Restituirea cauţiunii depusă în dosarul de apel. Restituire recipisă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECȚIA COMERCILĂ
Decizia nr. 4314/2010
Dosar nr. 1353/46/2005
Şedinţa publică de la 9 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 18 februarie 2010, petenta SC C.R. SRL Câmpina (fostă P.C.C. S. şi fostă S. SA) a solicitat restituirea cauţiunii în sumă de 50.000 lei, depusă în Dosarul de apel nr. 324/COM/2005 al Curţii de Apel Piteşti şi restituirea exemplarului original al recipisei din 11 martie 2005.
În motivare s-a arătat că Decizia nr. 100/A/C pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 29 iunie 2005 a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 179 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti la 19 ianuarie 2006, aşa încât nu se mai impune reţinerea cauţiunii.
Prin Decizia nr. 815/2010, Tribunalul Vâlcea şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Piteşti, reţinând că această din urmă instanţă a dispus plata cauţiunii, aşa încât, tot ea este cea care hotărăşte asupra ei.
Prin încheierea din 24 iunie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca prescrisă cererea formulată de petenta SC C.R. SRL în contradictoriu cu SC D.S.P. SA privind restituirea cauţiunii în sumă de 50.000 lei depusă cu recipisa din 11 martie 2005 în Dosar nr. 324/COM/2005.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut următoarele:
Cu ocazia soluţionării apelului formulat de SC D.S.P. SA şi de SC S. SA Câmpina, (actuală SC C.R. SA) împotriva sentinţei nr. 1150/C din 3 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti a dispus, pentru soluţionarea cererii de suspendare a executării, obligaţia de achitare a unei cauţiuni de 50.000 lei (500.000.000 lei vechi).
Soluţionând calea ordinară de atac, curtea a pronunţat Decizia 100/A/C din 29 iunie 2005, prin care nu s-a dispus restituirea cauţiunii, decizie rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 179 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 19 ianuarie 2006.
Potrivit art. 7231 alin. ultim C. proc. civ., cauţiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care nu s-a formulat de partea adversă cerere de despăgubiri, până la împlinirea unui termen de 30 zile de la data la care prin hotărâre irevocabilă s-a soluţionat fondul cauzei.
Acest fond, în speţă, s-a pronunţat la 19 ianuarie 2006, moment de la care a început să curgă cele 30 de zile la care se referă textul precitat.
În legătură cu natura juridică a cauţiunii se apreciază că deşi ea are caracterul unei garanţii, pe care partea ce solicită suspendarea de executare, la cererea instanţei, o constituie pentru dezdăunarea părţii ce poate fi prejudiciată prin această întârziere şi deci nu se pierde proprietatea asupra ei, sunt totuşi aplicabile dispoziţiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit alin. (1) din acest text de lege „dreptul la acţiunea privitoare la sume de bani consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte organizaţii socialiste pe seama statului ori a organizaţiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii. Alin. (2) al aceluiaşi text stabileşte şi un termen de executare a dispoziţiilor de restituire, după care devin incidente prevederile O.G. nr. 14/2007, aspect ce însă nu interesează în prezenta cauză.
Trecând peste redactarea privind organizaţiile socialiste şi reţinând pronunţarea Curţii Constituţionale asupra acestui aspect, se apreciază că prin sintagma „pe seama statului” trebuie să se înţeleagă nu consemnarea în favoarea statului, ci doar în detenţia statului, situaţie în care s-a aflat cauţiunea de 50.000 lei.
Cum, în cauză, au trecut mai mult de 3 ani de la data la care potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă termenul de a cere restituirea cauţiunii s-a apreciat că pretenţiile formulate şi care fac obiectul prezentei solicitări sunt tardive.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petenta SC C.R. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, în principal casarea încheierii, respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Piteşti pentru ca aceasta să se pronunţe pe fondul cauzei, în subsidiar modificarea în tot a încheierii recurate, respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii şi admiterea cererii de restituire a cauţiunii.
În dezvoltarea în fapt a recursului recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- Instanţa, respingând cererea ca prescrisă, nu a pus în discuţia părţilor această excepţie, încălcând în acest mod principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil şi dreptul la apărare.
- Soluţia dată în cauză este rezultatul unei greşite aplicări a normei legale cât şi a încălcării legii – în fundamentarea soluţiei instanţa de apel reţine ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la alin. (1) şi (2) din acest text, însă cu ignorarea alin. (3) din textul de Lege.
- Alin. (3) din textul de lege menţionat este pe deplin aplicabil în cauză, cauţiunea depusă la dispoziţia instanţei de judecată, însă în baza unor texte legale care obligă la acest lucru are natura juridică a unei garanţii legale pentru următoarele argumente
- de text - alin. (1) a art. 23 nu discută despre cauţiuni legale ci doar sume „consemnate” la dispoziţia organelor statului, această ipoteză referindu-se doar la consemnările voluntare nu şi la cele obligatorii
- de logică juridică - este posibil ca de la momentul depunerii cauţiunii şi până la momentul soluţionării cauzei pentru care s-a depus acea cauţiune, din motive procedurale să fi trecut mai mult de trei ani, aşa cum cere textul de lege. Textul de lege impune un termen de 3 ani (ca termen de prescripţie) calculat de la depunerea sumei de bani nu de la trecerea unui termen de 30 de zile de la soluţionarea cauzei, aşa cum consideră instanţa de apel
- de interpretare legală - normele care reglementează instituţia prescripţiei extinctive sunt norme imperative, ele nu se interpretează, nu se extind, nu intră în interacţiune cu alte norme. Astfel se combină în mod eronat o normă imperativă (art. 23 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958) care face vorbire de „consemnări”, însă atunci când stabileşte data de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie nu mai foloseşte textul de lege invocat, ci acceptă ca moment de la care începe să curgă termenul de trei ani ca fiind 30 de zile după soluţionarea irevocabilă a problemei judiciare în legătură cu care s-a depus cauţiunea (art. 7231 alin. ultim C. proc. civ.). Acest lucru este de neprimit deoarece o normă în această materie fie se aplică cu totul, fie nu se aplică
- de natură juridică - cauţiunea este definită ca fiind o garanţie impusă de lege şi dispusă de instanţa de judecată în favoarea creditorului. Fiind o garanţie legală, cauţiunea judiciară este exceptată potrivit alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 de la termenul de prescripţie de trei ani reţinut de instanţă, astfel încât acţiunea este formulată în termen
- acţiunea poate fi calificată eventual ca o revendicare mobiliară prescriptibilă în zece ani.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat întrucât instanţa a respectat principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil şi dreptul la apărare.
Din practicaua încheierii din 23 iunie 2010 rezultă că instanţa a pus în discuţia părţilor chestiunea prescripţiei, apărătorul petentei apreciind că cererea de restituire a cauţiunii nu este supusă unui termen de prescripţie.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat întrucât instanţa de apel a reţinut în mod nelegal incidenţa dispoziţiilor art. 23 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă cu trimitere la alin. (1) şi (2). Instanţa a ignorat alin. (3) din textul de lege menţionat care prevede că dispoziţiile alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituie drept garanţie pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale.
Cauţiunea reprezintă suma de bani ce trebuie depusă de una din părţile procesului, cu titlu de garanţie, pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri la cererea sa împotriva celeilalte părţi.
Ca atare, faţă de natura sa juridică de garanţie legală, cauţiunea depusă în baza normelor legale este exceptată potrivit alin. (3) al art. 23 din Decretul nr. 167/1958 de la termenul de prescripţie de trei ani, astfel că instanţa a soluţionat greşit cauza pe excepţia prescripţiei.
A reţine prescriptibilitatea cererii ar însemna că deponentul proprietar ar rămâne lipsit pentru totdeauna de suma constituită drept garanţie, soluţie inadmisibilă, lipsită de orice raţiune.
Soluţionând greşit cauza pe excepţie şi nu pe fond Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. va admite recursul declarat de SC C.R. SRL, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cererii pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC C.R. SRL Câmpina împotriva încheierii din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează încheierea recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecarea cererii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2010.
| ← Obligarea la plata de despăgubiri bănești şi a cheltuielilor... | Evacuare societate comercială din imobil ocupat fără titlu → |
|---|
