ICCJ. Decizia nr. 674/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.674/2010
Dosar nr. 2683/42/2006
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Între SC G. SA Scăieni, în calitate de utilizator şi SC I.C. SRL în calitate de furnizor proprietar s-a încheiat la data de 7 februarie 1995 contractul de leasing, prin care furnizorul se obliga să închirieze utilizatorului, maşini şi utilaje pentru prelucrarea geamului, contra unei chirii lunare de 1.000 dolari S.U.A., până la achitarea integrală a preţului; conform contractului utilizatorul se obliga şi la plata unei dobânzi de 12% pe lună din valoarea contractului.
Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7043/1997, furnizorul SC I.C. SRL a solicitat obligarea utilizatorului SC G. SA Scăieni, în baza celor convenite prin contractul de leasing şi a actelor adiţionale ulterioare, la plata chiriei restante, despăgubire, T.V.A., amenzi şi penalităţi.
După derularea a două cicluri procesuale în cauză, litigiul dintre părţi a fost finalizat prin Decizia nr. 11 pronunţată la data de 20 februarie 2002 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, în sensul obligării pârâtei SC G. SA la plata sumei de 134.838 dolari S.U.A. ce vor fi achitaţi în marfa comandată potrivit contractului încheiat între părţi, şi la plata dobânzii contractuale de 12% ce va fi achitată tot în marfă comandată, potrivit contractului de leasing.
Decizia nr. 11 din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti a rămas irevocabilă la data de 22 iunie 2004 prin respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de reclamantă, potrivit deciziei nr. 2196/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2003 pe rolul Curţii de apel Ploieşti, reclamanta-creditoare SC I.C. SRL a formulat contestaţie la executare, solicitând, în temeiul art. 400alin. (2) C. proc. civ. lămurirea înţelesului şi a întinderii titlului executoriu reprezentat de Decizia nr. 11/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, respectiv stabilirea pe cale judiciară a întinderii obligaţiei debitoare de plată a dobânzii contractuale de 12%.
În motivarea contestaţiei astfel formulate, contestatoarea a susţinut că a pus în executare Decizia nr. 11/2002, procedură în cadrul căreia cu privire la dobânda de 12% pe care intimata debitoare a fost obligată să o achite prin marfa comandată, executarea nu a putut fi finalizată datorită formulării dispozitivului deciziei pe acest aspect, formulare care necesită lămuriri pentru a putea fi executat.
Prin Decizia nr. 187 din 1 martie 2004, Curtea de Apel Ploieşti, astfel investită, a respins excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, invocată de intimata SC G. SA şi pe fond a admis contestaţia la titlu formulată de contestatoare statuând că dobânda contractuală de 12% ce se va achita în marfa comandată, menţionată în dispozitivul deciziei nr. 11 din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, este dobânda lunară aferentă obligaţiei de plată a pârâtei SC G. SA de 138.838 dolari datorată pe o perioadă de 5 ani, respectiv suma de 970.836,60 dolari.
Decizia nr. 187 din 1 martie 2004 pronunţată în cadrul contestaţiei la titlu a fost recurată de ambele părţi, respectiv contestatoarea şi intimata.
Prin Decizia nr. 4098 din 7 iulie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de părţi, Decizia nr. 187/2004 fiind casată cu trimitere spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a statuat următoarele:
- excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimată în raport de sentinţa civilă nr. 4402 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei Ploieşti este neîntemeiată;
- la stabilirea dobânzii datorate de intimata se vor avea în vedere îndrumările obligatorii date prin Decizia nr. 2948 din 16 iulie 1999 a Curţii Supreme prin care s-a stabilit în mod expres modul de calcul al dobânzii;
- instanţa de fond urmează a se pronunţa şi asupra capetelor de cerere din contestaţia la titlu astfel cum a fost precizată şi completată de contestatoare.
În rejudecare în faţa instanţei de fond Curtea de Apel Ploieşti, s-au administrat probe cu înscrisuri şi o expertiză contabilă pentru stabilirea cuantumului dobânzii în raport de cele statuate prin Decizia de casare.
Prin Decizia nr. 4 pronunţată la data de 15 ianuarie 2007 de Curtea de Apel Ploieşti, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la titlu invocată de intimată cu motivarea ca natura contestaţiei la titlu impune doar clarificarea dispozitivului deciziei atacate, decizie care este susceptibilă de executare silită potrivit dispoziţiilor art. 371 C. proc. civ.
Prin aceiaşi decizie, instanţa a admis în parte contestaţia la titlu precizată şi completată, împotriva deciziei nr. 11/2002 de Curtea de Apel Ploieşti, stabilind că dobânda lunară aferentă obligaţiei de plată a pârâtei SC G. SA este de 12% şi va fi achitată în marfă comandată până la concurenţa sumei de 1.345.192,5 dolari S.U.A.
Cererea contestatoarei de stabilire a unui termen de 30 zile în care să se facă plata şi cererea ca în caz de neexecutare plata să se facă în valută, au fost respinse ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că dobânda acordată prin Decizia nr. 11/2002 este contractuală fiind prevăzută în art. 7 lit. c) din contractul de leasing şi în art. 2 din actul adiţional şi se plăteşte lunar, în marfă comandată.
În ce priveşte modul de calcul al dobânzii, instanţa, având în vedere cele reţinute prin Decizia nr. 2948/1999 a Curţii Supreme de Justiţie în sensul că „în raport de prevederile contractului de leasing şi ale actului adiţional locatarul datorează chiria şi dobânda lunară calculate pentru fiecare maşină sau utilaj din momentul încheierii procesului verbal de punere în funcţiune, a omologat raportul întocmit de expertul P.G., stabilind dobânda pentru 12 utilaje puse în funcţiune .
Susţinerea intimatei în sensul că nu datorează dobândă întrucât contestatoarea nu i-a transmis comenzi a fost înlăturată de instanţă, care a apreciat că probele administrate pe acest aspect relevă faptul că intimata deşi a fost notificată de contestatoare să-i livreze geam în contul obligaţiilor stipulate prin contractul de leasing, a refuzat livrările începând cu anul 2001 când îi comunică contestatoarei că nu îi mai livrează marfă, deoarece contractul de leasing a devenit scadent la finele anului 2000.
Împotriva acestei decizii pârâta intimată a declarat recurs la data de 16 februarie 2007, în termenul legal solicitând în principal casarea în parte a hotărârii atacate sub aspectul întinderii obligaţiei de plată a dobânzii şi trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar recurenta a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii contestaţiei la titlu pentru suma de 26.670,8 dolari S.U.A. ce se va plăti în marfă comandată conform raportului de expertiză întocmit de expertul parte D.P.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9, 7 şi 5 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut, în sinteză următoarele:
Instanţa a interpretat greşit art. 7 lit. c) din contractul de leasing stabilind că dobânda de 12% pe lună este o dobândă penalizatoare şi nu fructifieră faţă de conţinutul clauzei care nu precizează termenul de,,întârziere la plată" precum şi în raport de modul de calcul statuat prin Decizia irevocabilă nr. 2949/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, respectiv de la data proceselor verbale de punere în funcţie şi nu de la depăşirea scadenţei plăţii chiriei, ceea ce accentuează caracterul dobânzii de componentă însoţitoare a preţului.
Potrivit recurentei, efectele acestei calificări a dobânzii se rezumă la determinarea modului de calcul, în sensul că procentul de 12% se raportează la capitalul de lucru închiriat, astfel cum a fost determinat prin titlu executoriu, dobândă care însumează 26.670,8 dolari S.U.A. conform opiniei separate exprimată de expertul parte.
Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea Legii (art. 304 pct. 9), respectiv a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale, dispoziţii conform cărora totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, prevederi care se aplică şi contractului de leasing din 1995 pentru efectele produse de contract ulterior intrării sale în vigoare.
Subsumat acestei critici, recurenta susţine că modul de calcul al dobânzii penalizatoare stabilit prin expertiza validată de instanţă este netemeinic în măsura în care au fost avute în vedere în mod artificial scadenţele pentru ratele de chirie, fără să ţină seama de comanda neonorată.
Hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii, iar pe anumite aspecte este nemotivată, în măsura în care reţine că nu i se poate imputa contestatoarei faptul că nu a mai comandat marfă în contul obligaţiilor pe care i le datora intimata, în condiţiile în care i-a comunicat că nu îi mai livrează marfă, apreciere care este contrazisă de raportul de expertiză omologat.
Instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., continuând judecata deşi acţiunea ce forma obiectul dosarului nr. 10245/105/2006 pe rolul Tribunalului Prahova, având ca obiect nulitatea absolută a clauzei privind dobânda de 12% putea avea o înrâurire asupra soluţiei pronunţate în contestaţia la titlu.
În faţa instanţei de recurs, la termenul din 16 noiembrie 2007, recurenta a reiterat cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. 10245/105/2006 faţă de elementele noi apărute în derularea acestui dosar în sensul că sentinţa nr. 299 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Prahova pronunţată în primă instanţă prin care a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a clauzei penale, a fost desfiinţată de instanţa de apel prin Decizia nr. 18 din 5 noiembrie 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Faţă de dovezile administrate pe acest aspect Înalta Curte prin Încheierea din 16 noiembrie 2007 a dispus, suspendarea judecăţii recursului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Cauza a fost repusă pe rol la data de 30 octombrie 2009 la cererea intimatei, recurenta fiind citată prin administratorul judiciar desemnat în cadrul procedurii insolvenţei deschisă faţă de societate la data de 8 februarie 2008.
Asupra recursului.
Înalta Curte analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cu privire la motivul vizând interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.
Argumentele recurentei în sensul că dobânda de 12% stabilită de părţi prin art. 7 lit. c) din contract este o dobândă fructiferă şi nu penalizatoare de întârziere şi prin urmare nu depinde de numărul de zile de întârziere în executare ci reprezintă un procent din valoarea capitalului, exced obiectului cauzei constând în lămurirea întinderii titlului executoriu conferit de Decizia nr. 11 din 20 februarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti prin care a fost soluţionat fondul litigiului dintre părţi fundamentat pe neîndeplinirea obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de leasing încheiat la 7 februarie 1995.
Potrivit titlului executoriu recurenta pârâtă a fost obligată la plata sumelor reprezentând rate de leasing restante (134.838 dolari S.U.A.) şi la plata dobânzii contractuale de 12% pe lună achitată tot în marfă comandată.
Totodată, prin Decizia nr. 2948 din 16 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie pronunţată în cadrul litigiului care a vizat fondul pretenţiilor reclamantei s-a statuat irevocabil că potrivit contractului de leasing încheiat cu locatorul, pârâta SC G. SA datorează chirie şi dobândă lunară calculată pentru fiecare maşină sau utilaj din momentul încheierii procesului verbal de punere în funcţiune.
Aşa fiind, recurenta nu mai poate pune în discuţie această chestiune susţinând ca, nu se poate discuta de o dobândă de 12% pe lună, respectiv 144% pe an, deoarece aceasta nu a fost voinţa părţilor, în condiţiile în care acest aspect a fost tranşat cu ocazia soluţionării fondului pretenţiilor, fiind o chestiune care vizează obiectul dedus judecăţii prin acţiunea introductivă.
Distinct de acestea prin Decizia de casare nr. 4098 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cadrul soluţionării prezentei contestaţii la titlu, indicaţiile obligatorii ale instanţei de recurs au vizat numai modul de calcul al cuantumului dobânzii lunare datorate de 12% pe lună convenită de părţi, fără nicio referire cu privire la caracterul clauzei conţinute în contract, şi natura dobânzii de 12% la care pârâta a fost obligată prin titlul executoriu.
Or, în acest context legal, impus de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., repunerea în discuţie a clauzelor contractului de leasing excede îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare.
În acest sens, Curtea observă totodată că prin motivele de recurs formulate de recurenta SC G. SA în cadrul dosarului finalizat prin Decizia nr. 4092/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspectele puse în discuţie nu s-au referit la calificarea dobânzii datorate conform, titlului executoriu ca fiind fructiferă, ci la perioada corectă de calcul a dobânzii datorate, susţinând că datorează dobânda numai pentru perioada 28 octombrie 2002 până la 21 decembrie 2002 şi nu pe toată durata de 60 luni a contractului de leasing, deoarece în perioada 1997-2002 reclamanta nu a lansat comenzi.
Cu alte cuvinte, recurenta nu contestă caracterul penalizator al dobânzii datorate ci, numai existenţa unui raport execuţional generator de dobândă, aspecte care au fost tranşate prin Decizia nr. 4/2007 pronunţate în rejudecare după casare.
Că este aşa rezultă indubitabil şi din faptul că pe parcursul soluţionării prezentei contestaţii la titlu, recurenta a formulat o acţiune distinctă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10245/105/2006 având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei penale prevăzut la art. 7 lit. c) din contractul de leasing încheiat că reclamanta, sau reducerea dobânzii de 12% până la cuantumul dobânzii legale în materie comercială.
Prin urmare, recurenta susţinea în acel litigiu, contrar argumentelor din prezentul recurs, că părţile prin convenţia lor au evaluat anticipat daunele ce se cuvin în caz de neexecutare, lato senso, a obligaţiilor comerciale asumate, stabilind cuantumul de 12% cu titlu de penalităţi de întârziere, solicitând pentru raţiuni care exced acestei analize constatarea nulităţii absolute sau reducerea cuantumului la dobânda legală.
Or, penalităţile de întârziere au aceiaşi natură juridică cu dobânda legală, respectiv sunt daune–interese de întârziere.
În raport de argumentele susmenţionate critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 8 apare ca nefondată.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 susţinerea recurentei se vădeşte vădit nefondată Legea nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale a fost publicată în Monitorul Oficial al României din data de 19 iulie 2002 şi nu se poate aplica retroactiv, având în vedere că părţile au încheiat contractul de leasing la data de 7 februarie 1995, dată la care limitarea cuantumului penalităţilor de întârziere la suma asupra căreia sunt calculate nu era prevăzută de nicio altă dispoziţie legală.
Totodată potrivit principiului consacrat în art. 1087 C. civ. părţile pot conveni anticipat valoarea daunelor interese, ipoteză în care instanţa nu poate acorda părţi o sumă nici mai mică, nici mai mare. Prin urmare în măsura în care daunele interese sunt stabilite de părţi legiuitorul sau instanţa nu poate interveni şi plafona valoarea lor.
În sfârşit, chiar şi după apariţia Legii nr. 469/2002 prin dispoziţiile prevăzute în art. 4 alin. (2) din lege se instituie în materie comercială posibilitatea ca pe lângă dobânzi ori penalităţi să se acorde daune în completare în concordanţă cu principiul reparării integrale a prejudiciului.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta consideră că argumentul instanţei în sensul că nu i se poate imputa intimatei-contestatoare faptul că nu a mai comandat marfă deoarece pârâta i-a comunicat că nu îi mai livrează este în contradicţie cu raportul de expertiză omologat care reţine că în anii 1995 şi 1996 livrate au fost făcute cu anticipaţie.
Critica recurentei este nefondată, în primul rând, pentru că citează trunchiat din raportul întocmit de expertul P.G., care în continuare precizează că în anii următori până la expirarea contractului livrările nu au mai avut loc.
Or, în concordanţă cu datele contabile evidenţiate, instanţa reţine şi adresa din 2001 prin care recurenta precizează că nu îi mai livrează marfă deoarece contractul de leasing a devenit scadent.
Şi critica privind încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se vădeşte nefondată.
Este adevărat că instanţa de fond potrivit celor consemnate în încheierea din 8 ianuarie 2007 a apreciat că nu se impune suspendarea judecăţii contestaţiei, aflată în stare de judecată, faţă de obiectul dosarului nr. 10245/105/2006, dar în faţa instanţei de recurs, această măsură a fost luată în raport şi de aspectele noi evocate de recurenta, Curtea apreciind că, anularea sau modificarea clauzei penale ar putea avea o înrâurire asupra soluţionării recursului. Or, acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 10245/105/2006 a fost respinsă în fond şi în apel, potrivit informaţiilor luate de pe portalul instanţelor investite cu judecarea cauzei, astfel încât acesta critică în contextul măsurilor dispuse şi a soluţiei pronunţate în cauză, apare ca lipsită de interes.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC G. SA Boldeşti, prin administrator judiciar G.G.E. SPRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 4 din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 673/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 684/2010. Comercial → |
|---|
