ICCJ. Decizia nr. 684/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.684/2010
Dosar nr. 3696/2/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC I.S.C. SRL a chemat-o în faţa Curţii de Arbitraj Comercial pe pârâta SC P. SA şi a solicitat ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să se dispună:
1. Constatarea nulităţii absolute a art. 9 din,,Convenţia pentru operarea staţiei de distribuţie a carburanţilor", încheiată la data de 11 aprilie 2006 şi, modificată ulterior prin actul adiţional din 9 august 2006.
2. Interpretarea clauzei cuprinse în secţiunea 9.01 "Perioada de notificare", în sensul menţinerii secţiunii 9.01 aşa cum a fost iniţial înserată la momentul semnării contractului, înainte de actul adiţional din 9 august 2006.
3. Anularea scrisorii SC P. SA către SC I.S.C. SRL din 6 august 2007 privind denunţarea unilaterială a contractului.
4. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare.
Reclamanta a susţinut că a încheiat cu pârâta o convenţie pentru operarea staţiei de distribuţie a carburanţilor pe care aceasta din urmă a denunţat-o unilateral invocând prevederile art. 9 secţiunea 9.02 din Convenţie. Aceste prevederi au fost considerate nule de reclamantă pe motivul că se încalcă dispoziţiile imperative din Legea nr. 509/2002 prin care s-a stipulat termenul de preaviz pentru denunţarea contractului de agenţie. Reclamanta a invocat prevederile art. 1010 şi art. 970 C. civ., şi efectele deosebit de păgubitoare ale măsurii de denunţare unilaterală a Convenţiei asupra societăţii precum şi lipsa temeiului legal şi contractual, pentru o astfel de măsură, motive care în opinia sa justifică solicitările formulate în cuprinsul acţiunii.
Tribunalul Arbitral, prin sentinţa arbitrală nr. 96 din 8 mai 2008 a admis în parte acţiunea, şi a constatat nulitatea absolută a prevederilor secţiunii 9.02 din art. 9 al Convenţiei pentru operarea staţiei de distribuţie a carburanţilor nr. 14 din Mizil, încheiată între reclamanta SC I.S.C. SRL şi SC P. SA Bucureşti. Prin aceeaşi sentinţă a fost anulată ca fiind lipsită de temei contractual şi legal măsura denunţării unilaterale a acestei Convenţii dispusă de SC P. SA prin scrisoarea din 6 august 2007 şi s-a respins capătul 2 de cerere privind interpretarea clauzei cuprinsă în sancţiunea 9 ianuarie.
Tribunalul arbitral a reţinut în considerentele sentinţei că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 509/2002 sunt prohibitive în ce priveşte termenul de preaviz pentru denunţarea contractului de agenţie, că atât agentul cât şi comitentul sunt obligaţi să acţioneze cu bună – credinţă în derularea raporturilor contractuale şi, în fine, că oricare dintre părţi poate cere fără preaviz, înainte de expirarea termenului contractului, rezilierea sau rezoluţiunea, numai în cazul neîndeplinirii din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Din compararea prevederilor legale din Legea nr. 509/2002, cu stipulaţiile din contract tribunalul arbitral a ajuns la concluzia că s-au încălcat dispoziţii imperative ale legii, care au drept consecinţă atragerea nulităţii absolute a secţiunii 9 februariedin Convenţia încheiată de părţile în proces.
Sintetizând celelalte considerente ale hotărârii pronunţată de tribunalul arbitral şi ca o concluzie a analizei art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 509/2002, s-a reţinut că în primul caz, al denunţării Convenţiei în temeiul art. 20 preavizul este obligatoriu ca şi termenele stabilite în lege, în timp ce în cel de-al doilea caz denunţarea, ca aplicaţie a rezoluţiunii sau rezilierii din dreptul comun vizează,,culpa gravă" în neexecutarea obligaţiilor sau încălcarea unor obligaţii esenţiale în derularea raporturilor dintre comitent şi agent.
SC P. SA, a formulat acţiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale iar ca temei al nelegalităţii a invocat prevederile art. 364 lit. a) şi i) C. proc. civ.
S-a criticat de reclamantă faptul că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu era arbitrabil şi că s-au nesocotit dispoziţii imperative care consacră principiul forţei obligatorii a convenţiilor. S-a mai susţinut în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., că numai calificarea greşită a contractului a dus la încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, întrucât calificarea dată de părţi nu defineşte natura contractului, ci conţinutul său specific, rezultat din drepturile şi obligaţiile asumate.
Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa nr. 41 din 5 martie 2009.
Soluţionând acţiunea în anulare, Curtea de Apel Bucureşti a anulat sentinţa arbitrală nr. 96 din 8 mai 2008 pronunţată în dosarul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional şi rejudecând fondul a constatat nulitatea absolută a prevederilor secţiunii 9.02 din art. 9 stipulat în convenţia pentru operarea staţiei de distribuţie a carburanţilor nr. 14 din Mizil încheiată la data de 11 aprilie 2006; a anulat măsura denunţării unilaterale a convenţiei şi a respins ca neîntemeiat capătul 2 din acţiune.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că litigiul nu este arbitrabil întrucât asupra drepturilor supuse analizei arbitrajului care vizează ordinea publică, părţile nu pot tranzacţiona. În opinia Curţii de Apel nulitatea unui contract determinată de nesocotirea unor dispoziţii legale imperative interesează ordinea publică pentru că Legea nr. 509/2002 prin art. 20 şi art. 21 stabileşte norme imperative care sunt aplicabile convenţiilor.
Cu aceste argumente, aplicând art. 364 lit. a) C. proc. civ., hotărârea tribunalului a fost desfiinţată. În fond, Curtea de Apel a examinat susţinerile şi actele dosarului şi a reţinut că dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 506/2002 sunt imperative astfel că pentru denunţarea unilaterală a convenţiei încheiată de părţile în proces era obligatoriu să se respecte termenele de preaviz, de la care nu se poate deroga, motiv care în opinia Curţii atrage nulitatea secţiunii 9.02 pentru nerespectarea dreptului de preaviz.
Apărările pârâtei au fost analizate şi din perspectiva art. 21 din aceeaşi lege, motivat de faptul că în cauză nu a fost dovedită culpa gravă a agentului în îndeplinirea obligaţiilor contractuale.
Împotriva sentinţei nr. 41/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs SC P. SA. Invocând art. 3041 C. proc. civ., recurenta a criticat sentinţa sub cuvânt că a fost dată cu încălcarea art. 366 alin. (1) C. proc. civ.
În argumentarea acestei critici a susţinut că instanţa s-a pronunţat pe fondul pricinii fără a pune în discuţie chestiunea administrării probelor solicitate prin acţiunea în anulare. Potrivit autoarei acţiunea în arbitrare se soluţionează în două faze: prima, de desfiinţare a hotărârii arbitrale, iar a doua vizează soluţionarea fondului numai în măsura în care nu este necesară administrarea de probe noi.
În continuare, a arătat că în finalul acţiunii în anulare a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi acordarea unui termen de judecată în vederea administrării probatoriului suplimentar iar instanţa nu i-a acordat acest termen. Potrivit recurentei necesitatea administrării probelor noi se putea discuta numai după admiterea în prealabil a acţiunii în anulare. În acest context a considerat că prin sentinţă s-a reţinut greşit faptul că nu s-a cerut suplimentarea probatoriului, instanţa încălcând astfel şi principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţie administrarea probelor în conformitate cu art. 167 C. proc. civ.
Printr-o altă critică s-a susţinut că instanţa a anulat netemeinic dispoziţiile secţiunii 9.02 din contract urmare interpretării greşite a situaţiei de fapt. În cauză, recurenta a arătat că instanţa a pornit de la o premisă eronată care vizează situaţia unei denunţări unilaterale deşi în realitate contractul a încetat ca urmare a rezilierii, ipoteză prevăzută de art. 21 din Legea nr. 509/2002. În opinia sa faptul că în declaraţia de reziliere s-a făcut trimitere la secţiunea 9.02 din contract nu este de natură să schimbe situaţia de fapt existentă. Secţiunea 9.02 din contract se aplică ipotezei prevăzute de art. 21 din lege, iar redactarea textului convenţiei este clară în sensul că părţile au stabilit un pact comisoriu şi nu o clauză de denunţare unilaterală a contractului.
Cu privire la această critică s-a conchis că pactul comisoriu stipulat în art. 9.02 nu contravine dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 509/2002.
Prin ultima critică, recurenta a argumentat susţinerea potrivit căreia hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţa a anulat în mod netemeinic adresa de reziliere a contractului. Argumentele instanţei sunt considerate de recurentă ca nefondate pentru motivul că secţiunea 9.02 a fost interpretată ca fiind o clauză de dezicere şi nu ca un pact comisoriu iar elementul esenţial, de natură a atrage rezilierea contractului l-a constituit neexecutarea obligaţiilor contractuale de către cocontractant iar nu conţinutul adresei de reziliere.
Pentru toate aceste motive, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului, casarea sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Recursul este nefondat.
Pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 366 C. proc. civ.
Art. 366 C. proc. civ. cuprinde un text de referinţă pentru soluţiile care se pot pronunţa în cazul acţiunilor în anulare promovate împotriva hotărârilor arbitrale. Conform acestor prevederi instanţa judecătorească, admiţând acţiunea în anulare, anulează hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în stare de judecată se pronunţă şi în fond în limitele convenţiei arbitrale. Teza a II-a a art. 366 C. proc. civ. vizează situaţia în care pentru a hotărî în fond se apreciază că este nevoie de probe. În această ultimă situaţie, instanţa se pronunţă în fond după administrarea probelor.
Cu privire la prevederile art. 366 C. proc. civ. Înalta Curte observă că acestea sunt aplicabile într-o procedură specială de strictă interpretare şi aplicare aşa încât examinarea criticilor referitoare la modul lor de aplicare nu poate fi făcută decât conservând cadrul procesual existent la momentul pronunţării sentinţei.
În concret, s-a reproşat Curţii de Apel faptul că a păşit la soluţionarea fondului fără să administreze proba cu înscrisuri cerută de autoarea acţiunii în anulare, recurenta din acest dosar.
Contrar celor susţinute, din verificarea dosarului se constată că prin acţiunea în anulare s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri fără ca aceste înscrisuri să fie indicate şi fără a se arăta în concret în ce scop se cer aceste probe. Distinct de aceste observaţii, prin încheierea de dezbateri din data de 26 februarie 2009, părţile prezente prin apărători nu au formulat cereri, în cuprinsul încheierii menţionându-se expres: "nemaifiind alte cereri de formulat şi probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe acţiunea în anulare".
Rezultă aşadar că chestiunea administrării probelor a fost avută în vedere de Curtea de Apel, care s-a pronunţat asupra fondului, afirmaţiile recurentei nefiind fundamentate pe actele dosarului.
Din această perspectivă nu se poate reţine nici faptul că s-a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât părţile (deci şi recurenta) au avut posibilitatea de a se exprima cu privire la necesitatea administrării probei cu înscrisuri prin determinarea acestora şi a scopului în care se propun.
Argumentele expuse sunt de natură să ducă şi la înlăturarea criticii privind încălcarea art. 167 C. proc. civ.
Dovezile se pot încuviinţa, dispune art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii.
În speţă, s-a respins argumentat cererea SC P. SA exprimată în cuprinsul notelor scrise pe considerentul că nu s-a precizat în concret care este proba propusă şi ce se urmăreşte a se dovedi prin administrarea acesteia. Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei faptul că îndatorirea părţii de a-şi proba pretenţiile şi apărările, prevăzută de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost respectată.
În legătură cu încălcarea art. 366 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va reţine că ipoteza textului nu se regăseşte în sentinţa pronunţată întrucât instanţa, în contextul arătat mai sus în care părţile nu au formulat cereri şi nu au cerut să se administreze probe, a trecut la examinarea cererii în anulare, după care, constatând că unul din motivele prevăzute de art. 364 este întemeiat a anulat hotărârea arbitrală şi a păşit la soluţionarea fondului. Prin urmare, aplicabilă în cauză era teza I a art. 366 C. proc. civ., critica adusă sentinţei fiind nefondată şi sub acest aspect.
Această critică a vizat aplicarea greşită a art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 506/2002 raportate la cererea de constatare a nulităţii secţiunii 9.02 din art. 9 al Convenţiei pentru operarea staţiei de distribuţie.
Sintetizând criticile formulate de recurentă, Înalta Curte va reţine mai întâi că recurenta prin notificarea din 6 august 2007 a urmărit încetarea contractului în conformitate cu stipulaţia din clauza 9.02 din Convenţia încheiată cu intimata la data de 11 aprilie 2006.
Condiţiile încetării contractului din iniţiativa comitentului trebuie urmărite în raport de prevederile Legii nr. 509/2002 care constituie o reglementare armonizată a legislaţiei naţionale cu Directiva nr. 86/653 din 18 decembrie 1986.
Din acest punct de vedere trebuie urmărit dacă stipulaţia din contract este în acord cu dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Lege, observând totodată şi caracterul normelor. În acest sens în art. 20 s-a prevăzut că denunţarea unilaterală poate fi cerută de oricare dintre părţile convenţiei cu acordarea obligatorie a unui preaviz. În continuare textul art. 20 stabileşte care sunt termenele de preaviz în raport de durata contractului care s-a derulat până la acel moment, termenul maxim fiind de 6 luni.
Din modul de redactare a art. 20 din lege, rezultă cu evidenţă caracterul imperativ al acestor dispoziţii care trebuie să se regăsească şi în convenţia părţilor. Or, secţiunea 9.02 a cărei nulitate s-a solicitat în cauză nu răspunde acestei cerinţe pentru ca partea să fie protejată de art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Cu aceste argumente va fi înlăturată şi susţinerea recurentei potrivit căreia stipulaţia din secţiunea 9.02 reprezintă un pact comisoriu care îi permite comitentului să denunţe unilateral convenţia. Susţinerea nu poate fi primită şi dintr-un alt punct de vedere care vizează acelaşi art. 20 din Legea nr. 506/2002, prin care denunţarea unilaterală a contractului trebuie să fie la îndemâna oricăreia dintre părţi cu acordarea obligatorie a preavizului conform termenelor prevăzute de lege, de la care nu se poate deroga.
Şi critica potrivit căreia convenţia a încetat ca urmare a rezilierii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către SC I.S.C. SRL va fi înlăturată. Potrivit recurentei în această situaţie sunt inaplicabile prevederile art. 20 din Lege, rezilierea fiind supusă reglementării art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002.
În adevăr, art. 21 alin. (1), stipulează că oricare dintre părţi poate rezilia contractul de agenţie fără preaviz sau înainte de expirarea termenului contractului în cazul neîndeplirii din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Este evident că în această situaţie nu este necesar preavizul dar, în schimb, trebuie să existe o culpă gravă în neexecutarea obligaţiilor.
Analiza existenţei culpei grave, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Lege, dispoziţii care sunt imperative, a fost corect făcută de Curtea de Apel iar concluzia că notificarea nu satisfacecerinţalegii este la rândul ei corectă.
În plus, faţă de aspectele reţinute de Curtea de apel, Înalta Curte observă că prin comunicarea din 6 august 2007 s-a invocat art. 9 din secţiunea 9.02 fără indicarea motivelor,,încetării", iar în cursul procesului s-au invocat dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002. Aceste susţineri au fost formulate de recurentă în apărare (faţă de poziţia sa procesuală din faţa Curţii de Apel), iar Înalta Curte deşi are de examinat motivele de recurs într-o cale de atac care s-a promovat în condiţiile art. 3041 C. proc. civ. va avea în vedere limitele cererii de chemare în judecată care vizează constatarea nulităţii prevederilor secţiunii 9.02 şi a neîndeplinirii condiţiilor legale. Dacă se iau în examinare încălcările convenţiei evocate în cursul soluţionării litigiului se constată că au fost luate măsuri de penalizare a intimatei (în trei cazuri) iar în continuare nu s-a demonstrat că aceste încălcări ale convenţiei justifică aplicarea unei noi sancţiuni în legătură cu aceleaşi abateri.
În sensul argumentelor expuse mai trebuie observat că atât Convenţia în discuţie cât şi Legea nr. 506/2002 au prevăzut „buna credinţă" în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, astfel că rezilierea ca sancţiune a neexecutării obligaţiilor trebuie să se bazeze pe fapte reale şi precise care să indice „culpa gravă" cerută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 509/2002 şi nu pe expunerea unor fapte anterior sancţionate.
Altfel spus, nu s-a demonstrat că a intervenit o nouă încălcare, care să se adauge ca agravantă la sancţiunile anterioare. În acest context instanţa de fond chiar dacă nu a detaliat aceste aspecte a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale iar situaţia de fapt a fost reţinută în concordanţă cu actele dosarului.
Faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins. Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 41 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta SC P. SA Bucureşti la plata sumei de 1.785 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaţei SC I.S.C. SRL Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 674/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 736/2010. Comercial → |
|---|
