ICCJ. Decizia nr. 1102/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1102/2011
Dosar nr. 3353/121/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
I - Obiectul cauzei.
Reclamanta SC M.T.C.G. SRL Constanţa, actualmente SC M.T.C.G.M. SRL Bucureşti, a solicitat prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 22 decembrie 2005 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, obligarea pârâtei SC S.S. & T. SRL Constanţa la plata sumei de 1.015.708,49 lei reprezentând rest de plată plus dobânda legală aferentă debitului principal, datorată în temeiul convenţiei de prestări lucrări de reparaţii tip „steel work", încheiate cu pârâta, în calitate de beneficiară, pentru nava S., convenţie încheiată la 22 septembrie 2002.
Potrivit reclamantei lucrările de reparaţii ce au făcut obiectul acestei convenţii, au fost executate şi recepţionate de pârâtă, nava fiind pusă în funcţiune, devizul final al lucrărilor executate în perioada octombrie 2002 – iulie 2004 fiind stabilit la suma de 313.059 dolari SUA, inclusiv TVA, conform convenţiei din 17 august 2004 încheiată cu pârâta.
Susţine reclamanta că, din suma stabilită de părţi ca reprezentând valoarea devizului final al lucrărilor executate de prestator, pârâta a făcut o plată parţială de 40.000 Ron, refuzând să mai achite diferenţa datorată.
2. În cauză pârâta SC S.S. & T. SRL a formulat la data de 02 februarie 2010 cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităţilor de întârziere, estimate provizoriu la 10.000 dolari SUA, urmare nerespectării de către prestatoare a termenului de finalizare a lucrărilor de reparaţii, stabilit prin minuta din data de 27 iulie 2003, nava fiind predată la 30 iulie 2004, deşi termenul convenit era la 23 august 2003.
3. Cadrul procesual stabilit de reclamantă prin acţiunea introductivă a fost extins prin cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta la data de 26 ianuarie 2007 a SC C. SA, cerere întemeiată pe art. 60 C. proc. civ.
În motivare pârâta şi-a justificat demersul procesual arătând că prin convenţia din 17 august 2004 părţile au stabilit că diferenţa de plată în sumă de 253.059 dolari SUA să fie achitată prin compensare cu produse fabricate sau comercializate de SC C. SA eşalonat pe o perioadă de 6 luni, operaţiune acceptată de chemata în garanţie.
Potrivit pârâtei, această modalitate de stingere a obligaţiei prin dare în plată, s-a materializat la data de 31 august 2004 în contractul de distribuţie încheiat între reclamantă şi chemata în garanţie obligaţia asumată de SC C. SA, subzistând şi în prezent.
4. Prin încheierea din data de 30 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare a judecăţii cauzei formulată de reclamanta SC M.T.C.G.M. SRL şi a strămutat cauza la Tribunalul Galaţi.
5. Tribunalul Galaţi, secţia comercială, astfel investit, printr-o sentinţă pronunţată la 26 mai 2008 (nr. 1191) a admis acţiunea principală formulată de reclamantă şi cererea de chemare în garanţie şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta.
Sentinţa nr. 1191, a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, de instanţa de apel, prin Decizia nr. 17/A din 01 aprilie 2009.
În considerentele deciziei, instanţa de control judiciar – Curtea de Apel Galaţi – a reţinut că prima instanţă nu a stabilit corect raporturile dintre părţi sub aspectul cererii de chemare în garanţie şi nu a examinat efectiv susţinerile şi apărările pârâtei pe cererea sa reconvenţională.
6. În rejudecare Tribunalul Galaţi, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 1970 din data de 15 decembrie 2009 a admis acţiunea formulată de reclamanta şi în consecinţă a obligat pârâta la plata sumei de 810.269,44 lei cu titlu de debit şi la 374.201,81 lei dobândă legală; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta şi cererea de chemare în garanţie a SC C. SA, ca nefondate; a admis cererea de întoarcere a executării silite formulată de pârâta şi a dispus întoarcerea executării silite pornită de reclamantă în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa 1191/2008 a Tribunalului Galaţi ca urmare a desfiinţării acesteia prin Decizia nr. 17/2009 a Curţii de Apel Galaţi.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Reclamanta a făcut dovada obligaţiei de plată în sarcina pârâtei a sumei pretinse cu titlu de rest de plată cu înscrisurile administrate, sumă confirmată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul D.T., care a avut în vedere situaţia de lucrări şi recepţiile efectuate de beneficiar stabilind ca valoarea lucrărilor executate, recepţionate şi neachitate este de 810.269,42 lei.
Apărarea pârâtei în sensul că suma pretinsă de reclamanta nu poate fi acordată întrucât părţile au convenit la data de 17 august 2004, ca diferenţă de plătit de 253.059 dolari SUA să fie compensată cu produse comercializate de SC C. SA, ceea ce semnifică din punct de vedere juridic o novaţie subiectivă prin schimbarea de debitor, a fost apreciată ca nefondată.
În acest sens instanţa reţine că nu a existat acordul valabil exprimat al terţului în sarcina căruia se transforma raportul obligaţional, iar înscrisul încheiat între reclamanta creditoare şi terţul – chemat în garanţie nu poate fi considerat un act eliberator de datorie pentru pârâta-debitoare a obligaţiei iniţiale.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtă, prima instanţă constată că penalităţile de întârziere stipulate de părţi în minuta încheiată la 27 iulie 2003 de 2.500 dolari SUA pentru fiecare zi de întârziere în finalizarea lucrărilor, penalităţi pretinse de pârâtă, nu pot fi acordate în condiţiile în care reclamanta a dovedit că depăşirea termenului de finalizare a lucrărilor (23 august 2003) s-a datorat şi culpei beneficiarului, care nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii de a asigura asistenţă specializată, utilaje, desene şi proiecte şi a suplimentat comenzile încălcând prevederile minutei din 27 iulie 2003.
6. Apelul declarat de pârâta SC S.S. & T. SRL. Decizia pronunţată de instanţa de apel.
Prin Decizia nr. 81 din 11 octombrie 2010 Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în raport de criticile formulate de pârâtă, instanţa de control judiciar a constatat că obligarea pârâtei la plata debitului solicitat a fost corect admisă de prima instanţă, pârâta necontestând concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 1131 C. civ. instanţa de apel reţine că minuta din 17 august 2004 nu are caracterul unui contract de novaţie, deoarece, deşi reclamanta a fost de acord ca o parte din debit, respectiv 253.059 dolari SUA să fie achitată de SC C. SA prin compensare, obligaţia asumată nu a fost stinsă prin pretinsa dare în plată şi nu a operat compensaţia întrucât nu au existat obligaţii reciproce care să fie stinse în această modalitate, contractul de distribuţie încheiat la 31 august 2004, nefiind finalizat.
Şi soluţia adoptată de prima instanţă pe cererea reconvenţională formulată de pârâtă, este confirmată ca legală şi temeinică de instanţa de apel, în raport de probele administrate în cauză care confirmă culpa pârâtei în executarea propriilor obligaţii peste termenul convenit.
7. Recursul. Motivele de recurs.
La data de 27 octombrie 2010, pârâta SC S.S. & T. SRL a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei nr. 81/2010 pronunţată de instanţa de apel în cauză, solicitând, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice maritime, iar în subsidiar, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale.
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut, în sinteză, următoarele:
7.1. Motivarea soluţiei adoptate de instanţa de apel, în opinia recurentei este superficială şi incompletă în condiţiile în care admiterea cererii de chemare în judecată se bazează exclusiv pe argumentaţia intimatei, iar respingerea cererii reconvenţionale, a cererii de chemare în garanţie şi a cererii de probatorii este nemotivată.
Or, susţine recurenta, în absenţa raţionamentului instanţei controlul judiciar este aproape imposibil de realizat controlul judiciar, ceea ce impune casarea hotărârii.
7.2. Sub aspectul aplicării greşite a legii de către instanţa de apel recurenta susţine că pretenţiile intimatei, respectiv debitul reprezentând operaţiunile de reparaţii la nava S. s-a stins prin compensare, ca urmare a novaţiei prin schimbarea de debitor intervenită între SC S.S. & T. SRL şi SC C. SA, intenţia părţilor cu privire la această modalitate de stingere a obligaţiei fiind dovedite cu convenţia din 17 august 2004 şi contractul de distribuţie din 31 august 2004.
Potrivit recurentei, instanţa de apel nu dă eficienţă acestui acord de voinţă al părţilor, încălcând dispoziţiile art. 942, art. 977, art. 982 şi art. 1131 C. civ.
Cu privire la dobânda legală la care a fost obligată, recurenta arată că în măsura în care nu se face vinovată de întârzierea la plata debitului urmare novaţiei consimţite , nu datorează nici dobânda legală.
7.3. Referitor la soluţionarea cererii reconvenţionale recurenta invocă încălcarea celor convenite prin minuta încheiată la 27 iulie 2003, cu valoare de act adiţional la contractul iniţial, prin care părţile au stabilit cuantumul penalităţilor în caz de neexecutare, convenţie care reprezintă legea părţilor fiind obligatorie. Sub acest aspect, recurenta susţine că instanţa a analizat greşit între materialul probator cu privire la culpa sa în îndeplinirea propriilor obligaţii .
7.4. Cu privire la cererea de probatoriu formulată în apel, recurenta invoca încălcarea art. 169 şi art. 2011-214 C. proc. civ., cu referire la respingerea probei cu expertiză tehnică maritimă, în mod nejustificat, deşi reprezenta singura probă în măsură să susţină apărările sale.
Intimata-reclamantă a depus la data de 7 martie 2011 întâmpinare la recursul promovat de pârâtă prin care a solicitat respingerea ca nefondate a criticilor formulate.
8. Asupra recursului.
8.1. Înalta Curte verificând legalitatea deciziei atacate în raport de motivele invocate, astfel cum au fost argumentate constată următoarele:
Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la insuficienţa şi inconsistenţa motivării deciziei atacate, se vădeşte nefondat.
Instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. a procedat la o rejudecare a cauzei în limitele cererii de apel, atât în ce priveşte acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională, răspunzând, printr-o motivare concretă argumentelor pârâtei referitoare la existenţa novaţiei ca modalitate de stingere a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ al cărui cuantum a fost recunoscut şi necontestat prin convenţia din 17 august 2004.
Şi pretenţiile pârâtei, ce au făcut obiectul cererii reconvenţionale, respectiv plata unor penalităţi de întârziere, au fost reexaminate efectiv, considerentele deciziei pe aspectele analizate fiind clare şi explicite cu referire la probatoriu pe care se fundamentează şi la dispoziţiile legale invocate de pârâtă în susţinerea apărărilor sale.
Altfel spus, instanţa de apel, deşi menţine ca legală şi temeinică sentinţa fondului, reanalizează în considerentele deciziei toate susţinerile şi apărările pârâtei, cu o motivare care respectă întrutotul exigenţele impuse de art. 261 C. proc. civ.
8.3. Cu privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susţine sub un prim aspect că obligaţia de plată a diferenţei de preţ a fost stinsă, prin dare în plata, compensare şi novaţie prin schimbare de debitor, în baza convenţiei din 17 august 2004, şi prin urmare obligaţia sa de plată a diferenţei de 253.059 dolari SUA nu mai subzistă.
Preliminar examinării acestei critici, se impune a sublinia că în codul nostru civil, sunt reglementate distinct, în capitolul VIII din Cartea a III-a diferitele modul de stingere a obligaţiilor, prin plată (secţiunea I), novaţie (secţiunea a II-a ), compensaţie (secţiunea a IV-a) ipoteze care au în vedere o primă categorie de stingere a obligaţiilor respectiv situaţia în care creditorul a primit satisfacţie sub o formă sau alta.
În accepţiunea juridică a fiecărui mod de stingere a obligaţiilor, faptul material care defineşte conţinutul său este explicitat şi nuanţat chiar dacă efectele produse sunt aceleaşi, respectiv stingerea obligaţiei.
În cauză, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel analizează condiţiile operării modalităţilor de stingere a obligaţiei de plată invocate prin raportare la convenţia din 17 august 2004, raţionamentul logico juridic expus fiind corect.
Darea în plată este, după cum o indică şi numele său, un înlocuitor al plăţii, cu consecinţa eliberării debitorului, care îi dă creditorului cu consimţământul acestuia, un alt lucru decât cel care era datorat, ceea ce în cauză nu se confirmă.
Chiar dacă am analiza darea în plată ca o veritabilă novaţie prin schimbare de obiect, potrivit unor opinii din doctrină, odată prezent acest mod de stingere a obligaţiei şi îndeplinite condiţiile pentru a stinge în fapt obligaţia, nu se poate considera că obligaţia subzistă, urmare asimilării cu novaţia obiectivă, idee pe care încearcă să o acrediteze recurenta, fără însă să îşi dezvolte argumentele contrare raţionamentului expus de instanţe.
În ceea ce priveşte novaţia prin schimbarea de debitor dispoziţiile art. 1128 şi art. 1130 C. civ. impun două condiţii esenţiale, voinţa de a nova să rezulte în mod evident din act, iar vechiul debitor să fie descărcat de creditor condiţii care nu rezultă din convenţia părţilor şi conduita lor ulterioară.
În sfârşit cu privire la compensaţie, la care, de altfel, părţile se referă expres în convenţia din 17 august 2004, acordul lor vizează în realitate compensarea unei datorii exigibile a pârâtei, respectiv diferenţa de preţ, cu o datorie eventuală a creditorului faţă de debitorul său, în măsura în care va achiziţiona produse de la SC C. SA.
Caracterul eventual al acestei datorii rezidă şi din faptul că la data de 17 august 2004, contractul de distribuţie nu era încheiat. Cum eventualitatea contractării acestei datorii nu s-a realizat, contractul de distribuţie nefiind pus în operă, compensarea nu poate funcţiona, iar creditoarea este în drept să-şi urmărească debitorul în virtutea creanţei sale exigibile.
Faptul că părţile au convenit în vederea acestei compensări , un termen maxim de şase luni de la data încheierii convenţiei (17 august 2004), termen înăuntrul căruia obligaţia eventuală a creditorului nu s-a materializat, confirmă intenţia părţilor, de a apela la acest mod de stingere a obligaţiilor numai în ipoteza în care, într-un termen limitat, eventualitatea naşterii unei creanţe faţă de debitor s-a realizat, cu alte cuvinte, dreptul său eventual de creanţă s-a transformat în drept pur şi simplu.
Aşa fiind, Curtea constată că dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la inoperarea modurilor de stingere a obligaţiei de plată a pârâtei, nu este susceptibilă de critică din perspectiva dispoziţiilor legale pretins încălcate.
Pe cale de consecinţă, întârzierea în plata debitului, reprezentând restul de preţ neachitat, impune şi admiterea cererii de obligare la plata dobânzii legale comerciale potrivit dispoziţiilor art. 43-46 C. com. şi art. 3 alin. (1), (2) şi (4) din OG nr. 9/2000.
8.4. Cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi menţinută în apel pe cererea reconvenţională, recurenta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ. în condiţiile în care părţile prin acordul lor de voinţă au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de beneficiara lucrărilor ca urmare a nerespectării termenului de finalizare.
Critica recurentei nu poate fi primită, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei care relevă culpă beneficiarei lucrărilor în întârzierea finalizării acestora prin neîndeplinirea propriilor obligaţii esenţiale pentru derularea şi finalizarea reparaţiilor .
În alte cuvinte, deşi clauza înscrisă de părţi, prin acordul lor de voinţă necontestat, în minuta încheiată la 27 iulie 2003, are valoarea unei clauze penale pentru întârzierea în executare, în sensul art. 1069 C. civ., efectele unei astfel de clauze au fost înlăturate urmare culpei beneficiarului în îndeplinirea propriilor obligaţii, culpă care a determinat imposibilitatea finalizării lucrărilor la termen de către prestator şi care a fost statuată de prima instanţă şi confirmată în apel în cadrul analizei interdependenţei obligaţiilor reciproce asumate de părţi.
8.5. În sfârşit, referitor la modul de soluţionare, a cererii de probatorii formulate în faţa instanţei de apel, respectiv a cererii privind încuviinţarea unei expertize tehnică maritimă, solicitate de recurenta pârâtă în dovedirea cererii reconvenţionale, susţinerile recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale procedurale aplicabile , art. 169 şi art. 201-214 C. proc. civ.
Instanţa de apel a respins motivat proba cu expertiză tehnică, apreciind că obiectivele propuse nu sunt utile soluţionării cauzei, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din data de 4 octombrie 2010.
Argumentele părţilor cu privire la pertinenţa unei astfel de probe au făcut obiectul unor dezbateri ample, consemnate în încheierile din data de 8 septembrie 2010 şi respectiv 4 octombrie 2010, când instanţa de apel s-a pronunţat, apreciind că proba nu este utilă.
Prin urmare, recurenta nu poate susţine cu temei că cererea sa privind încuviinţarea probei nu a fost ascultată şi analizată de instanţa de apel cu respectarea dispoziţiilor art. 169 C. proc. civ.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte constatând că motivele de nelegalitate invocate de recurenta nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat, şi va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimată în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.S. & T. SRL CONSTANŢA împotriva deciziei comerciale nr. 81 din 11 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Obligă recurenta SC S.S. & T. SRL CONSTANŢA la plata sumei de 5000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC M.T.C.G.M. SRL BUCUREŞTI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 110/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1103/2011. Comercial → |
|---|
