ICCJ. Decizia nr. 3676/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3676/2010
Dosar nr. 5686/1/2010
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 119 din 13 ianuarie 2009, Tribunalul Hunedoara a admis acţiunea formulată de reclamanta SC G.P.I. SRL Tecuci împotriva pârâtei SC A.P. SA Deva pe care a obligat-o să plătească suma de 135.846,28 lei din care 85.235 lei reprezintă rest de plată, iar 50.011,28 lei, cu titlu de dobândă legală pe perioada mai 2003 – decembrie 2007.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta a livrat pârâtei bunuri ce au făcut obiectul unei licitaţii, emiţându-se factura din 16 mai 2004, în valoare de 1.025.999.996 lei (vechi) din care pârâta a achitat prin compensare şi cu ordin de plată suma de 167.653.889 lei, rămânând de achitat suma de 85.034,61 lei.
De asemenea, instanţa a avut în vedere că pârâta nu a făcut dovada refuzului plăţii facturii (total sau parţial şi că abia atunci când a fost convocată pentru plata diferenţei, aceasta a invocat imposibilitatea utilizării produselor (la 5 ani după data livrării bunurilor).
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale prin care pârâta reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, încheiat între părţi – în formă simplificată – constând în factura din 16 mai 2003, motivat de eroarea asupra calităţii substanţiale ale bunurilor achiziţionate. Prin cererea reconvenţională s-a mai solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, restituirea prestaţiilor executate şi obligarea reclamantei - pârâte la restituirea sumei de 16.765,35 lei (plăţi efectuate de pârâta – reclamantă).
Prin Decizia nr. 58 din 19 iunie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, a admis apelul pârâtei declarat împotriva sentinţei, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Deva, care a dat eficienţă prevederilor art. 181 C. proc. civ. a stabilit că în cauză, competenţa materială dată de valoarea obiectului litigiului aparţine judecătoriei, iar nu tribunalului.
Recursul declarat de reclamanta SC G.P.I. SRL Tecuci a fost admis prin Decizia nr. 2402 din 14 octombrie 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, care a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cererea reconvenţională disjunsă – în condiţiile arătate anterior – a fost înregistrată separat în dosarul nr. 165/97/2009 pe rolul Tribunalului Hunedoara, care prin sentinţa nr. 465/2009 a respins-o ca neîntemeiată.
În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut că reclamanta a precizat ca motiv de nulitate absolută al convenţiei eroarea asupra calităţilor substanţiale ale bunurilor ce au format obiectul acestuia, considerând că şi în situaţia în care s-ar fi invocat nulitatea absolută pe motivul erorii substanţiale fizice al obiectului actului, nu erau îndeplinite condiţiile acestui viciu de consimţământ.
S-a apreciat că, deşi achiziţionarea bunurilor a fost urmarea unei proceduri de achiziţie publică, între părţi nu s-a încheiat niciun document astfel că, nu se poate stabili ce anume calităţi fizice sau materiale ori ce parametri a intenţionat să achiziţioneze reclamanta.
Mai mult, reclamanta nu a fost în măsură să prezinte un alt document prin care să fi solicitat pârâtei să-i livreze anumite produse din care să rezulte ce calităţi substanţiale trebuie să aibă acestea şi oricum, a achitat parte din acestea.
Împotriva sentinţei reclamanta a declarat apel.
Constatându-se că prin încheierea de şedinţă din 24 martie 2010 instanţa de apel a dispus conexarea apelului declarat împotriva sentinţei nr. 465/2000 (pronunţată în dosarul nr. 165/97/2009) la dosarul nr. 305/324/2007 – care avea drept obiect soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei nr. 119/CA/2009, Curtea de Apel a soluţionat ambele apeluri pe care le-a respins prin Decizia nr. 54 din 23 aprilie 2010, în considerentele căreia a reţinut următoarele:
În ce priveşte sentinţa nr. 465/2009 – prin care s-a soluţionat cererea principală de anulare a contractului de vânzare – cumpărare, încheiat în formă simplificată (factura din 16 mai 2003) s-a constatat că, de vreme ce reclamanta nu a indicat sub nicio formă, la momentul achiziţiei, anumite calităţi sau caracteristici tehnice ale produselor achiziţionate şi pe care le-ar fi considerat substanţiale în raport de întrebuinţarea pe care acestea urmau să o primească nu-i poate imputa pârâtei eventualele lipsuri calitative considerate, ulterior, ca fiind substanţiale.
S-a considerat că nu poate fi acoperitoare simpla susţinere în sensul căreia „a dorit achiziţionarea unor bunuri a căror parametrii de funcţionare şi a căror caracteristici să corespundă specificului reţelelor publice de transport şi distribuţie a apei potabile", acesta fiind şi motivul pentru care prima instanţă a respins solicitarea de a fi efectuată o expertiză tehnică.
Referitor la apelul declarat de SC A.P. SA Deva împotriva sentinţei nr. 199/CA/2009 s-a reţinut că prima critică ce a vizat soluţionarea separată a celor două cereri nu mai subzistă, iar în ceea ce priveşte critica privind prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei s-a constatat că este neîntemeiată.
S-a avut în vedere că pârâta a fost notificată în decursul anilor 2003, 2004 şi 2006 (notificări efectuate prin intermediul executorului judecătoresc şi prin convenţia la conciliere directă) în legătură cu creanţa deţinută.
Inclusiv, din situaţia plăţilor efectuate de pârâtă a rezultat că prescripţia nu operează, ultima plată făcută la 13 februarie 2004 relevând un termen mai mic de 3 ani faţă de data introducerii acţiunii – 26 februarie 2007, raportat la adresa din 27 septembrie 2004 prin care pârâta a refuzat plata diferenţei, motiv pentru care s-a reţinut că pârâta datorează atât preţul produselor achiziţionate cât şi dobânda legală aferentă.
SC A.P. SA Deva a declarat recurs împotriva deciziei prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele:
- Decizia atacată este rezultatul unei greşite interpretări şi încălcări a dispoziţiilor art. 954 C. civ., precum şi a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă.
Se susţine că, în privinţa cererii de anulare a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în formă simplificată, instanţa de apel a reluat aceleaşi argumente ca şi instanţa de fond pentru a justifica respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică, citându-se paragraful din considerentele deciziei prin care s-a argumentat în esenţă că, la momentul achiziţionării produselor nu au fost indicate anumite calităţi pe care acestea ar fi trebuit să le aibă, calităţi care să fie substanţiale în raport cu întrebuinţarea pe care urmau să o primească.
Recurenta consideră că acest argument al instanţei este rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 954 C. civ., instanţa asimilând eroarea asupra substanţei lucrului cu viciul de consimţământ al dolului. Se concluzionează că în speţă nu se pune problema de a imputa vânzătorului anumite lipsuri calitative bunurilor livrate, ci aceea de a stabili care a fost voinţa cumpărătorului la momentul încheierii contractului.
De asemenea, se invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 954 C. civ. şi prin prisma faptului că instanţa a considerat necesară prezentarea unor înscrisuri pentru probarea motivului de nulitate invocat, ignorând că eroarea este un fapt, nu un act juridic, proba acesteia nefiind condiţionată de existenţa unor înscrisuri.
Prin urmare, recurenta a apreciat că argumentele instanţelor în respingerea probei cu expertiză sunt contrare legii şi că administrarea unei astfel de probe era absolut necesară pentru a dovedi eroarea în care s-a aflat la momentul încheierii contractului cu privire la calităţile substanţiale ale bunurilor achiziţionate.
- Argumentele folosite de instanţă cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei sunt contrare dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prin care sunt reglementate cazurile de interpretare ale prescripţiei întrucât modificările cu privire la creanţă, chiar comunicate prin executorul judecătoresc, nu pot fi asimilate cazurilor prevăzute de textul menţionat, neputând fi asimilate actului începător de executare silită, respectiv somaţiei.
Mai mult, afirmă recurenta că la momentul comunicării notificărilor, deja i se adusese la cunoştinţă societăţii SC G.P.I. SRL, faptul că bunurile sunt inutilizabile scopului pentru care au fost achiziţionate şi că înţelege să refuze plata restului de preţ (adresa din 27 septembrie 2004).
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate de instanţa apelului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În esenţă criticile recurentei vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 954 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
În ce priveşte pretinsa interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 954 C. civ. se constată că – în mare parte – criticile sunt invocate prin prisma faptului că ar fi fost necesară efectuarea unei expertize de specialitate, probă pe care recurenta o considera esenţială în dezlegarea pricinii dar care a fost respinsă în mod nejustificat de către instanţele anterioare.
Examinând Decizia atacată sub acest prim aspect se constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţele anterioare au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 954 C. civ.
Astfel, potrivit art. 954 alin. (1) C. civ. – nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Atunci când se aduc în discuţie calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic, trebuie să se aibă în vedere nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei ce constituie obiectul actului juridic, iar cum prestaţia este determinată de părţile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi privite sau nu ca substanţiale după cum părţile au intenţionat sau nu să le dea acest caracter.
Mai mult, substanţa obiectului actului juridic este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinate pentru părţi într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul nu s-ar mai fi încheiat.
În cauză, pe bună – dreptate s-a constatat că la momentul achiziţionării (în formă simplificată – factura din 16 mai 2004 – ca urmare a unei licitaţii de achiziţii de bunuri) SC A.P. SA nu a indicat anumite calităţi sau caracteristici tehnice care să poată fi apreciate ca substanţiale în raport de întrebuinţarea pe care bunurile respective urmau să o primească.
Simpla susţinere a acesteia în sensul că a dorit să achiziţioneze bunuri ai căror parametri de funcţionare şi ale căror caracteristici să corespundă specificului reţelelor publice de transport şi distribuire a apei potabile nu este fundamentată şi nici susţinută de actele de la dosar, iar în lipsa unor elemente clare, care să fi fost convenite de părţi ca fiind substanţiale pentru produsele achiziţionate, nu se poate imputa instanţelor anterioare, respingerea efectuării unei expertize tehnice şi nici nelegalitatea refuzului administrării unei asemenea probe.
- Nici critica prin care se susţine încălcarea art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi primită, impunându-se următoarele precizări:
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia şi prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.
În cauză, instanţa apelului s-a raportat la prima ipoteză [lit. a)], constatând corect că ultima plată efectuată la 13 februarie 2004 are rolul unei recunoaşteri tacite făcută de debitor, ştiut fiind că recunoaşterea este tacită atunci când rezultă din orice act de fapt care presupune mărturisirea existenţei dreptului a cărui acţiune aşa cum este şi plata parţială efectuată în contul valorii menţinute de factura din 16 mai 2003.
Faţă de data formulării acţiunii – 30 ianuarie 2007 – (data de 26 februarie 2007, reţinută în decizie este primul termen acordat cererii) acţiunea nu este prescrisă.
Este adevărat că, în cuprinsul considerentelor deciziei se face vorbire de o serie de notificări adresate prin intermediul executorului judecătoresc însă instanţa nu s-a raportat la acestea şi nu le-a considerat ca acte întrerupătoare ale cursului prescripţiei.
În consecinţă, urmare considerentelor expuse, având în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
Potrivit prevederilor art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat conform dovezii depuse (chitanţa din 26 octombrie 2010).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.P. SA Deva împotriva deciziei comerciale nr. 54/A/2010 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta- pârâtă să plătească intimatei – reclamante SC G.P.I. SRL Tecuci suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3674/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3678/2010. Comercial → |
|---|
