ICCJ. Decizia nr. 510/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 510/2010
Dosar nr. 1955/1/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul M.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Ministerul Justiţiei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
-anularea Hotărârii nr. 124 din 9 ianuarie 2008 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care în mod nelegal s-a reţinut că sesizarea depusă de reclamant nu intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) din OG a României nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare;
-obligarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, la emiterea unei noi hotărâri prin care, urmare admiterii sesizării reclamantului, să se constate:
a) în principal, caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 44 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 96/2006, privind statutul deputaţilor şi senatorilor, precum şi al prevederilor art. 71 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în condiţiile în care aceste dispoziţii legale nu sunt în egală măsură aplicabile şi judecătorilor instanţei supreme din sistemul judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu a domiciliul în municipiul Bucureşti;
b) în subsidiar, caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi a prevederilor art. 10 alin. (8) din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, modificată prin OUG nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, în condiţiile în care aceste dispoziţii legale sunt aplicabile numai judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora şi magistraţilor asistenţi delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv numai preşedintelui, vicepreşedintelui, membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, care nu au domiciliul în Bucureşti, nu şi judecătorilor şi procurorilor care îşi desfăşoară activitatea profesională în altă localitate decât cea în care au domiciliul, urmare transferului, promovării în funcţie superioară de execuţie sau a numirii într-o funcţie de conducere din cadrul instanţe judecătoreşti sau parchetelor. Cu obligarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 99/F/CA din 20 mai 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M.N.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
In privinţa discriminării judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faţă de judecătorii, procurorii, personalul asimilat şi magistraţii-asistenţi care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu a arătat că aceştia desfăşoară activitatea în interesul serviciului, delegarea şi detaşarea au loc doar temporar, pe când activitatea desfăşurată de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are caracter permanent.
Pe de altă parte, drepturile de care beneficiază preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, dacă nu au domiciliul în municipiul Bucureşti se justifică prin faptul că judecătorii şi procurorii sunt aleşi pe o perioadă de 6 ani şi îşi suspendă activitatea până 1a sfârşitul mandatului, desfăşurând o activitate cu caracter temporar, pe când judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi pe o perioadă nedeterminată.
De asemenea, senatorii şi deputaţii fac parte din sistemul legislativ, au lege proprie de salarizare, exercită activitatea pe durata mandatului de 4 ani, pe când judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fac parte din puterea judecătorească, au lege proprie de salarizare şi exercită activitatea pe o durată nedeterminată şi au atribuţii diferite.
Judecătorii de la Curtea Constituţională exercită mandatul pe o perioadă determinată de 7 ani şi au alte atribuţii decât judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Discriminarea presupune existenţa unor situaţii comparabile la care tratamentul aplicat este diferit. Principiile egalităţii între cetăţeni, excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate şi în privinţa exercitării dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
În aceste condiţii, a concluzionat că nu există tratament discriminatoriu, care ar contraveni principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituţia României, republicată, prin dispoziţiile privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor şi prin Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor, deoarece toate categoriile profesionale enunţate nu se află în situaţii comparabile, în măsura în care legiuitorul a înţeles să reglementeze diferit statutul, atribuţiile şi drepturile de care beneficiază fiecare categorie şi, ca urmare, nu se poate extinde nejustificat aplicarea unui text dintr-o lege şi acordarea unor drepturi expres stabilite pentru anumite categorii profesionale, judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care nu au domiciliul în Bucureşti, egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv. În consecinţă, acţiunea reclamantului a fost apreciată ca fiind nefondată şi a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată, faţă de prevederile dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 18 din OG nr. 137/2000 care oferă posibilitatea persoanei care se consideră discriminată să se adreseze Consiliului, iar hotărârea poate fi atacată în instanţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul M.N., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, aşa cum a fost formulată.
Recurentul-reclamant, invocând prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţia României, susţine astfel că egalitatea şi echilibrul puterilor statului semnifică, printre altele, şi asigurarea unui tratament juridic egal reprezentanţilor puterii legislative, executive şi judecătoreşti, care se află, din această perspectivă, într-o situaţie comparabilă.
Referindu-se la dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi art. 44 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, arată că drepturile prevăzute de aceste dispoziţii legale nu au caracter salarial, ci sunt acordate strict în considerarea desfăşurării activităţii într-o altă localitate decât cea de domiciliu, astfel că de aceste drepturi, potrivit principiului egalităţii în drepturi şi a nediscriminării ar trebui să beneficieze şi reprezentanţii puterii judecătoreşti, în special judecătorii instanţei supreme, ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care aceşti magistraţi nu au domiciliul în municipiul Bucureşti, diferenţa de tratament între parlamentarii şi judecătorii instanţei supreme neîntemeindu-se pe o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Excluderea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu au domiciliul în Bucureşti, dar care au o situaţie comparabilă cu judecătorii Curţii Constituţionale, de la acordarea drepturilor prevăzute de art. 71 din Legea nr. 47/1992, ca şi în cazul reprezentanţilor puterii legiuitoare, strict în considerarea activităţii într-o altă localitate decât cea de domiciliu, încalcă principiul egalităţii în dreptului şi al nediscriminării, nefiind întemeiată pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, arată, de asemenea, recurentul.
Susţine, totodată, că diferenţa de tratament consacrată prin art. 13 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi art. 10 alin. (8) din OUG nr. 27/2006 între judecătorii, procurorii, personalul asimilat magistraţilor şi magistraţii-asistenţi delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv între preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii care nu au domiciliul în municipiul Bucureşti, pe de-o parte, şi magistraţii care, urmare transferului, au promovat într-o funcţie superioară de execuţie sau a numirii într-o funcţie de conducere, se află în aceeaşi situaţie, în sensul că îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât cea de domiciliu, pe de altă parte, nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât nu urmăreşte un scop legitim şi, chiar în situaţia în care s-ar considera că este îndeplinită condiţia scopului legitim, nu respectă un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele, metodele utilizate pentru atingerea lui.
Consideră că împrejurarea că delegarea, detaşarea ori alegerea ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii cu activitate permanentă reprezintă modificări ale locului muncii în altă localitate decât cea de domiciliu, cu titlu temporar, pe când promovarea magistraţilor în funcţii superioare de execuţie sau transferul reprezintă modificări ale locului muncii în altă localitate decât cea de domiciliu pe durată nedeterminată, nu poate conduce la concluzia că am fi în situaţii diferite în care se găsesc diferitele categorii de magistraţi, care să justifice soluţii diferite ale legiuitorului în ceea ce priveşte unele drepturi cuvenite acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalităţii.
Mai consideră şi că nu are relevanţă nici faptul că, spre deosebire de delegare sau de detaşare, promovarea în funcţii superioare de execuţie sau numirea în funcţii de conducere are loc în urma susţinerii unui examen sau depunerii unei candidaturi urmată de interviu, legiuitorul având deplină libertate de a stabili, în mod exclusiv modalităţile de ocupare a funcţiilor în magistratură, superioare de execuţie sau de conducere, în condiţiile în care sunt respectate principiile de independenţă a justiţiei.
În concluzie, recurentul-reclamant susţine că toate cele arătate probează existenţa situaţiei de compatibilitate a sa cu, pe de-o parte, senatorii, deputaţii şi judecătorii Curţii Constituţionale care nu au domiciliul în municipiul Bucureşti şi, pe de altă parte, cu judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv cu preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, care nu au domiciliul în municipiul Bucureşti – aşa încât se impune admiterea recursului său şi modificarea hotărârii atacate – date cu aplicarea greşită a legii – în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ aşa cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susţinerilor formulate de reclamant în recurs, în raport de dispoziţiile aplicabile în speţă, precum şi de hotărârea primei instanţe, pronunţate în cauză, se constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice domenii ale vieţii publice.
Prima instanţă care s-a pronunţat în cauză a respins acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, că, în speţă, situaţiile prezentate nu sunt comparabile pentru a putea vorbi de existenţa unui tratament discriminatoriu, aşa încât în condiţiile în care există categorii profesionale distincte care beneficiază de reglementări diferite nu se poate extinde nejustificat aplicarea unor texte de lege şi acordarea unor drepturi expres stabilite pentru anumite categorii profesionale, judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu au domiciliul în Bucureşti.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a avut în vedere în mod corect că analiza comparabilităţii sau a analogiei nu poate fi restrânsă doar la faptul că persoanele aparţinând categoriilor profesionale invocate îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât cea de domiciliu, ci, atât timp cât legiuitorul a înţeles să reglementeze diferit statutul, atribuţiile şi drepturile de care beneficiază fiecare categorie profesională, se impune a fi luată în considerare şi situaţie juridică diferită în care se găsesc aceste persoane.
Or, în mod incontestabil categoriile profesionale prezentate ca element în susţinerea existenţei unor situaţii comparabile (senatorii şi deputaţii, preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Curţii Constituţionale) desfăşoară o activitate cu caracter temporar, iar judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi pe o perioadă nedeterminată, desfăşurând o activitate cu caracter permanent.
Tot astfel, în timp ce delegarea şi detaşarea judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat şi magistraţilor-asistenţi în altă localitate decât cea de domiciliu au loc doar temporar, promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, curţi de apel şi la parchete, ori promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă o modificare a funcţiei magistratului, nelimitată în timp, acelaşi caracter avându-l şi schimbarea locului de desfăşurare a activităţii acestuia.
Drept urmare, se reţine că în mod judicios curtea de apel a apreciat că neexistând situaţii comparabile, aşa cum a susţinut reclamantul, nu poate exista nicio stare de discriminare a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a reclamantului, prin raportare la situaţia senatorilor, deputaţilor, judecătorilor Curţii Constituţionale, precum şi a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora şi magistraţilor delegaţi sau detaşaţi, respectiv a preşedintelui, vicepreşedintelui şi membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
În consecinţă, întrucât recurentul-reclamant nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. să conducă la desfiinţarea sentinţei curţii de apel, aceasta va fi menţinută, ca fiind legală şi se va respinge recursul declarat în cauză de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva sentinţei nr. 99/F/CA/2008 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 673/2010. Comercial → |
|---|
