ICCJ. Decizia nr. 4440/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4440/2010
Dosar nr. 334/44/2010
Ședința publică de la 16 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi sub nr. 119 din 23 noiembrie 2009, reclamanta SC M.B. SA (fostă SC M. SA) a chemat în judecată pe pârâtul A.P. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a Convenţiei civile încheiate de părţi la data de 26 februarie 1999. Cererea a fost disjunsă din Dosarul nr. 13/2004 aflat pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, între ea şi pârât au fost încheiate în anul 1999 şi 2000 mai multe convenţii civile, având ca obiect asigurarea de către pârât a asistenţei juridice a reclamantei şi reprezentarea acesteia în faţa instanţelor în litigiile în care era implicată.
Prin hotărârea arbitrală (fără număr) din 4 martie 2009 Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură, cu opinie majoritară, a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul A.P.; a respins ca nefondată cererea de arbitrare formulată de reclamanta SC M.B. SA Galaţi (fosta SC M. SA Galaţi) împotriva pârâtului A.P. şi ca parte căzută în pretenţii, în temeiul art. 363 şi art. 367 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 2100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Arbitraj a reţinut că obiectul cererii de arbitrare cu care a fost învestită îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a Convenţiei încheiate la data de 26 februarie 1999 între SC M.B. SA (fosta SC M. SA) şi A.P. şi că faţă de obiectul cererii, precum şi de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă care prevăd că „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie", excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârât este neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea de Arbitraj a reţinut că raportat la prevederile Decretului Lege nr. 143/1995 privind organizarea şi funcţionarea Oficiilor juridice, coroborat cu dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 83/1995 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, dispoziţiile Convenţiei încheiate între părţi la data de 26 februarie 1999, referitoare la obiectul acesteia, respectiv prestarea activităţii de asistenţă juridică şi reprezentare sunt valide. S-a mai reţinut că la data încheierii convenţiei între părţi, erau în vigoare prevederile Legii nr. 83/1995 şi că textul art. 2 îi era aplicabil Convenţiei din 26 februarie 1999 încheiată între reclamantă şi pârât, în raport cu voinţa părţilor consemnată în cuprinsul convenţiei, legea nedistingând, cu privire la diferitele activităţi posibil de prestat în baza unei convenţii civile, situaţie în care nici interpretul nu poate distinge, exercitarea activităţii de consilier juridic, în temeiul unei convenţii civile, fiind perfect validă faţă de dispoziţiile legale menţionate. În ceea ce priveşte nulitatea Convenţiei din 26 februarie 1999, sub aspectul lipsei voinţei exprimată valabil de către reclamantă, Curtea de Arbitraj a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât Convenţia încheiată este validă şi şi-a produs efectele juridice.
Cu referire la al treilea motiv de nulitate absolută a Convenţiei încheiate la data de 26 februarie 1999, respectiv al nulităţii clauzei penale inserată în cuprinsul convenţiei la art. 3 Cap. II, Arbitrajul a constatat netemeinicia cererii, deoarece în cauză, clauza penală este validă, în raport de conţinutul acesteia şi dispoziţiile legale aplicabile.
Autorul opiniei separate a reţinut ca fiind întemeiată cererea reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a Convenţiei încheiate la data de 26 februarie 1999 între aceasta şi pârâtul A.P., pentru lipsa totală a consimţământului la încheierea actului.
Împotriva menţionatei hotărâri, în termen legal, reclamanta a formulat acţiune în anulare, invocând încălcarea dispoziţiilor: art. 15 din Decretul - Lege nr. 143/1955; art. 35 din Decretul nr. 317/1954 şi art. 70 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; art. 9 din O.G. nr. 9/2000.
În dezvoltarea acestor motive reclamanta a susţinut că Convenţia din 26 februarie 1999 încheiată între SC M. SA Galaţi şi A.P. nu este un contract de muncă, ci o convenţie de drept comun, prin urmare a fost încălcată dispoziţia imperativă a art. 15 din Decretul lege nr. 143/1955 şi în atare situaţie contractul este nul absolut fiind încheiat cu încălcarea unor norme imperative.
Contractul a fost încheiat în condiţiile în care voinţa societăţii nu a fost exprimată în mod legal, nu au fost respectate normele imperative privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice M.; contractul dintre SC M. SA şi A.P. nu a fost semnat de către administratorul societăţii, ci pare a fi semnat, până la proba contrarie de P.V. În aceste condiţii nefiind respectate regulile privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, consimţământul nu a fost valabil exprimat şi, prin urmare, se impune aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a contractului.
În ce priveşte art. 2.3 din Convenţie, acesta este nul absolut deoarece încalcă dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul valorii dobânzii.
Prin întâmpinare şi concluziile scrise pârâtul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, considerând că litigiul este de natură civilă.
Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, prin sentinţa nr. 5 din 28 iunie 2010 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că la data de 26 februarie 1999 între părţile în litigiu a fost încheiată Convenţia (fil. 24 dosar arbitral) având ca obiect reprezentarea societăţii în faţa instanţelor judecătoreşti, în procesele comerciale având ca obiect transformarea contractelor de locaţie de gestiune în contracte de leasing imobiliar, ce se află pe rolul Tribunalului Galaţi, Curţii de Apel Galaţi şi Curţii Supreme de Justiţie Bucureşti, în condiţiile Legii nr. 2/1991. Prin această convenţie au fost stabilite obligaţiile părţilor şi modalitatea de plată, iar în ceea ce priveşte durata convenţiei în art. III părţile au prevăzut că „Prezenta convenţie va fi valabilă pe toată durata soluţionării proceselor convenite mai sus, până la soluţionarea irevocabilă. Convenţia poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul părţilor sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forţă majoră".
Conţinutul menţionatei convenţii atestă că între părţile litigante au existat raporturi contractuale de drept civil (formă a contractului de prestări servicii în reglementarea Legii nr. 2/1991, în prezent abrogată, atrage competenţa materială a secţiei civile. Cum valoarea obiectului acţiunii în anulare este sub 500.000 lei, iar potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. „competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul", în speţă, instanţa competentă este tribunalul.
Susţinerea reclamantei că prezenta cauză este de natură comercială nu este întemeiată, deoarece pretenţiile sale izvorăsc dintr-o convenţie civilă, respectiv Convenţia din 26 februarie 1999 a cărei nulitate se solicită. Convenţia încheiată de părţile în litigiu la data de 26 februarie 1999 (fil. 24 - 25 dosar arbitral) intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 969 C. civ., conform cărora „convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante". Obligaţiile părţilor litigante, precum şi plata prestaţiilor stabilite în art. 1 pct. 1 şi 2 şi în art. 2 conduc la concluzia că între aceste părţi au existat raporturi contractuale de drept civil din sfera drepturilor şi obligaţiilor civile, nicidecum fapte de comerţ în înţelesul prevederilor art. 3 C. com.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs în termen şi legal timbrat reclamanta SC M.B. SA criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că s-au încălcat dispoziţiile în materia competenţei materiale faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii în raport cu dispoziţiile art. 365 coroborat cu art. 342 C. proc. civ.
Recurenta arată că Convenţia din 26 februarie 1999, a cărei nulitate absolută face obiectul prezentului litigiu, este un act juridic în care parte este SC M. SA, o societate comercială. Conform C. com. art. 4 (teoria subiectivă a comercialităţii), actele juridice ale unui comerciant sunt comerciale atât timp cât nu sunt în mod expres calificate altfel. Excepţiile de la caracterul comercial sunt prevăzute de art. 5 şi 6 C. com. şi în mod vădit nu privesc actul juridic dedus judecăţii.
În ce priveşte obiectul litigiului trebuie arătat că este vorba de un litigiu neevaluabil în bani - o cerere privind nulitatea absolută a unui contract fără niciun fel de pretenţii adiţionale.
Observând art. 2 C. proc. civ., competenţa în primă instanţă a litigiilor având caracter comercial, neevaluabile în bani, sunt de competenţa Tribunalului.
În concluzie, fiind un litigiu care priveşte o convenţie cu caracter comercial, având un obiect neevaluabil în bani, competenţa pentru soluţionarea cererii privind anularea arbitrajului aparţine Curţii de Apel Galaţi.
Intimata a depus întâmpinare prin care solicită să se verifice dacă recursul a fost depus în termenul de 5 zile de la pronunţare, iar pe fond susţine că este un litigiu civil, întrucât obiectul acestuia îl constituie convenţia din 26 februarie 1999 privind reprezentarea societăţii în condiţiile Legii nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii.
Recursul este fondat.
Se reţine că faţă de data pronunţării sentinţei criticate 28 iunie 2010, recursul a fost declarat la data de 30 iunie 2010, în termenul de 5 zile prevăzut de lege.
Pe fond, în ce priveşte prezumţia de comercialitate pusă în discuţie prin criticile formulate de recurentă se reţine că temeiul încheierii unei convenţii totdeauna îl constituie dispoziţiile art. 969 C. civ., însă competenţa funcţională a secţiei nu este dată de textul dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Curtea de Apel trebuia să analizeze conţinutul convenţiei şi în raport de aceasta să stabilească care secţiei este competentă cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.
Obiectul convenţiei l-a constituit „reprezentarea de către intimatul A.P. (consilier juridic), în faţa instanţelor judecătoreşti în procesele comerciale având ca obiect transformarea contractelor de locaţie de gestiune în contracte de leasing imobiliar, ce se afla pe rolul Tribunalului Galaţi, Curţii de Apel, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Practic obiectul convenţiei, constituindu-l reprezentarea societăţii în faţa instanţelor, putem vorbi de un contract de mandat.
Pentru reprezentarea societăţii, în executarea contractului de mandat, mandatarul primea un onorariu pentru fiecare cauză comercială.
Toate dosarele au fost soluţionate de secţiile comerciale ale fiecărei instanţe.
Numai în comercial mandatul este remunerat, în civil mandatul este gratuit.
În situaţia în care ar fi reprezentat societatea, fără a pretinde sume de bani, poate atunci putem vorbi de o eventuală soluţionare a cauzei în civil.
Existenţa clauzei compromisorii care a reprezentat voinţa părţilor de a deduce neînţelegerile unui tribunal arbitral, este suficientă pentru ca o eventuală acţiune în anularea hotărârii arbitrale să fie soluţionată de secţia comercială.
Acţiunile în anulare sunt soluţionate de secţia comercială, chiar în situaţia în care temeiul încheierii unei convenţii îl constituie art. 969 C. civ., pentru că nu aceste dispoziţii atrag incidenţa secţiei comerciale sau civile, ci calitatea părţilor care încheie contractul.
Aşadar caracterul comercial nu este determinat de natura actului încheiat, ci de calitatea părţilor ce formează raportul juridic.
Întrucât litigiul ar fi fost de competenţa Tribunalului, secţia comercială, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anularea hotărârii arbitrale este Curtea de Apel, secţia comercială, potrivit art. 365 C. proc. civ. cu art. 342 C. proc. civ.
În aceste condiţii văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC M.B. SA Galaţi.
Casează sentinţa nr. 5/F de la 28 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, şi trimite cauza pentru soluţionarea judecăţii aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4455/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4412/2010. Comercial → |
|---|
