ICCJ. Decizia nr. 4435/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4435/2010
Dosar nr. 430/86/2008
Ședința publică de la 16 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 ianuarie 2008, înregistrată sub nr. 430/86/2008, reclamanta SC B.I. SRL Suceava (fostă SC B.X.C.P. SRL Suceava), a chemat în judecată pârâta SC V. SRL Ghimbav solicitând ca instanţa să constate nulitate absolută a convenţiei arbitrale cuprinsă în pct. 11 al Contractului de livrare din 29 septembrie 2005, încheiat între părţi, întrucât convenţia respectivă este încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art. 343/1 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 343/2 C. proc. civ.; constatarea nulităţii absolute a Hotărârii arbitrare din 4 mai 2006 a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 125 din 18 ianuarie 2010 a Tribunalului Suceava, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei menţionate la pct. 11 din Contractul de livrare din 29 septembrie 2005 ca nefondat, şi s-a constatat că reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a hotărârii arbitrale din 2006 a Curţii de Arbitraj Comercial.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de livrare din 2005, prin care pârâta s-a obligat să livreze echipamentele cuprinse în oferta din 29 septembrie 2005, contraprestaţia reclamantei constând în plata sumei de 195.023,4 lei.
La pct. 11 din contract, părţile au prevăzut o clauză arbitrală, potrivit căreia competenţa de rezolvare a neînţelegerilor apărute cu privire la derularea, executarea sau interpretarea contractului aparţine Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov.
Potrivit art. 3431 C. proc. civ. validitatea clauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă. Această dispoziţie dă autonomie clauzei compromisorii faţă de contractul în care a fost inserată, fiind considerată o convenţie distinctă, autonomă, iar nu o convenţie accesorie. Prin urmare, existenţa şi validitatea ei nu depind de soarta contractului principal.
Cu toate acestea, fie că se invocă nulitatea clauzei compromisorii, fie a întregului contract, competenţa să judece litigiul şi să se pronunţe asupra nulităţii revine arbitrilor.
În privinţa cererii de constatate a nulităţii clauzei compromisorii ce face obiectul prezentei cauze, s-a făcut aplicarea art. 3433 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., care prevede că instanţa judecătorească soluţionează procesul dacă pârâta îşi formulează apărări în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrară.
Or, prin întâmpinare, pârâta a făcut o largă dezvoltare a motivelor pentru care lăuza arbitrară nu este lovită de nulitate absolută, fără a invoca competenţa tribunalului arbitral.
Pentru soluţionarea cererii privind nulitatea convenţiei arbitrare s-a reţinut că în art. 3431 alin. (1) şi art. 3432 C. proc. civ., sunt reglementate clauza compromisorie şi compromisul.
Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată, să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Prin compromis, părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Diferenţa esenţială dintre cele două forme ale convenţiei arbitrale rezultă din faptul că în timp ce clauza compromisorie se raportează la un litigiu eventual şi nedeterminat în timp, compromisul are în vedere un litigiu preexistent şi determinat.
Raportat la aceste considerente, clauza a cărei nulitate se cere a se constata, este o clauză compromisorie, părţile convenţiei referindu-se la litigii eventuale.
Condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrare sunt cele prevăzute de art. 948 C. civ. (capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat sau determinabil, o cauză licită).
Condiţiile de formă sunt prevăzute de art. 343 C. proc. civ., potrivit căruia convenţia arbitrară se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii.
Este vorba de o nulitate relativă, întrucât art. art. 35812 C. proc. civ., stabileşte că, sub sancţiunea decăderii, ea poate fi ridicată cel mai târziu la primul termen de înfăţişare.
Cealaltă condiţie de formă a clauzei compromisorii, prevăzută de art. 3431 C. proc. civ., este arătarea numelor arbitrilor sau a modalităţii de numire a lor. Această condiţie de formă, nu este sancţionată cu nulitatea absolută sau relativă, ca în cazul compromisului, legiuitorul considerând că încălcarea acestei condiţii de formă nu este de ordine publică.
Dacă soluţionarea unui asemenea litigiu a fost încredinţată unei instituţii permanente, în lipsa unei asemenea menţiuni, numirea arbitrilor se face conform regulilor de procedură proprii acelei instituţii.
Astfel că, la data încheierii convenţiei, era aplicabil Regulamentul din 30 iunie 1999, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, care în art. 11 stabileşte că numirea arbitrilor într-un litigiu determinat şi constituirea tribunalului arbitral se efectuează în conformitate cu prevederile Regulilor de procedură arbitrală.
Regulile de procedură arbitrală, la care face trimitere regulamentul, reglementează şi situaţiile în care părţile nu au indicat numele arbitrilor
sau modalitatea lor de numire, complinind deficienţa de formulare a clauzei compromisorii.
Dispoziţiile art. 5 din Regulile de procedură arbitrală prevăd că „în cazul în care s-a încredinţat Curţii de Arbitraj organizarea unui arbitraj, prin însuşi acest fapt, părţile au acceptat prezentele Reguli, afară numai dacă, o dată cu încredinţarea organizării arbitrajului, părţile au optat, în scris, pentru alte norme de procedură şi acestea au fost acceptate de tribunalul arbitral”, astfel că să înlătură orice posibilitate de a se cere aplicarea regimului juridic al nulităţilor absolute în cazul unei clauze compromisorii deficitare.
Prin urmare, lipsa menţiunilor privind numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, în cuprinsul clauzei arbitrale de la pct. ll. din contractul de livrare din 2005, nu este sancţionată cu nulitatea absolută, atât timp cât părţile au încredinţat soluţionarea eventualelor litigii, Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, instituţie permanentă care îşi desfăşoară activitatea potrivit unui Regulament şi unor Reguli, de la care părţile nu au derogat expres.
Având în vedere că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Hotărârii arbitrare din 4 mai 2006 a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, prima instanţă a făcut aplicarea art. 246 C. proc. civ.
Întrucât acţiunea reclamantei a fost respinsă şi nu s-a putut reţine culpa procesuală a pârâtei, în baza art. 274 C. proc. civ., s-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC B.I. SRL Suceava, arătând că, faţă de dispoziţiile art. 342 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în convenţia de arbitraj trebuiau menţionate, în mod obligatoriu, numele arbitrilor, modalitatea de numire şi obiectul litigiului, sancţiunea lipsei acestor elemente fiind nulitatea absolută a clauzei compromisorii.
Prin Decizia nr. 55 din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 342 C. proc. civ., pe care le-a indicat reclamanta, ci dispoziţiile art. 341 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor alin. (3) al acestui din urmă articol, nu trebuie nominalizaţi, în mod obligatoriu, arbitrii sau modalitatea de numire a acestora şi a obiectului litigiului, dar chiar nulitatea convenţiei nu s-ar putea pronunţa nici dacă tribunalul arbitral convenit nu ar fi avut reguli procedurale cu privire la aspectele menţionate în art. 341 C. proc. civ.
În speţa dedusă judecăţii, clauza compromisorie conţinută de art. 11 din contractul încheiat între părţi, face trimitere la un tribunal arbitral, tribunal care funcţionează în baza unui regulament ce conţine reguli de procedură arbitrală, reguli ce fac posibilă desemnarea arbitrilor şi când părţile nu au convenit, în mod expres, numele sau modalitatea de numire a acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B.I. SRL Suceava, aducându-i următoarele critici:
Clauza arbitrală prevăzută în cuprinsul art. 11 din Contractul de livrare din 2005 încheiat cu pârâta SC V. SRL Ghimbav este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art. 341 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nefiind prevăzute urătoarele elemente: numele arbitrilor, modalitatea de numire a acestora şi obiectul litigiului asupra cărora părţile contractante au convenit.
Nu există legătură între cauza dedusă judecăţii şi trimiterea făcută de instanţa de fond la Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, aspect ce a fost sesizat şi de către instanţa de apel, care a înlăturat această motivare.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Părţile au încheiat contractul de livrare din 29 septembrie 2005, iar în art. 11 din contract s-a stipulat că orice neînţelegeri apărute între părţi cu privire la derularea, executarea sau interpretarea contractului se vor rezolva pe cale amiabilă, în caz contrar competenţa de rezolvare aparţinând Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov.
Prin urmare, clauza prevăzută de art. 11 din contract este o cauză compromisorie şi nu un compromis, aşa după cum, în mod legal, au reţinut ambele instanţe de fond.
Este adevărat că dispoziţiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ. se referă la numele arbitrilor, modalitatea de numire a acestora şi la obiectului litigiului asupra cărora părţile contractante au convenit, însă, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în lipsa unor asemenea norme, cum este cazul şi în speţa de faţă, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de urmat aşa cum va socoti mai potrivit.
În speţa de faţă, părţile au indicat care anume este tribunalul arbitral, anume Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Industrie Braşov, instituţie care funcţionează în baza unui regulament, regulament ce conţine regulile de procedură arbitrală, reguli ce fac posibilă desemnarea arbitrilor şi atunci când părţile nu au convenit, în mod expres, numele sau modalitatea de numire a acestora.
Prin urmare, cum părţile nu au derogat, în mod expres, de la regulamentul în baza căruia funcţionează instanţa arbitrală, înseamnă că au fost de acord cu aplicarea acestui regulament, astfel încât trebuie să accepte şi procedura de numire a arbitrilor precum şi numele acestora.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.I. SRL Suceava împotriva Deciziei nr. 55 din 24 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4432/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4410/2010. Comercial → |
|---|
