ICCJ. Decizia nr. 3124/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3124/2010
Dosar nr. 4055/1/2010
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta A.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SRL Bucureşti, anularea vânzării-cumpărării unui inel de aur efectuată la data de 19 ianuarie 2007, restituirea preţului în sumă de 3.448,45 lei actualizat cu dobânda legală.
Prin sentinţa nr. 2566 din 16 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că aceasta nu a tăcut dovada existentei inducerii în eroare şi folosirea de către pârâtă a unor mijloace viclene în acest sens şi nu a dovedit vicierea consimţământului, în temeiul dispoziţiilor art. 948 şi art. 953 C. civ.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care prin decizia nr. 313 din 29 iunie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs reclamanta A.M., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a reiterat susţinerile făcute în faţa primei instanţe şi instanţei de apel, susţinând în esenţă că, buletinul de expertizare emis de A.N.P.C. oferă caracteristicile briliantului liber, nu ale celui montat, astfel încât nu se impunea scoaterea pietrei din montură, întrucât s-ar fi ajuns la aceleaşi date, iar faţă de caracteristicile bijuteriei, valoarea reală a obiectului cumpărat este cu 178,45 lei mai mică decât preţul plătit.
Prin decizia nr. 1513 din 4 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a constatat nulitatea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., reţinând că recursul reclamantei nu îndeplineşte cerinţele legale, întrucât indicarea de formă a dispoziţiilor art.304 pct. 9 C. proc. civ., fără dezvoltarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate care să vizeze aplicarea greşită a legii, cu o minimă argumentare în drept nu corespunde cerinţei impusă de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr. 1513 din 4 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a formulat contestaţie în anulare, contestatoarea A.M., pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În argumentarea motivelor invocate, contestatoarea a criticat soluţia pronunţată, susţinând că este rezultatul unei greşeli materiale, având în vedere că recursul a fost motivat atât în fapt cât şi în drept, iar faptul că nu a beneficiat de apărare calificată, ar fi trebuit să determine instanţa să analizeze cererea cu mai multă toleranţă. A mai susţinut contestatoarea că dacă instanţa a apreciat că recursul nu a fost motivat în drept, era obligată să analizeze cererea din perspectiva art. 306 pct. 3 C. proc. civ., fiind ţinută a încadra criticile formulate într-unui din motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar potrivit art. 303 pct. 5 acelaşi cod, avea obligaţia de a înapoia cererea, pentru a fi refăcută. S-a mai susţinut că motivele pentru care a promovat recursul au fost cele legate de modul în care au fost apreciate probele administrate şi modul în care au fost argumentate soluţiile pronunţate în cauză.
Examinând motivele contestaţiei în anulare, în raport de dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Faţă de aceste precizări prealabile, în ipoteza primei teze a textului sus citat, Înalta Curte constată că niciuna din criticile formulate nu se încadrează în noţiunea de greşeală materială, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere caracterul de excepţie al textului de mai sus, analiza susţinerilor privind existenţa unei „greşeli materiale ” presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greşeli materiale care au caracter procedural şi care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.
În acest context, din motivele dezvoltate de contestatoare, rezultă că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, chestiuni ce tind în fapt la reformarea soluţiei din recurs printr-o rediscutare şi reapreciere a probelor şi care exced dispoziţiilor ce reglementează calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
De altfel, analizând decizia atacată, în raport de susţinerile contestatoarei, se constată că în adevăr, deşi a indicat ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu s-au indicat în concret dispoziţiile legale interpretate sau aplicate greşit, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs să analizeze sub aspectul nelegalităţii decizia recurată.
Pe cale de consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 318-320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A.M., împotriva deciziei nr. 1513 din 4 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1527/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1252/2010. Comercial → |
|---|
