ICCJ. Decizia nr. 472/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 472/2010
Dosar nr. 30709/3/2007
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 5588 din 17 aprilie 2008 pronunţată în dosarul nr. 30709/3/2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC G.C. SRL prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 173.730,48 ron, echivalentul sumei de 71.400 dolari S.U.A, reprezentând contravaloarea chiriei aferentă lunilor aprilie - septembrie 2005 precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că, prin cererea formulată, reclamanta susţine că pârâta nu poate beneficia de bonitatea înscrisă prin art. 4.7 din contractul de închiriere având dată certă din 11 septembrie 2000, potrivit căreia locatarul este scutit de plata chiriei pe ultimul an al contractului, dacă respectă prevederile convenţiei. A învederat reclamanta că pârâta datorează pretenţiile solicitate, deoarece nu a achitat la termenul scadent contravaloarea chiriei, aşa cum rezultă din plata penalităţilor de întârziere şi pentru că, nu a respectat şi obligaţia prevăzută expres la pct. 3 din anexa la contract privind neracordarea instalaţiei de aer condiţionat la reţeaua proprie, pârâta locatar racordându-se fraudulos cu instalaţia respectivă la reţeaua comună.
A constatat instanţa fondului că, interpretând clauza 4.7 prin coroborare cu prevederile contractului nu se poate reţine că pârâta nu a îndeplinit obligaţiile contractuale de natură a înlătura aplicarea bonităţii, întrucât plata penalităţilor de întârziere nu s-a dovedit că ar fi fost continuă şi ar fi creat disfuncţionalităţi în sistemul de plăţi al reclamantei. In privinţa separării consumului de energie electrică, tribunalul a reţinut că această obligaţie este prevăzută prin art. 1 din anexa 2 la contract ca o facultate pentru locatar, că nu se prevede un termen în care pârâta să procedeze la această racordare şi că, cererea de separare a sursei de energie electrică şi conectare separată a instalaţiei de aer condiţionat, a fost soluţionată de autoritatea competentă la 6 septembrie 2008.
Împotriva sentinţei fondului a declarat apel în termen legal, reclamanta SC G.C. SRL, criticile formulate vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii fiind motivate în drept pe dispoziţiile art. 282 şi următoarele ale Codului de procedură civilă şi pe prevederile art. 969 şi urm., art. 977 şi urm., art. 1073, art. 1082, art. 1410, art. 1429 şi urm. C. civ.
Prin Decizia nr. 135 din 24 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul reclamantei SC G.P. SRL, a schimbat în tot sentinţa atacată şi pe fond a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 173.730,48 lei reprezentând contravaloarea chiriei aferentă perioadei aprilie – septembrie 2005 şi la 6.093 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa această soluţie instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Curtea constată că reclamanta a motivat pretenţiile băneşti deduse judecăţii, pe nerespectarea de către partea adversă a obligaţiei privind plata contravalorii chiriei la termenele stabilite prin contractul de închiriere din 11 septembrie 2000, situaţie în raport de care pârâta-intimată nu beneficiază de prevederile art. 4.7 din convenţie, precum şi pe, neîndeplinirea obligaţiei de racordare separată la consumul de energie electrică, potrivit anexei nr. 2 la contractul încheiat între părţile în litigiu.
Analizând clauzele stipulate de părţi prin contractul în litigiu, Curtea reţine că intimata-pârâtă, în calitate de locatar şi-a asumat prin prevederile art. 6.2 lit. c) din convenţie, obligaţia de a plăti chiria şi cheltuielile locative ce decurg din folosinţa neîntreruptă a spaţiului la termenele scadente.
Potrivit dispoziţiilor art. 4.3 din acelaşi contract, pârâta - locatar, avea obligaţia de a plăti lunar, anticipat, chiria, în termen de două zile lucrătoare bancare de la primirea facturii emisă de reclamanta-locator, transmisă prin fax.
Părţile au convenit prin art. 4.7 că în situaţia în care prevederile contractului vor fi respectate de locatar, acesta va fi exonerat de plata chiriei pe ultimul an al contractului, respectiv pe perioada septembrie 2004 - septembrie 2005.
Din înscrisurile anexate în dosarul de fond, respectiv factura emisă la data de 24 aprilie 2003 privind plata chiriei pentru luna mai 2003, având înscrisă scadenţa la data de 30 aprilie 2003 şi din ordinul de plată, rezultă că intimata-pârâtă a onorat obligaţia plăţii chiriei numai la data de 8 mai 2003, fără a fi deci respectat termenul convenit prin clauza înscrisă la art. 4.3 din contract.
Aceeaşi nerespectare a termenului de plată convenit de părţi pentru onorarea plăţii chiriei, rezultă şi din înscris, respectiv factura aferentă lunii noiembrie 2002, cu termen de scadenţă la data de 5 noiembrie 2002, ordinul de plată ataşat relevând achitarea preţului locaţiunii numai la data de 8 noiembrie 2002.
Curtea reţine că, însăşi pârâta-intimată prin întâmpinările depuse în timpul primei judecăţi şi în calea de atac, precum şi prin conţinutul adresei din 21 mai 2004, anexată la primul dosar, recunoaşte că a înregistrat un număr de 3 întârzieri în plata chiriei.
Recunoaşterea nerespectării termenului de plată a preţului locaţiunii rezultă şi din plata de către intimată a penalităţilor de întârziere calculate în temeiul clauzei penale sancţionatorii reglementată prin art. 7.1 din contract, penalităţi solicitate prin factura emisă de apelantă la data de 26 mai 2003, existentă la dosarul de fond.
În raport de situaţie de fapt probată cu înscrisurile ataşate cauzei, precum şi prin răspunsurile date de intimată la interogatoriul formulat de apelantă în calea de atac, Curtea constată că, intimata pârâtă nu poate beneficia de prevederile art. 4.7 din convenţie, privind exonerarea de plata chiriei pe ultimul an al contractului, consecinţa nerespectării obligaţiilor asumate de această parte.
Curtea apreciază că opţiunea facultativă a intimatei-locatar de a proceda la separarea alimentării cu energie electrică, stipulată prin pct. 1 din anexa nr. 2 la contract, se transformă în obligaţie atunci când, beneficiarul spaţiului înţelege să monteze şi să utilizeze instalaţie de aer condiţionat, prin punctul 3 din anexă, părţile convenindexpres că, „instalaţia de aer condiţionat va fi branşată separat, la reţeaua electrică proprie a locatarului", apelanta dovedind prin situaţia anexată la dosarul de fond, necontestată în nici un mod, că în perioada ianuarie - mai 2001 locatarul pârât a montat o atare instalaţie, fără branşare separată.
Nu are relevanţă faptul că, intimata a plătit separat consumul de energie electrică aferent utilizării aerului condiţionat în baza facturilor suplimentare emise de către apelantă şi nici data la care autorităţile în materie, au realizat efectiv branşarea separată de la reţeaua comună de alimentare cu energie electrică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC C.R.M.T. SA (SC C. SA) Bucureşti solicitând admiterea recursului său şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii soluţiei de respingere a cererii acesteia ca neîntemeiată.
În recursul său reclamanta invocă, următoarele motive:
Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) respectiv a interpretat greşit prevederea conţinută în art. 4.7 din contractul dintre părţi, referitoare la bonitatea ce trebuia aplicată pârâtei – recurente: locatorul să fie exonerat de plata chiriei pe ultimul an contractual şi în cazul în care facturile emise de locator nu sunt achitate în termen de două zile, acestea sunt purtătoare de penalităţi.
Instanţa, trecând peste voinţa părţilor, a hotărât că pârâta nu poate beneficia de prevederile art. 4.7 pentru că unele facturi au fost achitate după trecerea celor două zile.
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât instanţa a transformat o opţiune facultativă a pârâtei într-o obligaţie privind branşarea separată la reţeaua electrică a locatarului. Greşit se reţine că nu are relevanţă că pârâta a plătit separat consumul de energie electrică aferent utilizării aerului condiţionat în baza facturilor suplimentare emise de reclamantă, obligaţia de separare a consumului era una facultativă şi nicăieri în contract nu se prevede un termen în care pârâta ar fi trebuit să-şi îndeplinească această obligaţie, neexistând nici prejudiciu şi nici sancţiune contractuală.
Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru cele ce urmează:
Nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în aceea că instanţa de apel ar fi interpretat greşit prevederile art. 4.7 din contractul de închiriere dintre părţi şi că, prin urmare, a apreciat că pârâta nu poate beneficia de prevederile acestui text întrucât a întârziat mai mult de două zile plata chiriei facturate.
Instanţa de apel a interpretat corect prevederile art. 4.7 din contract reţinând, cu temei, că pârâta nu poate beneficia de aceste prevederi întrucât, în mod repetat, nu a respectat termenul de plată a preţului locaţiunii iar plata penalităţilor pentru întârziere nu este de natură să menţină efectele clauzei din art. 4.7 în sensul ca pârâta să mai poată beneficia de ea.
De altfel nicio clauză a contractului nu se referă la plata de penalităţi pentru întârziere în plata preţului locaţiunii, art. 4.4 având în vedere doar plata diferenţei de curs valutar, iar art. 6 pct. 2.C prevede clar obligaţia locatorului de a plăti chiria la termenele scadente.
Nu este întemeiat nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe de o parte, pentru că sub acest motiv recurenta – pârâtă invocă aspecte care vizează aprecierea probelor şi a situaţiei de fapt de către instanţa de apel iar, pe de alta, pentru că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale invocate, respectiv art. 969 alin. (1), art. 977 şi art. 1073 C. civ.
Astfel instanţa de apel a reţinut în mod corect neîndeplinirea de către pârâtă şi a obligaţiei prevăzute la pct. 3 din anexa 2 la contract privind branşarea separată a instalaţiei de aer condiţionat, neîndeplinire faţă de care nu are relevanţă faptul că pârâta a plătit separat consumul de energie electrică aferent utilizării aerului condiţionat.
Faţă de nerespectarea de către pârâtă a prevederilor contractului cu privire la plata în termen a chiriei şi branşarea separată a instalaţiei de aer condiţionat instanţa de apel a reţinut în mod legal că pârâta-recurentă nu poate beneficia de clauza prevăzută de art. 4.7 din contract.
Având în vedere cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.R.M.T. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 135 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 78/2010. Comercial → |
|---|
