ICCJ. Decizia nr. 1105/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1105/2011
Dosar nr. 22445/3/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin sentinţa comercială nr. 985 din 9 februarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 22445/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte acţiunea modificată şi precizată formulată de reclamanta SC W.M. SA BUCUREŞTI împotriva pârâtei SC Z.P. & CO SRL TIMIŞOARA şi în consecinţă s-a constatat reziliat contractul nr. 494 din 30 septembrie 2006 încheiat între părţi, pârâta fiind obligată şi la plata sumei de 13 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta prin cererea de chemare în judecată, modificată şi precizată ulterior, a solicitat constatarea rezilierii contractului de închiriere în conformitate cu pactul comisoriu expres prevăzut în contract, din culpa pârâtei, precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 16.750 Euro în echivalentul în lei de la data plăţii, reprezentând garanţii contractuale şi a sumei de 16.750,44 Euro, în echivalentul în lei, cu titlu de daune-interese.
Raportat la conţinutul pactului comisoriu prevăzut la art. 17.1.2 lit. a) din contract, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a constata că a intervenit rezilierea, deoarece reclamanta a probat disponibilitatea sa pentru a aduce la îndeplinire obligaţia de a asigura pârâtei folosinţa spaţiului comercial, însă pârâta şi-a încălcat obligaţia de menţinere a valabilităţii scrisorii de garanţie, care a expirat la data de 15 noiembrie 2008.
Totodată s-au înlăturat apărările pârâtei referitoare la încetarea contractului pe cale amiabilă, începând cu 15 ianuarie 2009, ca urmare a denunţării unilaterale, cu motivarea că prin art. 17.1.1 s-a stabilit imposibilitatea pârâtei de a pune capăt în mod unilateral raporturilor locative.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, prima instanţă a arătat că independent de existenţa clauzei penale cuprinse în art. 14.2.1.iii şi art. 14.2.1.iv, prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de locator în cazul rezilierii contractului din culpa locatarului, şi respectiv posibilitatea executării garanţiei bancare, pentru admiterea cererii este necesar ca reclamanta să dovedească îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei cât şi punerea acesteia în întârziere.
În absenţa unui prejudiciu produs prin fapta culpabilă a pârâtei, ce a constituit cauza aplicării sancţiunii rezilierii, locatorul nu poate obţine plata despăgubirilor prevăzute în clauza penală, motiv pentru care s-a respins cererea reclamantei.
Apelul declarat de reclamanta SC W.M. SA BUCUREŞTI a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 422 din 20 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a proceda astfel, instanţa de apel a arătat că deşi tribunalul a apreciat eronat că în speţă era necesară punerea în întârziere, - în condiţiile în care, potrivit art. 44 C. com., societăţile comercial sunt de drept în întârziere - o atare constatare nu este de natură a conduce la reformarea hotărârii, soluţia fiind corectă în privinţa respingerii cererii reclamantei având ca obiect plata despăgubirilor în cuantum egal cu valoarea chiriei pentru 3 luni consecutive.
Sub acest aspect, în lipsa dovezilor privind prejudiciul suferit de reclamantă prin încetarea contractului înainte de termen, din culpa pârâtei, clauza penală nu poate fi aplicată automat, ci aceasta poate fi activată numai în cazul existenţei unui prejudiciu dovedit potrivit principiilor generale ale răspunderii contractuale şi în conformitate cu art. 1169 C. civ.
De asemenea, s-a înlăturat şi critica referitoare la concluziile tribunalului în legătură cu abandonarea spaţiului de către pârâtă conform procesului-verbal din 15 ianuarie 2009, cu motivarea că starea de fapt concordă cu probele administrate care nu confirmă susţinerea reclamantei că la data respectivă s-a procedat la predarea spaţiului din litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC W.M. SA BUCUREŞTI, criticând-o pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că în mod greşit s-a reţinut prin Decizia recurată că pârâta nu i-ar fi predat spaţiul la data de 15 ianuarie 2009, deşi procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc atestă contrariul.
O altă critică vizează interpretarea eronată a clauzei prevăzute la art. 14.2.1 lit. iii) care ii conferă dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a încetării contractului înainte de termen.
Prin această clauză părţile au recunoscut existenţa unui prejudiciu, astfel încât, contrar celor reţinute de instanţele anterioare, nu era necesară administrarea altor probe în condiţiile în care până la data la care contractul de închiriere expira de drept a mai rămas o perioadă de 8 luni, în care nu s-a încasat chiria.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte, constată că este fondat. Astfel, potrivit clauzei prevăzute la art. 14.2.1 lit. iii) din contract, părţile au convenit ca locatorul, în speţă reclamanta, are dreptul să ceară locatarului, adică pârâtei „plata tuturor sumelor datorate conform acestui contract, până la data rezilierii, plus penalităţile pentru prejudiciile suferite de către locator în urma încetării contractului înainte de termen, penalităţi care vor fi echivalente cu valoarea a trei chirii".
Această prevedere contractuală are valoarea unei clauze penale în sensul art. 1069 C. civ., fiind „o compensaţie a daunelor - interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale".
Cu alte cuvinte, prin inserarea unei astfel de clauze în convenţia încheiată în conformitate cu art. 969 C. civ., părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de locator ca urmare a conduitei culpabile a locatarului în executarea propriilor obligaţii contractuale.
Existenţa culpei pârâtei a rezultat fără echivoc din împrejurarea că la cererea reclamantei s-a constatat reziliat contractul de închiriere dintre părţi ca efect al pactului comisoriu prevăzut la art. 17.1.2 lit. a) din contract, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către locatar a oricăreia din obligaţiile contractuale.
Din această perspectivă, în considerarea caracterului reparator al clauzei penale, consacrat de art. 1087 C. civ., care face parte din dispoziţiile referitoare la daunele - interese datorate de debitor pentru neexecutarea contractului, şi art. 1066 C. civ. care precizează caracterul sancţionator al acesteia, rezultă că executarea clauzei penale nu este condiţionată de dovedirea existenţei şi întinderii prejudiciului.
În speţă, o atare evaluare a prejudiciului a fost efectuată de părţi la momentul încheierii contractului, când au stabilit că în ipoteza încetării acestuia înainte de termen, pârâta în calitate de locatar datorează despăgubiri echivalente cu chiria aferentă pentru trei luni.
În consecinţă critica recurentei referitoare la interpretarea eronată a acestei clauze este fondată.
Nu va fi examinată critica privind interpretarea eronată a probelor deoarece aceasta reprezintă o critică de netemeinicie, exclusă cenzurii instanţei de recurs din perspectiva modului de reglementare a acestei căi de atac.
În concluzie, recursul reclamantei va fi admis potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa modificării deciziei, admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtei la plata echivalentului în lei al sumei de 16.750 Euro, din ziua plăţii, reprezentând daune – interese. Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei cu precizarea că pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei al sumei de 16.750 Euro cu titlu de garanţii contractuale, valabilitatea scrisorii de garanţie a expirat la data de 15 noiembrie 2008, iar pe de altă parte, sub acest aspect recurenta nu a formulat critici concrete.
Fiind în culpă procesuală intimata va fi obligată potrivit art. 276 C. proc. civ. şi la plata sumei de 1.127,18 lei cheltuieli de judecată către recurentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC W.M. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 422 din 20 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică Decizia în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei comerciale nr. 985 din 9 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în parte şi în consecinţă obligă pârâta SC Z.P. & CO SRL TIMIŞOARA la plata echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 16.750 Euro, către reclamantă.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Obligă intimata SC Z.P. & CO SRL TIMIŞOARA la plata sumei de 1127,18 lei cheltuieli de judecată parţiale în favoarea recurentei SC W.M. SA BUCUREŞTI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1103/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 775/2011. Comercial → |
|---|
