ICCJ. Decizia nr. 108/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 108/2011
Dosar nr. 24369/3/2006
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4892 din 10 aprilie 2007, pronunţată în dosarul nr. 24369/3/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.G.S. şi M.I., împotriva pârâţilor SC T. SA, A.F.E.V. şi A.F.A. A constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA a SC T.U. SA din 5 martie 2003. A respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 12 iunie 2003, obligând-o pe pârâta SC T.U. SA la plata sumei de 24,3 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi şi pe reclamanţi la plata sumei de 1500 lei cu acelaşi titlu către pârâţii A.F.E.V. şi A.F.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că hotărârea AGA din 5 martie 2003 a SC T.U. SA este lovită de nulitate absolută, întrucât adunarea generală nu a fost convocată în condiţiile art. 117 din Legea nr. 31/1990.
Cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 12 iunie 2003, privind terenul în suprafaţă de 1802,02 mp situat în comuna Voluntari, judeţul Ilfov, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât societatea vânzătoare a prezentat titlul de proprietate, i-a garantat pe cumpărători pentru evicţiune conform art. 1337 C. civ., a prezentat hotărârea AGA din 5 martie 2003 prin care acţionarul C.C. a fost împuternicit să semneze actele de vânzare-cumpărare la preţul stabilit, iar în privinţa cumpărătorilor nu se poate reţine nici o obligaţie legală de a verifica dacă hotărârea AGA este conformă cu legea.
Prima instanţă a înlăturat şi motivul de nulitate invocat de reclamantă şi întemeiat pe art. 73 lit. b) din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 534 din 10 august 1994, încheiat între FPS şi Asociaţia PAS T.U., cu motivarea de esenţă că nerespectarea obligaţiei prevăzute de acest articol atrage nu nulitatea actului, ci o obligaţie de plată în sarcina asociatei cumpărătoare.
De asemenea, a reţinut că nulitatea actului de vânzare-cumpărare nu se poate constata şi în considerarea principiului ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ca şi a principiului stabilităţii actelor juridice.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii C.G.S. şi M.I. şi prin Decizia comercială nr. 219 din 15 mai 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul promovat de reclamanţi şi a luat act că intimaţii pârâţi nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Stricto sensu, în condiţiile în care hotărârea AGA prin care s-a decis vânzarea unui bun societar a fost constatată nulă, se poate aprecia lipsa consimţământului societăţii la încheierea actului de vânzare-cumpărare.
Dar această împrejurare nu este de natură a paraliza prin ea însăşi aplicarea sus-invocatului principiu, întrucât acesta operează ori de câtre ori sunt întrunite condiţiile privitoare la buna-credinţă şi la eroarea invincibilă ale dobânditorului bunului şi poate fi opus aplicării principiului general de drept quod nullum est, nullum producit effectum, principiu aplicabil în materia actelor juridice, în categoria cărora intră şi hotărârea AGA luată în urma formării voinţei societare.
Din aceste motive, Curtea a apreciat că, raportat la specificul cauzei, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a sus-invocatelor principii, reţinând implicit incidenţa lor şi în cazul actelor subsecvente unor hotărâri AGA, privite - acestea din urmă - ca acte juridice supuse anulării în condiţiile speciale prevăzute de Legea specială nr. 31/1990.
Tot sub acest aspect, admiţând printr-o interpretare extensivă că hotărârea AGA a cărei nulitate s-a constatat a cuprins în ea atât Decizia de a vinde bunul, cât şi împuternicirea dată în acest scop lui C.C., Curtea a reţinut ca întemeiată apărarea formulată de intimaţii pârâţi A.F.E.V. şi A.F.A. în cuvântul pe fondul apelului, apărare de esenţa căreia nu există raport de subsecvenţă între hotărârea AGA şi actul de vânzare-cumpărare încheiat de SC T.U. SA şi intimata pârâtă.
Curtea a înlăturat susţinerea apelanţilor reclamanţi, făcută în cererea introductivă de instanţă, despre încălcarea de către administratorul C.C. a dispoziţiilor art. 150 din Legea nr. 31/1990, în primul rând pentru că articolul precitat nu avea, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare în litigiu, conţinutul pretins de aceste părţi. În al doilea rând, plecând de la conţinutul redat de apelanţii reclamanţi al acestui articol, Curtea a reţinut că, faţă de data încheierii contractului - 12 iunie 2003 - erau aplicabile prevederile art. 1451 din Legea nr. 31/1990, introduse prin Legea nr. 161/2003 (în vigoare de la 21 aprilie 2003) care stipulau sancţiunea nulităţii actelor de înstrăinare, respectiv de dobândire către sau de la societate, având o valoare de peste 10 % din valoarea activelor nete ale societăţii, întocmite de administrator fără aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor. Numai că situaţia de fapt din cauza de faţă nu se încadrează în ipoteza legală evocată, nefiind în litigiu un act de înstrăinare sau de dobândire de bunuri încheiat între administrator şi societate, ci între societatea reprezentată de administrator şi terţe persoane.
A fost înlăturată şi critica apelanţilor reclamanţi referitoare la obligaţia intimaţilor pârâţi de a face verificări cu privire la validitatea adunării generale a asociaţilor, pe de o parte pentru că, aşa cum s-a arătat, calitatea de administrator a semnatarului era suficientă pentru încheierea contractului în condiţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990, nefiind necesară aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor, iar pe de altă parte pentru că pretinsa obligaţie nu reiese din nici o dispoziţie legală (nici din Legea nr. 31/1990, nici din dispoziţiile legale privitoare la vânzare). O astfel de obligaţie nici nu poate fi reţinută în sarcina intimaţilor pârâţi, câtă vreme în sistemul român de drept nulitatea este judiciară, ea producând efecte inclusiv în privinţa hotărârii AGA numai dacă este constatată pe cale judecătorească, nu dedusă de terţi din investigaţiile proprii făcute.
Curtea a apreciat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intimaţii pârâţi au fost de bună-credinţă şi într-o eroare deplină şi invincibilă cu privire la întrunirea condiţiilor legale pentru a cumpăra, astfel că, în ceea ce îi priveşte, în mod legal şi temeinic efectele principiului quod nullum est, nullum producit effectum au fost înlăturate, dându-se eficienţă principiilor ocrotirii bunei-credinţe şi a securităţii circuitului civil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.G.S. şi M.I. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenţii au susţinut în esenţă, următoarele:
- Instanţele au soluţionat în mod incomplet cauza, deşi au constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA, au menţinut ca valabil încheiat contractul de vânzare-cumpărare, perfectat tocmai în baza acestei hotărâri, motivând refuzul aplicării principiului quod nullum est, nullum producit effectum, de excepţia necesităţii ocrotirii circuitului civil şi de ocrotirea terţului dobânditor de bună credinţă, cu toate că niciuna dintre aceste excepţii nu îşi găsea aplicabilitate în speţă.
- Principiul ocrotirii siguranţei circuitului civil, nu poate justifica menţinerea unor contracte încheiate în frauda FPS (AVAS), în frauda Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi în frauda acţionarilor minoritari.
- Prin anularea hotărârii AGA de aprobare a încuviinţării vânzării, nu s-a anulat şi titlul de proprietate al vânzătorului (cerinţa esenţială în teoria subdobânditorului de bună-credinţă) ci doar a dispărut consimţământul ca element esenţial al valabilităţii actului juridic civil.
- Pentru a putea face aplicarea excepţiei terţului dobânditor de bună credinţă, instanţele de judecată trebuiau să constate existenţa cumulativă a următoarelor împrejurări: buna-credinţă a terţului să fie perfectă şi lipsită de orice culpă sau minimă îndoială, iar eroarea trebuie să fie comună şi invincibilă; că la data încheierii contractului existau suficiente aspecte îndoielnice cu privire la situaţia juridică a imobilului care exclud buna-credinţă a cumpărătorului; în ceea ce îl priveşte pe vânzător acesta avea cunoştinţă despre existenţa unei interdicţii de vânzare, fiind prevăzută chiar de statutul societăţii; cu privire la caracterul invincibil al erorii, chiar presupunând că intimaţii pârâţi s-ar fi aflat în eroare, aceasta nu era invincibilă, în sensul legii întrucât depunând un minim de diligenţe, subdobânditorii puteau să afle aspecte de natură a stârni suspiciuni în legătură cu actele care au stat la baza acestei înstrăinări.
Intimaţii A.F.E.V. şi A.F.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La termenul de judecată de la 29 ianuarie 2009 reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 143 devenit art. 146 şi art. 150 din Legea nr. 31/1991 ce încalcă art. 44 din Constituţia României.
Prin încheierea de la 26 martie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă reţinând că art. 143 devenit art. 146 din Legea nr. 31/1990 a fost abrogat prin art. I pct. 96 din Legea nr. 441/2006, aşa încât acest text legal nu mai poate forma obiectul controlului de neconstituţionalitate, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 150 din acelaşi act normativ, apreciază că nu au incidenţă în cauză.
La termenul de judecată de la 11 iunie 2009 reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 1898 şi art. 1899 alin. (2) C. civ. ce încalcă art. 44 şi art. 16 din Constituţia României.
Prin încheierea de la 8 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de reclamanţi şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 1898 şi art. 1899 C. civ. în raport cu art. 44 şi respectiv art. 16 din Constituţia României.
A suspendat judecarea recursului declarat de reclamanţi, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că cererea îndeplineşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege şi a apreciat că excepţia invocată este neîntemeiată deoarece reglementarea legală a prezumţiei de bună credinţă nu este de natură să încalce dreptul de proprietate.
Prin Decizia nr. 976 din 8 iulie 2010 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1898 şi art. 1899 alin. (2) C. civ., excepţie ridicată de C.G.S. şi M.I. în dosarul nr. 24369/3/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamanţi.
În cauză îşi găsesc aplicarea principiile ocrotirii bunei credinţe şi a securităţii circuitului civil şi ca atare nu se poate constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 12 iunie 2003.
Critica că principiul ocrotirii bunei credinţe ar fi aplicabil numai dacă primul act juridic anulat ar viza titlul vânzătorului din cel de-al doilea act este nefondată.
Faptul că hotărârea AGA prin care s-a decis vânzarea bunului a fost constatată nul nu este de natură a paraliza prin ea însăşi aplicarea sus-invocatului principiu, întrucât acesta operează, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile privitoare la buna-credinţă şi la eroarea invincibilă ale dobânditorului bunului şi poate fi opus aplicării principiului general de drept quod nullum est, nullum producit effectum, principiu aplicabil în materia actelor juridice, în categoria cărora intră şi hotărârea AGA, luată în urma formării voinţei societare.
A exclude hotărârea AGA din categoria actelor juridice şi a le sustrage de la aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, ca şi de la aplicarea principiilor ocrotirii bunei-credinţe şi a securităţii circuitului civil este fără fundament.
Instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o corectă aplicare a acestor principii, reţinând legal incidenţa lor şi în cazul actelor subsecvente unor hotărâri AGA, privite ca acte juridice supuse anulării în condiţiile speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Instanţele au apreciat corect că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intimaţii pârâţi au fost de bună credinţă şi într-o eroare deplină şi invincibilă cu privire la întrunirea condiţiilor legale pentru a cumpăra, astfel că, în ceea ce îi priveşte, în mod legal şi temeinic efectele principiului quod nullum est, nullum producit effectum au fost înlăturate, dându-se eficienţă principiilor ocrotirii bunei credinţe şi a securităţii circuitului civil.
Instanţele au arătat în concret în ce a constat conduita intimaţilor pârâţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care erau obligaţiile legale care le incumbau şi cum au fost respectate.
Instanţele au constatat că în cauză s-a dovedit că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intimaţii-pârâţi au avut convingerea că dobândesc de la proprietar, că bunul nu era grevat de sarcini şi că persoana care a semnat contractul pentru societatea vânzătoare avea împuternicire în acest sens, la momentul realizării acordului de voinţă nerezultând din probe nici un dubiu cu privire la bun.
Interdicţia prevăzută în art. 7.3 lit. b) din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, pretinsă a fi fost încălcată, este stabilită aşa cum corect au reţinut instanţele, în sarcina cumpărătorului Asociaţiei T.U. PAS, care nu este parte în cauză şi nici în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se invocă, nu în sarcina societăţii privatizate care este vânzătoare în acest contract, de aceea şi pentru acest motiv, aceste prevederi legale nu au incidenţă în cauză.
De asemenea, în mod legal instanţa de apel a reţinut că în speţă nu numai că nu s-a dovedit, dar nici nu s-a pretins că terenul înstrăinat intimaţilor-pârâţi reprezintă mai mult de jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii intimate, astfel că o hotărâre AGEA nici nu era necesară, administratorul putând încheia acte juridice în calitatea lui legală şi statutară de reprezentant al societăţii potrivit dispoziţiilor art. 75-76 şi art. 70 din Legea nr. 31/1990, iar persoana care a semnat contractul avea calitatea de administrator la data încheierii contractului.
Pentru considerentele expuse se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încât în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se va obliga recurenta să plătească intimaţilor-pârâţi A.F.E.V. şi A.F.A. suma de 4600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.I. şi C.G.S. împotriva deciziei comerciale nr. 219 din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor pârâţi A.F.E.V. şi A.F.A. suma de 4600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1411/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 112/2011. Comercial → |
|---|
