ICCJ. Decizia nr. 1019/2011. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1019/2011
Dosar nr. 5990/30/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5990/30/2009, reclamanţii Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 280.303 lei reprezentând penalităţi calculate conform HCL nr.42/2000, pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la data de 1 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, cu privire la spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situat în Timişoara.
Prin sentinţa comercială nr. 1250 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Timişoara a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar acţiunea formulată de Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara prin Primar în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL a fost respinsă ca fiind prescrisă.
Împotriva sentinţei menţionate mai sus, a formulat apel reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, apel respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 122 din 8 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut în esenţă că dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru plata diferenţelor de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 este prescrisă, aceiaşi fiind soluţia şi pentru penalităţile şi majorările solicitate, dat fiind faptul că respectivele sume au un caracter accesoriu. Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune, privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind accesorii.
Ca atare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 13 octombrie 2009, reclamanţii nu mai puteau solicita concursul forţei coercitive a statului în vederea executării obligaţiei de plată a chiriei, acţiunea fiind prescrisă.
Împotriva deciziei civile nr. 122 din 8 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a formulat recurs reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând instanţei admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului la prima instanţă pentru rejudecare, având în vedere că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au prezentat pe larg situaţia de fapt în raport de cele două hotărâri pronunţate în cauză, arătând în esenţă că pârâta nu şi-a respectat clauzele contractuale, respectiv clauza prevăzută la art. 4 din contract.
Pe parcursul derulării contractului, în baza Legii nr. 215/2001 s-a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spaţiile închiriate, fiind adoptată HCLMT nr. 42/2000, act administrativ ce reprezintă dreptul oricărui proprietar de a decide modul, condiţiile şi preţul la care înţeleg să fructifice bunurile din proprietate şi să culeagă fructele astfel obţinute.
Greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în cauză fiind aplicabil termenul de 5 ani prevăzut de codul fiscal.
Chiar dacă nu se apreciază că în cauzăeste aplicabil termenul de 5 ani, prescripţia nu operează întrucât a intervenit întreruperea termenului de prescripţie în condiţiile în care HCLMT nr. 42/2000 a fost contestată în instanţă iar pe parcursul soluţionării dosarului, termenul de prescripţie a fost suspendat.
În cauză nu poate opera prescripţia, întrucât termenul de prescripţie nu s-a scurs, iar dreptul de a solicita chiria restantă nu este prescris.
Intimata SC S. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că în mod corect instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani şi nu termenul special de 5 ani prevăzut de Codul fiscal întrucât spaţiul închiriat face parte din domeniul privat al Municipiul Timişoara.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat.
Recurenta a indicat formal dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a arăta în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege evocate.
Astfel, dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dar acest motiv de nelegalitate nu-şi găseşte incidenţa în cauza de faţă întrucât nu au fost încălcate normele de procedură imperative sau alte norme dispozitive fiind respectate şi principiile care guvernează procesul civil.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinut în cauză întrucât instanţa a interpretat corect actul dedus judecăţii.
Deşi recurenţii invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, iar interpretarea dată probelor în raport de întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie constituie o chestiune de fapt care nu justifica invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar nelegalitatea deciziei va fi analizată în raport de soluţiile pronunţate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează atât interpretarea cât şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Astfel contractul de închiriere încheiat de părţile litigante are ca obiect un bun ce face parte din domeniul privat al Municipiului Timişoara, raporturile dintre părţi fiind raporturi de drept privat şi nu raporturi de drept fiscal, iar chiria cuvenită proprietarului este un venit la bugetul local conform art. 28 din Legea nr. 273/2006.
Dreptul de creanţă invocat de recurenţi-reclamanţi s-a născut în baza raporturilor comerciale, respectiv din contractul de închiriere nr. 832/1999, iar chiria aferentă spaţiului nu este o creanţă fiscală care vizează impozite şi taxe iar termenul de prescripţie pentru neplata chiriei nu curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală (art. 91 raportat la art. 23 C. proCod Fiscal) ci de la data când se naşte dreptul material la acţiune conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Prin HCL al Municipiului Timişoara nu s-a stabilit o obligaţie fiscală ci s-a modificat cuantumul chiriei datorate în baza contractului de închiriere nr. 832/1999, având în vedere dispoziţiile art. 4 din contract.
Contractul de închiriere este un contract cu executare succesivă iar potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţiei deosebită.
Ca urmare, în mod corect s-a stabilit că dreptul la acţiune al Municipiului Timişoara (în calitate de locator) pentru încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003, s-a născut la data de 28 februarie 2003 conform art. 4 din contract, dată de la care se calculează şi penalităţile aferente.
Este adevărat că recurenta-reclamantă a emis HCL nr. 42/2000 prin care a modificat chiria ţinând cont de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din contract dar efectele hotărârii s-au produs în urma pronunţării deciziei civile nr. 47/2002 iar dreptul la acţiune vizând penalităţile pentru diferenţa de chirie calculată conform HCL nr. 42/2000 a început să curgă de la data de 1 octombrie 2002, aspect reţinut corect de ambele instanţe.
Ca urmare, pasivitatea recurentei reclamante care a introdus acţiunea la data de 13 octombrie 2009, corect a fost sancţionată prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 1, art. 7, art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru considerentele expuse Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 9 martie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 1013/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1025/2011. Comercial → |
---|