ICCJ. Decizia nr. 3684/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3684/2010
Dosar nr. 28531/3/2009
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 14455 din 7 noiembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta T.(P.)I., în contradictoriu cu B.C.R. SA şi a obligat pârâta să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date şi informaţii privind conturile deschise de pârâtă, începând cu data de 13 iunie 2008 până la 7 noiembrie 2008.
Prin Decizia nr. 499 din 3 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta B.C.R. SA, a anulat sentinţa atacată şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Prin sentinţa comercială nr. 11500 din 20 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date şi informaţii privind conturile deschise de pârâtă începând cu 13 iunie 2008 şi până la 7 octombrie 2008.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, întrucât pârâta nu i-a prezentat reclamantei toate înscrisurile din dosarele băncii referitoare la operaţiunile efectuate în conturile reclamantei, între părţi s-a creat o stare conflictuală, atenuată prin oferta financiară preferenţială de recalculare a dobânzilor bonificate, materializată prin înţelegerea din 25 ianuarie 2008.
De asemenea, instanţa a luat în considerare că pârâta a continuat să refuze remiterea înscrisurilor solicitate, cu motivarea că operaţiunea de căutare şi identificare este dificilă şi că presupune costuri speciale.
S-a constatat că toate comunicările, informaţiile şi explicaţiile pârâtei din răspunsurile scrise nu au legătură, nu exclud şi nu anihilează obiectul cererii de chemare în judecată, confirmând de fapt că refuzul de eliberare a înscrisurilor solicitate se întemeiază pe solicitarea plăţii unui comision de 10 lei/acţiune, deşi reclamanta a cerut comunicarea înscrisurilor în baza cărora pârâta, fără acordul reclamantei, a efectuat operaţiuni în contul acesteia.
Prin Decizia nr. 192 din 18 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de B.C.R. SA împotriva sentinţei şi a admis apelul declarat de reclamanta T.(P.)I., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 8.685,57 lei cheltuieli de judecată în fond. Prin aceeaşi decizie, celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţiune, iar apelanta B.C.R. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de 8.685,57 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul pârâtei B.C.R. SA este nefondat pentru următoarele considerente:
Pârâta nu a indicat în concret în ce a constat pretinsa nesocotire a dispoziţiilor Codului comercial şi ale legilor specifice domeniului bancar, subsumând acestei critici nesocotirea a patru principii incidente în sfera relaţiilor comerciale.
Cu privire la principiul asigurării cadrului juridic privind securitatea operaţiunilor comerciale s-a constatat că nu reprezintă o critică independentă legată de atingerea acestui principiu, ci una legată de atingerea principiului libertăţii de expresie juridică pentru aceea că reclamanta ar fi încălcat înţelegerea încheiată cu pârâta la 25 ianuarie 2008 şi a sesizat instanţa de judecată.
Critica nu a fost primită întrucât s-a constatat că în înscrisul respectiv nu s-a făcut o menţiune expresă cu privire la renunţarea reclamantei de a primi informaţiile legate de operaţiunile efectuate în contul său, iar oferta financiară preferenţială a fost făcută în considerarea nemulţumirilor acesteia dar şi a statutului său de client private banking.
Nici pretinsa încălcare a principiului asigurării cadrului juridic privind securitatea operaţiunile comerciale nu a fost primită în condiţiile în care, prin pronunţarea sentinţei nu s-a adus atingere secretului bancar, prin comunicarea între părţile litigante a unor înscrisuri ce vizează fondurile băneşti ale uneia din părţile contractante, în legătură cu contractul.
În ce priveşte, încălcarea principiului celerităţii şi simplităţii operaţiunilor comerciale, s-a apreciat că, critica este fără substanţă, nefiind motivată, iar cu privire la încălcarea principiului care consacră titlul oneros al operaţiunilor comerciale s-a constatat că incidenţa acestuia nu a fost contestată în faţa primei instanţe.
Instanţa a constatat că singurul argument al apelantei a vizat nesocotirea dispoziţiilor art. 371 C. com. şi a prevederilor contractului, care prevăd gratuitatea serviciului bancar, argument ce nu a fost primit întrucât nu s-a făcut dovada că tipul de operaţiune în litigiu (eliberarea de înscrisuri sau de copii de pe documente) face parte dintre cele pentru care se impune plata unui comision, iar pe de altă parte nu s-a identificat o menţiune expresă că – la încheierea convenţiei – reclamanta a avut cunoştinţă de existenţa şi de conţinutul tarifului standard de comisioane.
De asemenea, curtea a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 371 C. com. câtă vreme nu s-a făcut dovada că serviciul solicitat cade sub incidenţa tarifului standard de comisioane şi că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei pârâte cu privire la faptul că perioada pentru care s-a dispus obligarea pârâtei să furnizeze documentele ar fi excesivă, că cererea reclamantei ar fi fost analizată prin prisma regulilor de drept comercial, că nu s-ar fi analizat materialul probator ori că susţinerile reclamantei ar fi fost preluate „tale quale".
În ce priveşte aplicarea legii, instanţa de apel a analizat obligaţia pârâtei prin prisma prevederilor OG nr. 21/1992 şi a Convenţiei în valută din 18 iulie 2007, considerând că reclamanta – în calitate de consumator - are dreptul de a nu i se afecta interesele economice, de a se executa întocmai clauzele contractuale şi de a fi informată cu privire la operaţiunile din contul său, dându-se incidenţă prevederilor art. 969 C. civ. şi art. 970 C. civ.
În ce priveşte apelul reclamantei ce a vizat omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra petitului privind cheltuielile de judecată, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi a luat în considerare actele doveditoare depuse la dosar şi principiul disponibilităţii părţii cu privire la cuantumul solicitat.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate în apel, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că a micşorat onorariul de avocat de 119.000 lei, apreciind că suma de 8.685 lei corespunde volumului de muncă prestat şi valorii pricinii deduse judecăţii.
Împotriva deciziei, pârâta B.C.R. SA a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora arată următoarele:
- Instanţa de apel a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, făcând constatări în temeiul prevederilor OG nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, în contextul în care atribuţia de a constata existenţa faptelor în această materie revine A.N.P.C.
Recurenta susţine că, în mod greşit s-a constatat o încălcare a prevederilor OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, fundamentându-şi soluţia pronunţată pe aceasta, întrucât constatarea încălcării actului normativ menţionat revine A.N.P.C., iar nu instanţei care are chiar atribuţia de control asupra actelor întocmite de această autoritate ori, în cauză nu s-a prezentat un astfel de act.
- Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv raportul juridic dintre părţi şi a încălcat normele legale şi principiile de drept incidente în cauză.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susţine că refuzul de a pune la dispoziţia reclamantei actele solicitate este unul justificat de faptul că prin „Înţelegerea" din 13 iunie 2007, reclamanta a renunţat la orice pretenţie bănească sau de altă natură, precum şi de prevederile contractuale potrivit cu care, pentru eliberarea de documente – altele decât extrasele de cont – reclamanta datorează anumite comisioane.
Prin urmare, recurenta consideră că instanţele trebuiau să analizeze natura juridică a actului intitulat „înţelegere", situaţia că de fapt, aceasta constituie o convenţie guvernată de dispoziţiile art. 969 şi art. 1704 C. civ., convenţie prin care reclamanta a renunţat la orice pretenţie materială sau de altă natură împotriva B.C.R. SA.
Se apreciază că cererea adresată instanţei reprezintă tocmai o „pretenţie de altă natură" decât materială, iar considerentele pentru care instanţa de apel a înlăturat apărările sale sunt greşite.
Recurenta face referire că a arătat în concret principiile de drept încălcate de instanţa fondului, precum şi împrejurarea că nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 371 C. com., constatându-se greşit că nu s-a adus atingere principiilor de drept privind asigurarea cadrului juridic, privind securitatea operaţiunilor comerciale şi a principiului libertăţii de expresie juridică prin interpretarea greşită a „înţelegerii".
Afirmă recurenta, că – esenţial pentru soluţionarea litigiului – era înţelegerea faptului că prin semnarea actului din 25 ianuarie 2008 reclamanta nu a renunţat la dreptul său general de a obţine informaţiile de la bancă, ci la orice pretenţie pe care a adus-o în discuţia băncii înainte de această dată prin sesizări, pretenţii ce includ şi obţinerea informaţiilor solicitate, fiind eronată susţinerea instanţei cu privire la faptul că singura modalitate de renunţare la drept se poate face numai în cadrul unei proceduri judiciare, iar nu şi prin înţelegerea părţilor şi, oricum în cauză nu este analizată o renunţare la drept, ci numai la anumite pretenţii în legătură cu respectivul drept.
Se mai arată că pentru a stabili incidenţa sau nu a prevederilor art. 1711 C. civ. şi art. 1704 C. civ., precum şi în virtutea rolului activ, instanţele aveau obligaţia să analizeze obiectul sesizărilor emise de reclamantă înainte de data încheierii „înţelegerii".
În ce priveşte înlăturarea criticii privind încălcarea principiului asigurării cadrului juridic privind securitatea operaţiunilor comerciale se apreciază că, în mod greşit a fost analizată din perspectiva secretului bancar, în contextul în care acest principiu a fost invocat în legătură cu înlăturarea înţelegerii dintre părţi faţă de care securitatea operaţiunilor comerciale nu ar mai avea nicio relevanţă.
Recurenta consideră că a fost încălcat şi principiul ce consacră caracterul oneros al operaţiunilor comerciale, în cauză fiind vorba de tariful standard de comisioane B.C.R., iar pe acest aspect, apărările sale nu au fost analizate decât formal. În continuare recurenta aduce în discuţie aceleaşi înţelegeri încheiate între părţi.
De asemenea, pârâta susţine că motivarea instanţei de apel ce s-a referit la dispoziţiile art. 7205 C. proc. civ. şi la cele art. 371 C. com. trebuie înlăturată pentru că serviciul solicitat de reclamantă cade sub incidenţa tarifului standard de comisioane al B.C.R. SA şi, mai mult documentele vizate se află într-o locaţie separată de unitatea bancară astfel încât, identificarea acestora necesitând efort şi timp.
Sub aspectul celor reţinute prin raportare la prevederile OG nr. 21/1992 se arată că instanţa nu are competenţă în a constata încălcarea acestui act normativ, iar dreptul de informare al reclamantei strict pe operaţiunile determinate prin cererea adresată instanţei trebuie legat de aceeaşi convenţie (înţelegere).
Cu privire la cheltuielile de judecată se consideră că, deşi acestea au fost micşorate în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., rămân excesiv de mari în raport de obiectul cauzei, valoarea pricinii şi munca depusă de avocat, în condiţiile în care, existenţa mai multor termene de judecată este independentă de culpa sa iar complexitatea cauzei nu a generat un volum mare de muncă. Se apreciază că reducerea cu 50% a cheltuielilor acordate la fond ar reprezenta o valoare echilibrată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- Critica ce vizează pretinsa încălcare a atribuţiilor judecătoreşti de către instanţa apelului este nefondată – pe de o parte – pentru că, în cauză nu poate fi reţinut un exces de putere al curţii de apel, în sensul imixtiunii instanţei în sfera activităţii executive sau legislative, neconstatându-se săvârşirea vreunui act care intră în sfera de competenţă a altor autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile OG nr. 21/1992, recurenta fiind în eroare asupra acestei situaţii, ci doar a făcut o corelaţie între dreptul de informare reglementat prin Convenţia de cont de economii în valută din 2007, în favoarea titularului de cont şi între obligaţiile prestatorului de servicii (banca), corelaţie ce a evidenţiat că titularul de cont are dreptul de a fi informat cu privire la operaţiunile efectuate asupra contului său, respectiv cu privire la modul de executare a convenţiei.
Recurenta avea posibilitatea, în urma unei analize atente a considerentelor deciziei, să constate că fundamentul soluţiei pronunţate de instanţa apelului a fost dat de dispoziţiile OG nr. 21/2991.
- Contrar susţinerilor recurentei, actul juridic, concretizat în „înţelegerea" din 13 iunie 2007, încheiat între părţi a fost interpretat în mod corect, neputându-se reţine vreo încălcare a normelor legale şi principiilor de drept incidente în cauză.
Astfel, prin înţelegerea din 25 ianuarie 2008 agreată de ambele părţi s-a convenit – faţă de calitatea de client private banking şi precum şi de nemulţumirile exprimate de reclamantă cu privire la administrarea conturilor sale, prezentarea unei oferte preferenţiale i-a prezentat o ofertă preferenţială, conţinând facilităţi la produsele bancare utilizate, ofertă acceptată de reclamantă, care a declarat că nemulţumirile exprimate prin solicitările adresate băncii au fost soluţionate, motiv pentru care nu mai are nicio pretenţie bănească sau de altă natură pentru trecut, prezent şi viitor pe aspectele invocate până la data înţelegerii.
Niciunde în cuprinsul înţelegerii nu se face referire expresă că reclamanta a renunţat la dreptul de a se informa cu privire la contul său.
De altfel, intimata nu este consecventă în poziţia adoptată – aceea de a nu-i remite reclamantei informaţii asupra operaţiunilor efectuate asupra conturilor sale – în sensul că pe de o parte îşi justifică refuzul prin aceea că, prin „înţelegere", reclamanta a renunţat la acest drept, iar pe de altă parte susţine că nu refuză eliberarea înscrisurilor solicitate, ci doar că acestea sunt supuse unui tarif (comision) ce nu a fost achitat.
Ceea ce este esenţial, iar instanţele anterioare au reţinut în mod corect, este faptul că reclamanta are dreptul de a fi informată asupra operaţiunilor efectuate asupra contului său, iar „înţelegerea" invocată de bancă nu este de natură a anihila acest drept şi nici în măsură a justifica refuzul intimatei.
Cu privire la principiile pretins a fi încălcate de instanţe şi care au fost readuse prin cererea de recurs, în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs se constată următoarele:
Recurenta susţine încălcarea principiilor constând în: asigurarea cadrului juridic privind securitatea operaţiunilor comerciale, a libertăţii de expresie juridică şi caracterul oneros al operaţiunilor comerciale însă, argumentarea adusă în susţinere se rezumă – în esenţă – la aceeaşi interpretare greşită a „înţelegerii" motiv pentru care, instanţa le va grupa şi va răspunde printr-un argument comun în sensul celor arătate anterior şi anume că oferta preferenţială a fost făcută atât în considerarea statutului reclamantei de client private banking, cât şi ca urmare a nemulţumirilor reclamantei faţă de modul în care i-au fost administrate conturile, nefiind de natură a îngrădi sau anihila dreptul la informare al reclamantei.
Sintagma „pretenţii de orice natură" din cuprinsul înţelegerii nu poate acoperi renunţarea expresă şi neechivocă a reclamantei la dreptul său de a fi informată asupra operaţiunilor efectuate – fără consimţământul său – asupra conturilor sale.
În ceea ce priveşte cea de-a doua susţinere – esenţială, în cauză – aceea că prin soluţia pronunţată în faza procesuală a apelului s-ar încălca caracterul oneros al operaţiunilor comerciale, în speţă – a tarifului standard de comisioane B.C.R. SA se impune a se preciza că reţinerea în considerentele deciziei şi trimiterea la dispoziţiile art. 7205 C. proc. civ. este neavenită, urmând a fi înlăturată.
Este adevărat că prin convenţia părţilor nu s-a prevăzut gratuitatea serviciului bancar şi că principiul care consacră caracterul oneros al operaţiunilor bancare este general acceptat şi esenţial numai că, serviciul solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii nu derivă dintr-o derulare normală a contractului (convenţia de cont de economii în valută din 2007), ci dintr-o culpă a intimatei, care prin angajaţii săi a efectuat operaţiuni asupra contului reclamantei, fără consimţământul acesteia, situaţie în care nu se mai poate opune caracterul oneros al operaţiunilor prin plata unui comision, neavând relevanţă nici locul în care se află depozitate documentele şi nici volumul mare de muncă pe care o asemenea activitate l-ar implica.
În ce priveşte pretinsa aplicare greşită ori încălcare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele aduse în dezvoltarea motivului de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând mai degrabă o reapreciere a criteriilor avute în vedere de instanţa anterioară ceea ce nu-i este îngăduit instanţei de recurs.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. precum şi actele depuse la filele 27 – 28 din dosar (chitanţa din 9 octombrie 2010 şi factura din 9 octombrie 2010) recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 10.585,13 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 192 din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta- pârâtă să plătească intimatei- reclamante T.(P.)I. suma de 10.585,13 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3681/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3694/2010. Comercial → |
|---|
