ICCJ. Decizia nr. 1149/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1149/2011
Dosar nr. 5801/2/2010
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 14 august 2006, sub nr. 27961/3/2006, reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a chemat în judecată pârâtul A.A., solicitând instanţei ca, pe baza probelor ce vor fi administrate în cauză, să oblige pârâtul la plata de daune interese (ce se vor calcula până la pronunţarea hotărârii de fond), datorate A.V.A.S. în temeiul art. 21 din OG nr. 25/2002, cu modificările şi completările ulterioare, urmare desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 04/HD din 26 ianuarie 2000 prin acţionarea pactului comisoriu, constând în: - suma de 2.592.602,83 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi contractuale, din care: suma de 1.791.429,33 RON penalităţi calculate până la data de 31 mai 2006 pentru neachitarea ratelor 1-3 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 04/HD din 26 ianuarie 2000 şi suma de 801.173,50 RON, reprezentând dobânzi aferente ratelor 1-3; - suma de 32.553,98 RON, reprezentând dividende aferente perioadei 1996-1998 si daune moratorii aferente dividendelor neachitate până la data privatizării, din care: suma de 16.453,85 RON, reprezentând dividende aferente perioadei 1996-1998, şi suma de 16.100,12 RON daune moratorii; dividende încasate de cumpărător pentru anii 2003, 2004 şi 2005, ce urmează a fi cuantificate în urma efectuării unei expertize financiar-contabile, în temeiul art. 21 din OG nr. 25/2002, cu modificările si completările ulterioare şi să fie obligat pârâtul la plata de daune interese, reprezentând valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S., altele decât cele prevăzute anterior, conform art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002, a căror valoare va fi stabilită prin expertiză.
La termenul de judecată din data de 31 octombrie 2006, pârâtul A.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei de interes şi excepţia necompetenţei teritoriale, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, nelegală şi lipsită de temei juridic, invocând, totodată, nulitatea absolută a certificatului de sarcini fiscale.
Prin cererea reconvenţională depusă la acelaşi termen de judecată, pârâtul A.A. a chemat în judecată A.V.A.S. Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata sumei reprezentând contravaloare prejudiciu, care se va stabili prin efectuarea unei expertize contabile, şi la plata de daune cominatorii în cuantum de 10.000.000 lei pe zi de întârziere în executarea obligaţiei.
De asemenea, la acelaşi termen de judecată, pârâtul A.A. a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând ca, în ipoteza în care nu va fi admisă cererea reconvenţională, să fie admisă cererea de chemare în garanţie şi să se dispună obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumelor ce ar reprezenta eventuala sumă care va rezulta în urma neaplicării în cauză a dispoziţiilor art. 14 alin. (6) din OG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, care instituie „exonerarea de drept a societăţilor privatizate faţă de plata oricăror alte obligaţii bugetare scadente la data raportului şi neevidenţiate în certificatul de sarcini fiscale", în măsura în care acestea vor fi dovedite.
La termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2006, pârâtul A.A. a depus la dosar completări şi precizări, prin care a invocat, pe cale de excepţie: excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia nemo propriam turpitudinem allegans auditur, excepţia inadmisibilităţii promovării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocând, totodată, nulitatea absolută a certificatului de sarcini fiscale, iar pe fondul cauzei, a solicitat: în principal-respingerea acţiunii ca prescrisă şi respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar - respingerea acţiunii, ca vădit nefondată.
La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia de necompetenţă teritorială, potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 1 şi 4 C. civ.
La termenul de judecată din data de 19 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul A.A., excepţie invocată de către chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin consilier juridic, şi a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui dosar separat, în care a dispus suspendarea cauzei în baza art. 1551 C. proc. civ.
Asupra excepţiei nulităţii cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul-reclamant A.A., instanţa a reţinut că pârâtul nu a precizat obiectul cererii de chemare în garanţie, conform dispoziţiilor instanţei de la termenul anterior, deşi a fost legal citat, cu menţionarea pe citaţii a acestor menţiuni, precum şi dispoziţiile art. 61, art. 112 şi art. 133 C. proc. civ.; asupra cererii reconvenţionale, s-a reţinut că pârâtul-reclamant A.A. nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, în sensul precizării cererii reconvenţionale, astfel cum instanţa a dispus prin încheierea de şedinţă de la termenul anterior şi comunicat pârâtului cu citaţii.
La data de 10 iulie 2008, reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a depus la dosar precizări cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 32.553,98 lei, reprezentând dividende aferente anilor financiari 1996 şi 1998 şi daune interese moratorii, arătându-se că pârâtul, în calitate de cumpărător, în temeiul art. 8.7 lit. c) din contractul de privatizare, datorează A.V.A.S. suma de 28.962,65 lei, reprezentând dividende şi daune moratorii aferente anilor financiari 1996 şi 1998, astfel: - suma de 16.453,85 lei reprezentând dividende aferente anilor financiari 1996 şi 1998, din care: 16.366,47 lei reprezentând dividende aferente anului 1996, şi 87,38 lei reprezentând dividende aferente anului 1998, şi - suma de 12.508,80 lei, reprezentând daune interese moratorii aferente exerciţiilor financiare ale anilor 1996 şi 1998, din care: 12.443,11 lei reprezentând daune moratorii pentru anul 1996, şi 65,69 lei reprezentând daune moratorii pentru anul 1996.
La termenul de judecată din data de 25 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia de necompetenţă teritorială, având în vedere că, în contractul de vânzare-cumpărare, părţile au ales, la punctul 14.9, ca loc al executării contractului, sediul vânzătorului, faţă de faptul că reclamanta îşi are sediul în Bucureşti şi de dispoziţiile art. 10 pct. 1 şi 4 C. proc. civ. şi art. 12 C. proc. civ., apreciind că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze cauza.
A respins excepţia lipsei de interes a reclamantei, apreciind că reclamanta are interes în promovarea acestei acţiuni, având în vedere faptul că este parte în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat cu pârâtul, precum şi dispoziţiile OG nr. 25/2002.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, avându-se în vedere că reclamanta este parte în contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia şi-a formulat pretenţiile, precum şi dispoziţiile OG nr. 25/2002.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, având în vedere că, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, pârâtul şi-a asumat o serie de obligaţii, a căror neexecutare reclamanta a invocat-o, de asemenea, având în vedere şi dispoziţiile OG nr. 25/2002.
Tribunalul a apreciat că susţinerile pârâtului pe excepţia inadmisibilităţii promovării acţiunii şi excepţia imposibilităţii invocării propriei culpe nu sunt excepţii veritabile, ci au caracterul unor apărări de fond, pe care instanţa le va avea în vedere la soluţionarea pe fond a cauzei.
La acelaşi termen de judecată, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 28.962,65 lei dividende aferente perioadei 1996 şi 1998 şi daune moratorii pentru dividendele neachitate până la data privatizării, şi a respins excepţia prescripţiei cu privire la celelalte capete de cerere.
S-a avut în vedere că, la art.8.7 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. HD din 4 din 26 ianuarie 2000, s-a prevăzut obligaţia cumpărătorului, pârâtul din prezenta cauză, de a asigura plata datoriilor societăţii către F.P.S. (antecesoarea reclamantei), reprezentând dividende neachitate, la care se vor adăuga penalităţile aferente.
Întrucât părţile nu au prevăzut nici un termen de îndeplinire a acestei obligaţii, s-a reţinut că aceasta a devenit scadentă la data încheierii contractului, respectiv, 26 ianuarie 2000, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la aceeaşi dată, în baza prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de aceste prevederi, având în vedere şi faptul că aceste pretenţii nu se regăsesc între cele enumerate la art. 21 din OG nr. 25/2002, în forma în vigoare la data emiterii de către reclamantă a notificării de desfiinţare a contractului, respectiv, 27 septembrie 2005, Tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte aceste pretenţii, acţiunea a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie, fiind formulată la data de 14 august 2006.
Tribunalul a respins excepţia prescripţiei cu privire la celelalte capete de cerere, faţă de faptul că, la art. 21 din OG nr. 25/2002, în forma în vigoare la data emiterii de către reclamantă a notificării de desfiinţare a contractului, respectiv, 27 septembrie 2005, se prevede că, în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, A.V.A.S. va reţine de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalităţi achitate cu orice titlu, până la desfiinţarea acestuia, iar pentru prejudicii cauzate autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese, sumele solicitate la celelalte capete de cerere încadrându-se între categoriile avute în vedere de acest text de lege.
Or, a considerat Tribunalul că, din interpretarea art. 21 din OG nr. 25/2002, reiese că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a avut loc desfiinţarea contractului, iar, din moment ce, în cauză, reclamanta a emis notificarea de desfiinţare a contractului la data de 27 septembrie 2005, reiese că nu s-a depăşit termenul de prescripţie.
Prin sentinţa comercială nr. 5195, pronunţată la data de 22 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A.A., şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.592.602,83 lei, din care 1.791.429,33 lei penalităţi şi 801.173,50 lei dobândă.
In motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
In ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.592.602,83 RON, instanţa de fond a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în acest sens avându-se în vedere că reclamanta a dovedit obligaţia pârâtului de plată a ratelor 1- 3 la termenele contractuale convenite, că acesta nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar al plăţii, şi, date fiind obligaţiile asumate de pârât la art. 5.2 din contract privind plata dobânzii şi a penalităţilor, dispoziţiile art. 969- 970 şi art. 1073 C. civ., ale art. 1066 şi urm. C. civ., precum şi art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002.
Cu privire la sumele solicitate prin capătul doi de cerere, astfel cum a fost precizat ulterior, s-a reţinut că acestea nu sunt întemeiate, faţă de faptul că, în cauză, s-a admis excepţia prescripţiei cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 28.962,65 lei dividende aferente perioadei 1996 şi 1998 şi daune moratorii pentru dividendele neachitate până la data privatizării.
De asemenea, Tribunalul a apreciat că nici pretenţiile formulate la capetele 3 şi 4 nu sunt întemeiate, având în vedere, pe de o parte, că, din raportul de expertiză contabilă, nu reiese că pârâtul ar fi încasat dividende pentru anii 2003- 2005, iar, pe de altă parte, că reclamanta, căreia, potrivit art. 1169 C. civ., îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că ar fi suferit şi alte prejudicii, cu atât mai mult cu cât nici raportul de expertiză contabilă nu confirmă existenţa acestora.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanta A.V.A.S. Bucureşti şi pârâtul A.A., apeluri înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 5801/2/2010.
Prin Decizia comercială nr. 361, pronunţată la data de 01 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtul A.A. împotriva sentinţei comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 27961/3/2006, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.V.A.S. Bucureşti şi cu intimatul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.A. şi cu intimatul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, urătoarele aspecte:
Referitor la apelul declarat de către pârât, având în vedere faptul că, deşi legal citat cu menţiunea achitării unei taxe judiciare de timbru în sumă de 15.018,50 lei, şi a unui timbru judiciar în valoare de 3 lei, acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, privind taxele judiciare de timbru, Curtea urmând să îl anuleze, ca netimbrat, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997.
Cu privire la apelul declarat de către reclamantă, Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Faţă de prevederile art. 8.7 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat de către părţi, instanţa de apel a constatat că, la data încheierii contractului, dreptul A.V.A.S. de a încasa dividendele aferente anilor 1996- 1998 era actual, se născuse, de la acea dată începând să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Curtea a apreciat că data notificării pârâtului-cumpărător cu privire la desfiinţarea contractului - 27 septembrie 2005 - nu poate fi considerată data naşterii dreptului la acţiune, având în vedere că pârâtul îşi asumase obligaţia de a asigura plata dividendelor neachitate la momentul încheierii contractului - 26 ianuarie 2000, şi, ca atare, A.V.A.S. avea la dispoziţie termenul de prescripţie de 3 ani în cadrul căruia putea să solicite obligarea la plata acestor sume, lucru pe care, însă, nu l-a făcut.
In ceea ce priveşte restituirea sumelor încasate de către cumpărător cu titlu de dividende pentru perioada 2003- 2005, instanţa de apel a reţinut că, întrucât A.V.A.S. nu a formulat obiecţiuni cu privire la răspunsul expertului sub acest aspect, respectiv, în sensul că nu se poate pronunţa asupra valorii dividendelor încasate de către pârât pentru anii 2003- 2005, întrucât nu au fost depuse la A.N.A.F. pentru această perioadă bilanţuri ale societăţii, şi nici nu a făcut dovada celor susţinute, în sensul că pârâtul a încasat dividende, Curtea a apreciat că cererea acesteia este nefondată, astfel cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond.
Referitor la uiumul capăt al cererii reclamantei - obligarea pârâtului la plata de daune - interese reprezentând valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S, altele decât cele solicitate anterior, Curtea a reţinut că, deşi s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, din cuprinsul acesteia nu rezultă producerea unor asemenea prejudicii, apelanta-reclamantă neformulând obiecţiuni cu privire la răspunsul expertului în acest sens.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de către A.V.A.S., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei nr. 5195 din 22 aprilie 2010 şi admiterea acţiunii A.V.A.S., astfel cum a fost precizată, şi pârâtul A.A., solicitând admiterea recursului, şi, în principal - casarea hotărârii atacate, iar, în subsidiar-modificarea în tot a hotărârii recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca prescrisă sau ca neîntemeiată, iar, în cazul în care va fi modificată în parte hotărârea pronunţată, prin admiterea acţiunii principale, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie împotriva intimatului-pârât, obligat în solidar, Ministerul Finanţelor Publice.
In recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A.V.A.S. Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
In ceea ce priveşte data desfiinţării contractului, a învederat instanţei dispoziţiile art. 12 din HG nr. 489/2003, în temeiul cărora „Data desfiinţării contractului, prevăzută la art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002, va fi considerată data pronunţării hotărârii definitive şi executorii ... sau data acţionării pactului comisoriu".
Termenul de prescripţie pentru restituirea dividendelor pe anii 1996, 1997, 1998 începe să curgă de la data la care contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost desfiinţat, respectiv, momentul de la care şi-a manifestat voinţa în acest sens vânzătorul, în speţă - data de 27 septembrie 2005. Aceasta este data când cumpărătorul a fost notificat cu privire la acţionarea pactului comisoriu, întrucât, până la acest moment, în patrimoniul A.V.A.S. nu exista un astfel de drept.
Nesocotind prevederile legale ale art. 21 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 211 din OG nr. 25/2002, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 506/2002, din prisma unor aprecieri unilaterale, atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Curtea de Apel, prin menţinerea sentinţei comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, a respins capetele de cerere privind plata dividendelor, precum şi a daunelor-interese. Daunele-interese solicitate intimatului-pârât reprezintă atât prejudiciul efectiv suferit de instituţia sa (damnum emergens), respectiv, dobânzile şi penalităţile datorate potrivit contractului, cât şi câştigul pe care A.P.A.P.S. (actual A.V.A.S.) nu l-a putut realiza (lucrum cessans), reprezentând dividende.
In ceea ce priveşte respingerea, ca nefondate, a capetelor de cerere privind obligarea intimatului-pârât la plata daunelor-interese, precum şi la restituirea sumelor încasate cu titlu de dividende pentru perioada 2003- 2005, apreciază recurenta-reclamantă că, în mod eronat şi ne fundamentat în drept, Curtea de Apel Bucureşti a considerat ca fiind legală o astfel de soluţie, deoarece, pentru lămurirea situaţiei de fapt, instanţa de apel era obligată să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., dispunând în acest sens refacerea probatoriilor administrate în cauză.
In recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârât A.A. a invocat, în esenţă, următoarele motive:
1. Curtea de Apel Bucureşti nu a pus în discuţie cererea de amânare pentru pregătirea apărării şi nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, ci, în mod greşit, a anulat apelul, ca netimbrat, ceea ce, în condiţiile art. 304 pct. 10 şi art. 312 alin. (2) C. proc. civ., determină casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare.
Instanţa de apel a procedat la anularea, ca netimbrată, a cererii, fără a determina suma contestată de apelant în concret, iar stabilirea apriorică, înainte de depunerea motivelor de apel, şi, implicit, a sumei contestate, este nelegală, fiind evident că, în cauză, s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Neprocedând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 5 şi 10 C. proc. civ., iar, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., se impune admiterea recursului şi casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Referitor la excepţia lipsei de interes, avându-se în vedere criteriile formării preţului, indiferent de întinderea pretinselor daune, rezultă, în mod indubitabil, că acţiunea în scăderea preţului este vădit lipsită de interes.
Admiţând acţiunea promovată de reclamantă, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre cu încălcarea gravă a legii, fiind nelegală soluţia instanţei care, după ce a rămas în pronunţare, a lăsat nesoluţionat recursul cu privire la încheierea de şedinţă prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere că instanţa este obligată să se pronunţe asupra excepţiilor, iar, procedând la judecarea cauzei, soluţionând cauza pe fond, evident, a pronunţat o soluţie cu încălcarea gravă a legii.
Greşita respingere a excepţiei privind prescrierea dreptului la acţiune. Prima instanţă, în mod greşit, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune atâta timp cât natura convenţiei relevă că aceasta este un contract cu executare uno ictu, urmând a fi aplicate dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. apare ca nefondat, reţinându-se admiterea excepţiei prescripţiei.
Greşita admitere a excepţiei nulităţii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul A.A. şi disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui dosar separat, în care a dispus suspendarea cauzei, în baza art. 155 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de judecată pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 127, art. 128 şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Greşita respingere cu privire la înscrisurile denumite: Bilanţ contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1998, şi Bilanţ contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1999.
Greşita respingere a obiecţiunilor la raportul de expertiză depuse de d-na expert contabil D.V., şi a cererii de contraexpertiză.
Greşita respingere a cererii de recuzare a d-nei D.V. - expert contabil. Doamna D.V., expert contabil, a fost angajată în funcţie de conducere la o societate controlată de reclamantă, şi, în această calitate, a desfăşurat activităţi în interesul reclamantei.
Greşita respingere a excepţiei nemo auditur propriam turpitudinem allegans lipsei de interes şi a cererii cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 4 din 26 ianuarie 2000 şi a certificatelor de obligaţii bugetare.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât A.A. susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile promovării unei acţiuni în daune contractuale şi în mod greşit a considerat prima instanţă că sunt aplicabile prevederile OG nr. 25/2002, întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din OG nr. 25/2002.
In principal, notificarea nr. VP1/3305 din 27 septembrie 2005 cu privire la desfiinţarea de drept a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 04/HD din 26 ianuarie 2000 nu produce efecte juridice, fiind prescris dreptul.
Recurentul-pârât a invocat şi prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României - (Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile)- principiul neretroactivităţii legii.
Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă, însă, este aplicabilă deîndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi (...)".
Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori, în mod justificat, să înlăture sau sa atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă A.V.A.S. Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A.V.A.S. Bucureşti critică Decizia instanţei de apel ca fiind dată cu nesocotirea prevederilor art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002 şi art. 12 din HG nr. 489/2003, susţinând, în acest sens, că termenul de prescripţie pentru restituirea dividendelor pe anii 1996, 1997 şi 1998 începe să curgă de la data de 27 septembrie 2005, data când cumpărătorul a fost notificat cu privire la acţionarea pactului comisoriu, respectiv, pentru rezilierea contractului.
Acest motiv de recurs este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, care constituie dreptul comun în materia societăţilor comerciale, „Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar prevederilor alin. (2) şi (3), se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor".
Textul consacră, aşadar, dreptul de a cere returnarea dividendelor, inclusiv pe calea unei acţiuni de restituire a dividendelor, în cadrul termenului general de prescripţie, care curge de la data distribuirii acestor dividende.
Aşa fiind, prescripţia în privinţa restituirii dividendelor se naşte potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (5) din Legea societăţilor comerciale, şi nu prin raportare la temeiul legal al acţiunii indicat de reclamantă, care este art. 21 alin. (1)1 lit. b) din OG nr. 25/2002, raportat la art. 12 din HG nr. 489/2003.
Rezultă, aşadar, că, în speţă, dreptul recurentei-reclamante A.V.A.S. Bucureşti de a solicita restituirea dividendelor aferente anilor 1996, 1997 şi 1998 s-a născut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, respectiv, 26 ianuarie 2000, acestea putând fi cerute pe parcursul executării contractului, în raport de modul cum au fost executate obligaţiile asumate de către cumpărător - recurentul-pârât A.A. -, neoperând în privinţa acestora o altă dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie, adică, de la 27 septembrie 2008, de când l-a notificat pe cumpărător pentru reziliere, prin acţionarea pactului comisoriu.
Nefondat este şi cel de-al doilea motiv de recurs formulat de către recurenta-reclamantă A.V.A.S. Bucureşti.
In privinţa dividendelor încasate de către acţionarul-cumpărător A.A. pe perioada 2003- 2005, respingerea capătului de cerere privind plata acestora s-a făcut de către instanţă raportat la prevederile art. 1169 C. civ., potrivit cu care „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească".
In speţă, este de observat că în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că acţiunea reclamantei nu este probată, conform dispoziţiilor legale, actele depuse la dosar şi raportul de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză nefăcând dovada în sensul încasării dividendelor de către cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, respectiv, pe perioada 2003- 2008, solicitată de către reclamantă.
Astfel fiind, se constată că reclamanta nu a putut să-şi dovedească pretenţiile formulate nici în faţa instanţei de fond, şi nici în apel, iar rolul activ al instanţelor a devenit inoperant, neputând să funcţioneze de vreme ce reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia expres prevăzută de art. 1169 C. civ., şi anume, de a-şi dovedi pretenţiile formulate, sarcina probei în procesul civil, ca şi în cel comercial, incumbând, în primul rând, reclamantului.
De altfel, este de observat că, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă A.V.A.S. nu face decât să evoce temeiurile legale ale acestei cereri, fără a arăta, în concret, în ce a constat încălcarea lor de către instanţa de apel, atâta timp cât recurenta-reclamantă este în culpă privind sarcina probei.
In consecinţă, critica este nefondată, şi acest motiv de recurs urmând a fi respins.
În fine, Înalta Curte apreciază nefondată şi cea de-a treia critică formulată în susţinerea recursului, evocarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., privind obligativitatea instanţei de apel de a reface probatoriul administrat în cauză, de asemenea, neputând fi primită.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei".
Din economia acestui text rezultă, însă, că refacerea probelor în apel nu este obligatorie; instanţa de apel nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantului, în condiţiile art. 1169 C. civ.
In urma apelului, raporturile dintre părţile litigante, în cadrul pretenţiilor reclamantei, se repun din nou în stadiul iniţial, când, pe baza probelor administrate în prima sau în a doua instanţă, aceasta din urmă va avea să hotărască tot după principiul actori incumbit probatio.
Apelanta are posibilitatea, dar şi obligaţia procedurală de a solicita, în această cale devolutivă de atac, administrarea probatoriilor de care înţelege să se folosească în dovedirea acţiunii, în apel putând fi reiterate ţi repuse în discuţie, spre încuviinţare şi administrare, probele invocate în prima instanţă, chiar dacă acestea ar fi fost greşit respinse de instanţa de fond.
Rezultă că, atâta timp cât reclamanta A.V.A.S. Bucureşti nu a făcut nicio dovadă în faţa primei instanţe cu privire la pretenţiile sale de obligare a pârâtului A.A. la plata daunelor-interese, precum şi la restituirea sumelor încasate cu titlu de dividende pentru perioada 2003-2005, şi nici în apelul formulat, nu se poate imputa instanţei de apel neefectuarea vreunei probe în susţinerea apelului reclamantei, deoarece reclamanta, nedovedind nimic sub aspectul pretenţiilor solicitate, instanţa nu putea produce, intempestiv, probe în dovedirea unei acţiuni cu care a fost învestită.
Deopotrivă, deşi în virtutea principiului devolutiv al apelului se pot reface probele dinaintea instanţei de apel, probele însă administrate dinaintea primei instanţe rămân dobândite cauzei, dacă pot face convingerea judecătorilor.
In speţă, întrucât instanţa de apel şi-a format convingerea în baza probelor deja administrate de prima instanţă şi, având în vedere că motivează, totodată, de ce apreciază că, din cuprinsul expertizei contabile efectuate în calea de atac a apelului, nu rezultă producerea unor asemenea prejudicii solicitate, în aceste împrejurări instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat, prin aceasta, nicio dispoziţie legală.
Nefiind vorba, aşadar, de vreo nesocotire sau aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă A.V.A.S. Bucureşti este nefondat.
Înalta Curte constată, de asemenea, că şi recursul declarat de pârâtul A.A. este nefondat.
Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 şi 10 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârât A.A. critică Decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, întrucât nu a pus în discuţie cererea sa de amânare pentru pregătirea apărării şi nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, ci a anulat apelul, ca netimbrat, motiv de recurs ce nu poate fi primit, fiind nefondat.
Norma din art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu este formulată în termenii imperativi ai unei obligaţii a instanţei de a amâna cauza când partea pretinde că nu beneficiază de o apărare corespunzătoare, valorificarea cererii părţii depinzând de aprecierea exclusivă a instanţei, ce evaluează în concret circumstanţele formulării unei asemenea solicitări.
Art. 156 C. proc. civ. prevede, aşadar, posibilitatea acordării de către instanţă a unui termen pentru lipsă de apărare, şi nu o obligativitate în acest sens.
Pentru a putea aprecia asupra temeiniciei cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, trebuie ca instanţa să fie legal sesizată, respectiv, trebuie ca cererea de apel să fie legal timbrată. Dacă, însă, cererea de apel nu a fost timbrată, instanţa trebuie să examineze timbrajul înainte de a lua în discuţie orice altă cerere.
In speţă, cererea de amânare a soluţionării cauzei pentru lipsă de apărare, respectiv, pentru pregătirea apărării, nu îndreptăţea instanţa de apel să acorde un nou termen de judecată, în condiţiile în care apelantul-pârât, fără nicio justificare, nu a îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru, obligaţie personală, care trebuie îndeplinită anticipat, conform art. 20 alin. (1) al Legii nr. 146/1997, şi care nu are nicio legătură cu pregătirea apărării.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a anulat apelul formulat de pârât, ca netimbrat.
Cealaltă critică a recurentului-pârât, referitoare la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii sale pentru lipsă de apărare, şi întemeiată pe pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi analizată, deoarece acest text era deja abrogat la data pronunţării deciziei recurate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 privind aprobarea OUG nr. 138/2000, pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.
In fine, prin ultima critică formulată în susţinerea acestui motiv de recurs, se invocă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât A.A. arătând că, în cauză, prin anularea, ca netimbrată, a cererii de apel, fără a determina suma contestată de apelant în concret, s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
O asemenea critică nu poate fi primită în recurs.
Practic, prin motivul de recurs pe care pârâtul l-a formulat, acesta a contestat dispoziţia instanţei de apel, prin care această instanţă l-a obligat la plata sumei de 15.018,50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, şi a unui timbru judiciar în valoare de 3 lei, aferente cererii de apel.
Prin urmare, obiectul acestui motiv de recurs promovat de pârât îl reprezintă contestarea unei dispoziţii de stabilire a unei taxe de timbru în sarcina pârâtului de către o instanţă judecătorească, respectiv, Curtea de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 195/2004, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată, alin. (2) al aceluiaşi art. 18 prevăzând imperativ că, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face doar cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa judiciară de timbru sau de la data comunicării sumei datorate, această cerere de reexaminare urmând să se soluţioneze în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (3) si (4) din aceeaşi lege, respectiv, de un alt complet din cadrul aceleiaşi instanţe, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.
Prin urmare, împotriva dispoziţiei unei instanţe de judecată, prin care s-a stabilit obligaţia unei părţi de a plăti o anumită taxă judiciară de timbru, indiferent dacă această dispoziţie a fost dispusă printr-o decizie, printr-o sentinţă ori printr-o simplă încheiere, singura calc legală de atac este aceea a reexaminării, în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, modificată prin Legea nr. 195/2004, Înalta Curte constatând, astfel, că prezentul motiv de recurs este inadmisibil.
Celelalte critici formulate de către recurentul-pârât A.A., cu privire la: excepţia lipsei de interes, respingerea excepţiei privind prescrierea dreptului la acţiune, admiterea excepţiei nulităţii cererii de chemare în garanţie şi disjungerea cererii reconvenţionale, respingerea cererii sale de înscriere în fals cu privire la înscrisurile denumite „bilanţ contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1998" şi „bilanţ contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1999"; respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză depus de doamna expert contabil D.V. şi a cererii sale de contraexpertiză; respingerea cererii de recuzare a doamnei D.V.- expert contabil; respingerea excepţiei nemo auditur propriam turpitudinem allegans, lipsei de interes şi a cererii cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr.4/26 ianuarie 2000 şi a certificatelor de obligaţii bugetare, cât şi apărările formulate de către recurent pe fondul cauzei, nu pot fi analizate în recurs, deoarece exced obiectului acestuia.
Astfel, dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, ... sunt supuse recursului".
Verificarea admisibilităţii recursului din perspectiva obiectului său se realizează prin raportare la dispoziţiile acestei norme, care este una de referinţă în materie.
Pot face obiect al recursului hotărârile pronunţate în apel, fără a distinge după cum a fost soluţionat sau nu fondul pricinii şi indiferent de soluţia care a fost dată apelului.
Se respectă, astfel, principiul care guvernează ordinea exercitării căilor de atac, în care recursul urmează, de regulă, apelului, fără a putea fi exercitat omisso medio, trecând peste apel.
Aşa fiind, în considerarea caracterului subsecvent al recursului, dacă apelul a fost anulat ca netimbrat - cum este cazul în speţă -, perimat, respins ca tardiv, controlul judiciar declanşat prin recurs este circumscris acestor aspecte şi el nu poate privi însuşi fondul litigiului.
In speţă, în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul A.A. cu privire la aspectele mai sus-arătate, Înalta Curte, raportat la limitele învestirii instanţei, constată că acesta este exercitat omisso medio, deoarece, conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie Decizia curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat, asupra acestor aspecte, ci în baza unei excepţii, aceea de netimbrare a apelului, faţă de parte sentinţa devenind irevocabilă, prin neexercitarea apelului cu respectarea cerinţelor regularităţii sesizării instanţei de judecată.
Nefiind vorba, aşadar, de vreo încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ori de vreo încălcare sau aplicare greşită a legii, Înalta Curte constată că şi recursul formulat de pârâtul A.A. este nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti şi de pârâtul A.A., ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti şi de pârâtul A.A. împotriva deciziei comerciale nr. 361 din 1 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca ne fondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1148/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1153/2011. Comercial → |
|---|
