679/3/2008
Şedinţa publică de la 11 mai 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele :
Prin sentinţa comercială nr. 8750 din 4 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC D.E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC D.C. SRL, în ceea ce priveşte debitul principal.
A fost constatată nulă cererea reclamantei de acordare a penalităţilor de întârziere.
A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 142.000 lei, reprezentând 30.000 euro + T.V.A. şi a penalităţilor de întârziere calculate până la data achitării integrale a sumei datorate.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta îşi întemeiază pretenţia pe un contract de cesiune a contractului de închiriere din 27 iulie 2007, exemplarul depus la instanţă fiind nedatat. Deşi în cererea de chemare în judecată s-a invocat existenţa actului adiţional din data de 17 august 2007 care permitea cesiunea contractului de locatiune, reclamanta nu a făcut această dovadă.
În ceea ce priveşte cesiunea contractului de locatiune prevăzută de art. 1418 C. civ. tribunalul a apreciat că acesta nu are ca obiect întregul contract, ci numai drepturile locatarului, care rămâne în continuare obligat faţă de locator, cu excepţia cazului când locatorul îl liberează pe locatar, iar cesiunea se dublează cu o delegaţie perfectă.
S-a mai reţinut că în actul de cesiune nu a fost prevăzut nici o obligaţie de plată a pârâtei către reclamantă, iar această operaţiune de vânzare a dreptului de folosinţă nu putea să dea naştere în patrimoniul reclamantului a unui drept de a încasa o eventuală chirie.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta, care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 142.000 lei, cu cheltuieli de judecată aferente.
în motivarea căii de atac s-a arătat, în esenţă, că la data semnării contractului de închiriere, reclamanta în calitate de locator, a achitat suma de 40.000 euro + T.V.A., sumă ce reprezenta plata pe un an a chiriei datorate conform contractului de închiriere.
Potrivit dispoziţiilor contractului de închiriere şi actului adiţional din 17 august 2007, s-a prevăzut dreptul locatarului de a subînchiria sau cesiona spaţiul închiriat, motiv pentru care apelanta a cedat contractul către pârâta intimată.
Prin notificarea din 22 august 2008 s-a adus la cunoştinţa locatorului cesionarea contractului de închiriere, iar la pct. 2 din notificare se prevede că sumele plătite în avans de către cedent cu titlu de plată a chiriei se consideră ca fiind plătite de către cesionar, cedentul şi cesionarul urmând a se desocoti ulterior printr-un proces de predare - primire.
Reclamanta apreciază că temeiul legal al acţiunii, aceasta se întemeiază pe dispoziţiile contractuale, acestea reprezentând legea părţilor şi că a achitat în avans suma de 30.000 euro locatorului, acesta din urmă nemaiavând dreptul de a pretinde chirie de la cesionar, urmând ca reclamanta şi pârâta să se desocotească ulterior cu privire la restituirea sumei achitate.
S-a mai arătat că reclamanta a solicitat de la pârâtă numai contravaloarea chiriei pe care a achitat-o în avans, însă pârâta nu a achitat-o proprietarului şi pe care refuză nejustificat să o restituie.
Prin Decizia comercială nr. 480 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V- a comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei reţinându-se în considerentele deciziei că reclamanta a încheiat contractul de închiriere din 27 iunie 2007 cu SC L.I. SRL, având ca obiect închirierea spaţiului comercial în suprafaţă de 51,30 mp pe o perioadă de 5 ani şi tribunalul a reţinut în mod corect inexistenţa obligaţiei de plată a vreunei sume de bani de către pârâtă reclamantei în temeiul contractului încheiat.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs criticând soluţia dată în apel sub aspectul greşitei constatări a inexistenţei obligaţii de plată în sarcina părţii adverse căreia i-a adus la cunoştinţă de schimbarea locatarului, urmând ca intimata să preia spaţiul în folosinţă prin cesionarea contractului.
Înalta Curte, din oficiu, la acest termen a invocat nulitatea cererii de recurs în raport de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi a rămas în pronunţare pe această excepţie.
Criticile formulate de recutentă prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia şi succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzută de art 304 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Prin urmare din examinarea susţinerilor recurentei înalta Curte constată că acestea se referă la netemeinicia probelor administrate, astfel că motivele invocate de recurentă nu sunt motive de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., astfel încât urmează să se aplice sancţiunea nulităţii cererii de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC D.E. S.R.L. Neptun împotriva Deciziei nr. 480 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V - a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1549/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3116/2010. Comercial → |
|---|
