ICCJ. Decizia nr. 4400/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4400/2010
Dosar nr. 6105/2/2009
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, înregistrată pe rolul secţiei a V-a comercială a acestei instanţe la data de 2 iulie 2009, sub nr. 6105/2/2009, contestatoarea Ţ.M. a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite declanşată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului cu privire la creanţa rezultând din contractul de cesiune de creanţă nr. 72471 din 2 decembrie 2009 şi a actului adiţional din data de 16 decembrie 1999, prin care a solicitat anularea formelor de executare şi încetarea executării silite pornită împotriva sa, în calitate de garant, de care a aflat la data de 17 iunie 2009, susţinând prescripţia extinctivă a dreptului de a cere executarea silită şi încălcarea dispoziţiilor OUG nr. 51/1998 prin necomunicarea titlurilor executorii.
Aceeaşi contestaţie la executare a fost înregistrată cu nr. 4366/279 din 23 iunie 2009 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ, care, prin sentinţa civilă nr. 3263 din 4 august 2009, a dispus, în temeiul art. 45 din OUG nr. 51/1998, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, fiind înregistrată pe rolul secţiei a V-a comercială a acestei instanţe la nr. 8169/2 din 16 septembrie 2009.
Prin încheierea pronunţată la data de 16 noiembrie 2009, constatând identitatea de obiect, părţi şi cauză, în cele două dosare, instanţa a dispus, în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea Dosarului nr. 8169/2/2009 la Dosarul nr. 6105/2/2009.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata A.V.A.S. a invocat excepţia prematurităţii şi excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestei cereri, ca nefondată.
Aşa cum rezultă din practicaua sentinţei comerciale nr. 18, pronunţată la data de 8 februarie 2010, secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de intimată, apreciind, cu referire la excepţia de prematuritate, că dreptul de a contesta executarea silită se naşte din momentul declanşării unei executări silite împotriva debitoarei, iar împrejurarea că, anterior, a fost formulată o contestaţie la executare la o altă instanţă, nu constituie un impediment la formularea unei astfel de cereri la instanţa competentă. În ce priveşte excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, instanţa a reţinut că singurul act de executare de care contestatoarea a luat cunoştinţă a fost procesul-verbal de sechestru nr. 488 din 15 iunie 2009, situaţie în care, prin transmiterea prin poştă a contestaţiei la executare la data de 30 iunie 2009, termenul de 15 zile, prevăzut de art. 401 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. proc. civ., a fost respectat.
Prin menţionata sentinţă, instanţa a admis contestaţia la executare principală şi contestaţia la executare conexă, cu consecinţa anulării executării silite declanşate de A.V.A.S. în baza contractului de cesiune de creanţă nr. 7247 din 2 decembrie 1999 şi a actului adiţional din data de 16 decembrie 1999, precum şi procesul-verbal de aplicare a sechestrului nr. 488 din 15 iunie 2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că dreptul de creanţă cu privire la care s-a declanşat executarea silită este născut din contractul de credit bancar nr. 346 din 28 martie 1996, încheiat între B.A. SA – Sucursala Neamţ, în calitate de împrumutător, şi SC E. SA, în calitate de împrumutat, credit pe termen mediu şi lung şi din contractul de credit nr. 345 din 28 decembrie 1995, încheiat între aceleaşi părţi, privind un credit pe termen scurt; că, chiar după încheierea actului adiţional din 26 martie 1998 la cele două contracte, datele scadente pentru restituirea creditului se situează în cursul anului 1999; că dreptul de creanţă s-a prescris, conform art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cel mai târziu în luna decembrie 2002, iar, potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea acestui drept, faţă de invocarea caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit şi al contractului de ipotecă; că împrejurarea că în anul 1999 a avut loc cesiunea de creanţă pentru creditoarea B.A. SA şi A.V.A.S. cu privire la aceste contracte de credit nu schimbă efectele prescripţiei extinctive, iar termenul de 7 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, nu se poate aplica unui contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii speciale; că executarea silită nu putea fi declanşată în condiţiile în care, titlurile executorii contestate nu au fost comunicate/notificate valabil, fiind, astfel, încălcate chiar dispoziţiile legii speciale ce au stat la baza declanşării procedurii de executare silită, respectiv art. 58 şi art. 60 din OUG nr. 51/1998; că apărarea intimatei, în sensul că termenul de prescripţie a fost suspendat în perioada 1999–2006, este nefondată, neoperând o atare suspendare a termenului de prescripţie faţă de debitoarea contestatoare.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat recurs intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că prima instanţă a dat o greşită soluţionare excepţiei tardivităţii contestaţiei la executare, cu încălcarea art. 401 C. proc. civ., faţă de data primului act de executare: 2 aprilie 2009, data afişării comunicării/notificării titlurilor executorii şi faţă de data când s-a înregistrat contestaţia la executare: 30 iunie 2009; a reţinut, fără justificare, că nu a fost făcută valabil comunicarea titlurilor executorii, prin afişare la noile domicilii ale garanţilor Ţ.M. şi Ţ.I. după confirmarea acestora de către M.A.I. – I.N.E.P., după returnarea corespondenţei, urmare a faptului că aceştia nu au fost găsiţi la adresele domiciliilor cunoscute; a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în cauză, faţă de termenul de prescripţie de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, aplicabil tuturor creanţelor neperformante preluate de A.V.A.S. şi a nesocotit faptul că declanşarea procedurii de executare silită s-a făcut cu respectarea prevederilor legale speciale.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate.
Având în vedere că la dosarul cauzei s-a depus copia cărţii de identitate a contestatoarei, emisă la data de 25 februarie 2009, ce atestă adresa domiciliului său ca fiind în Piatra Neamţ, Aleea T., judeţul Neamţ, nu se poate reţine că aceasta a luat cunoştinţă de primul act de executare la data de 2 aprilie 2009, procesul-verbal de afişare a somaţiei de plată – titlul executoriu nr. 488 din 30 ianuarie 2009 la domiciliul din Piatra Neamţ, str. B., judeţul Neamţ, unde nu a fost găsită, nefăcând dovadă valabilă în acest sens, aşa încât, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, apreciind, cu justeţe că, faţă de data de care contestatoarea afirmă că a luat cunoştinţă de executarea silită pornită împotriva sa: 15 iunie 2009, termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 C. proc. civ. este respectat.
Critica recurentei referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este fondată.
Astfel, potrivit art. 1 din OUG nr. 51/1998, acest act normativ stabileşte cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurilor de privatizare în scopul creşterii gradului de solvabilitate, credibilităţii interne şi externe, precum şi al accelerării procedurilor de recuperare a creditelor restante, prin preluarea activelor bancare neperformante, existente în sold la data intrării în vigoare a precitatei ordonanţe de urgenţă, deci şi a creditelor acordate de bănci anterior acestei date, iar, potrivit art. 39 din acelaşi act normativ, constituie titlu executoriu contractele sau convenţiile de credit dintre bancă şi debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanţelor, actele prin care s-au constituit garanţii personale sau reale pentru restituirea acestor creanţe cesionate, precum şi orice alte acte sau înţelegeri încheiate de A.V.A.S. pentru valorificarea creanţelor preluate.
Rezultă, aşadar, că prevederile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, în conformitate cu care termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 7 ani, sunt aplicabile în speţă.
Cum în perioada cuprinsă între 29 septembrie 1999, când s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a falimentului SC E. SA Piatra Neamţ, şi 26 aprilie 2006, când s-a închis procedura reorganizării judiciare şi a falimentului acestei societăţi, a operat suspendarea oricărui termen de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 35 din Legea nr. 64/1995, care începe să curgă după 30 de zile de la încheierea procedurii şi cum dreptul de a executa obligaţiile principale asumate de SC E. SA nu este prescris, prescripţia fiind suspendată, se constată că nici dreptul de a executa garanţiile ca accesorii ale obligaţiei principale nu poate fi prescris, conform principiului „accesorium sequitur principale”, or, în speţă, contractele de garanţie imobiliară şi de cauţiune au un caracter accesoriu faţă de contractele de împrumut bancar, încheiate între menţionata societate comercială şi B.A. SA – Sucursala Neamţ, în acest sens fiind şi prevederile art. 1873 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra debitorului principal, are efecte şi în contra cauţiunii”.
Din această perspectivă, se constată că, în raport cu data de la care începe să curgă prescripţia dreptului de a cere executarea silită, reţinută de prima instanţă ca fiind „în cursul anului 1999”, în considerarea datei finale a scadenţei ratelor de credit după încheierea actului adiţional din data de 26 martie 1998 la cele două contracte de credit bancar, termenul de prescripţie nu era împlinit la data de 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. 72447 din 2 decembrie 1999 între B.A. SA – Sucursala Neamţ, în calitate de cedent şi A.V.A.S., în calitate de cesionar, cu privire la aceste contracte de credit.
Raportând termenul special de prescripţie de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, perioadei rămasă în calcul, după înlăturarea celei în care debitoarea principală SC E. SA s-a aflat în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, pe a cărei durată s-a oprit curgerea prescripţiei, se constată că dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită, în cauză, nu este prescris, în raport cu data la care creanţele au devenit scadente, conform art. 405 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, aplicabile momentului începerii curgerii termenului de prescripţie, în lipsa unor dispoziţii speciale.
Este de observat că înscrisurile depuse la dosar atestă că A.V.A.S., a comunicat contestatoarei Ţ.M. titlurile executorii, conform cerinţelor art. 58, art. 50 din OUG nr. 51/1998, iniţial la adresa domiciliului cunoscut, apoi la adresa noului său domiciliu, ce i-a fost comunicată, la cerere, de către M.A.I. – I.N.E.P., la data de 24 februarie 2009, ca fiind în Piatra Neamţ, str. T., judeţul Neamţ, prin afişare, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, cu care, potrivit art. 44 din precizata ordonanţă de urgenţă, acest act normativ se completează, aşa încât, în mod greşit, prima instanţă a reţinut ca nefiind valabilă o atare comunicare.
Pentru aceste considerente, constatând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. va admite recursul declarat în cauză, va modifica în tot sentinţa atacată, în sensul că va respinge contestaţia la executare principală şi contestaţia la executare conexă, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta A.V.A.S. împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti nr. 18 din 8 februarie 2010, pe care o modifică, în sensul că respinge contestaţiile la executare, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4389/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4403/2010. Comercial → |
|---|
