ICCJ. Decizia nr. 1148/2011. Comercial

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1148/2011

Dosar nr. 36969/3/2009

Şedinţa publică din 16 martie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 2154 din 26 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamantul L.C.M., în contradictoriu cu pârâta SC G.F.M. SA, a constatat nulitatea absolută parţială a hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor pârâtei din data de 9 decembrie 2008, publicată în M.Of., Partea a IV-a, nr. 1984/2008 (denumită „hotărârea din data de 8 decembrie a adunării generale extraordinare a acţionarilor") – în ceea ce priveşte modificarea art. 6.2 din actul constitutiv al pârâtei, a dispus radierea înregistrării acestui punct din hotărârea A.G.A. din registrul comerţului, la rămânerea irevocabilă a sentinţei, precum şi menţionarea hotărârii irevocabile în registrul comerţului şi publicarea sa în Monitorul Oficial, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 12,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea reclamantului, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocatului, ca nefondată.

Anterior, prin încheierea de la data de 25 ianuarie 2010, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei de interes, cea a lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 conferă legitimare procesuală activă în acţiunea în anularea unei hotărâri adoptate de adunarea generală, acţionarului care nu a participat la adunarea generală sau care, deşi a luat parte la şedinţă, a votat împotriva adoptării hotărârii şi a cerut să se insereze punctul său de vedere în procesul - verbal al şedinţei.

În acest context, Tribunalul a notat că reclamantul este acţionar la societatea pârâtă şi că nu a fost prezent la şedinţa adunării generale la care s-a adoptat hotărârea atacată, apreciind aceste împrejurări ca fiind apte de a susţine vocaţia legală a reclamantului în promovarea cererii.

Luând act că legea nu impune condiţia suplimentară a justificării absenţei, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.

A respins şi excepţia lipsei de interes, considerând că acţiunea în anulare are un caracter social, astfel încât acţionarul nu este ţinut să probeze un interes personal.

De asemenea, prima instanţă a respins şi excepţia prescripţiei, întrucât, în condiţiile în care reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a hotărârii A.G.A., devin incidente prevederile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului de a formula acţiunea în anulare. În această ordine de idei, instanţa a subliniat că măsura în care motivele invocate atrag sancţiunea nulităţii sau dacă acestea se circumscriu unor cauze de nulitate absolută sau relativă, urmează a se stabili la analiza în fond a cauzei.

Pe de altă parte, pentru a pronunţa sentinţa, Tribunalul a reţinut că prin hotărârea din data de 9 decembrie 2008, Adunarea Generală Extraordinară a acţionarilor pârâtei a decis modificarea art. 6.2 din actul constitutiv, în sensul emiterii de acţiuni cu drept de vot multiplu, astfel.

În continuare, instanţa de fond a examinat dispoziţiile art. 94 şi art. 120 din Legea nr. 31/1990, a căror încălcare la adoptarea hotărârii a fost invocată de către reclamant şi a constatat că regula instituită de lege este cea a egalităţii în drepturi a acţionarilor.

Interpretând prevederile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prima instanţă a reţinut că toţi posesorii acţiunilor trebuie să aibă, de principiu, aceleaşi drepturi, dar şi că de la această regulă se poate deroga, însă doar în condiţiile art. 94 alin. (2) din lege, în conformitate cu care „se pot emite totuşi, în condiţiile actului constitutiv, categorii de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite, potrivit art. 95 şi art. 96".

Pe de altă parte, din analiza art. 120 din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care „acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le posedă, cu excepţia prevăzută de art. 101 alin. (2)", instanţa de fond a constatat că sistemul creat de legiuitor, cu privire la exercitarea dreptului de vot, respectă principiul egalităţii, dreptul de vot fiind legat de numărul de acţiuni deţinute, dar şi că singura excepţie permisă este cea a limitării numărului de voturi pentru acţionarii care deţin mai mult de o acţiune.

Prima instanţă a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora ar fi admisibilă emiterea unor acţiuni cu drept de vot multiplu, în temeiul art. 101 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, având în vedere că textul evocat reglementează drepturile de vot conferite de acţiuni, stabilind regula de bază, conform căreia o acţiune plătită dă dreptul la un singur vot în adunarea generală – care respectă atât principiul egalităţii în drepturi a acţionarilor, cât şi pe cel al proporţionalităţii, consacrate de art. 94 şi de art. 120 din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul a recunoscut că teza finală a art. 101 alin. (1) prevede că prin actul constitutiv se poate deroga de la regula de bază, dar a apreciat că derogarea nu poate fi în sensul votului multiplu. Astfel, a arătat că art. 101 alin. (2) prevede că actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune, iar art. 120 statuează că acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le posedă, cu excepţia art. 101 alin. (2). Aşadar, prima instanţă a apreciat că actul constitutiv poate doar să limiteze dreptul de vot.

Pe de altă parte, a arătat că art. 94 şi art. 120 din lege cuprind norme imperative, întrucât fixează limitele legale ale formării voinţei sociale, iar sancţiunea care intervine pentru eludarea acestor dispoziţii legale este nulitatea absolută.

Prin Decizia nr. 416 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de SC G.F.M. SA împotriva sentinţei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, când se invocă motive de nulitate absolută, cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată şi, prin urmare, legiuitorul acordă legitimare procesuală activă, în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri A.G.A., acţionarilor care nu au luat parte la adunarea generală sau celor care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul - verbal al şedinţei, precum şi oricărei persoane interesate ceea ce denotă că, în calitatea sa de acţionar al societăţii apelante, care nu a luat parte la adunarea generală în care a fost adoptată hotărârea atacată, intimatul are calitate procesuală activă.

S-a mai reţinut că, niciuna dintre cele două împrejurări invocate de apelantă, în susţinerea lipsei calităţii procesuale active a intimatului (mai întâi, din aceea că de la data adoptării hotărârii atacate până la sesizarea primei instanţe au trecut peste 9 luni, interval de timp în care au mai avut loc încă patru adunări generale, la care intimatul a participat şi a votat, fără a contesta sistemul de vot adoptat prin hotărârea A.G.E.A. din data de 9 decembrie 2008, iar în al doilea rând, din faptul că acesta a lipsit nemotivat de la adunarea generală care a adoptat hotărârea atacată) nu justifică susţinerile apelantei.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că participarea intimatului la patru adunări generale, înainte de a promova prezenta acţiune în anulare, nu este de natură să conducă spre concluzia lipsei calităţii sale procesuale active, de vreme ce atitudinea sa nu poate avea semnificaţia acceptării, chiar şi tacite, a hotărârii atacate, iar pe de altă parte, lipsa – fie şi nemotivată – a unui acţionar de la şedinţa adunării generale îl legitimează pe acesta, în sistemul pe care Legea nr. 31/1990 îl reglementează, să promoveze acţiunea în anularea hotărârii adoptate de către respectiva adunare, neputând fi aplicate prin analogie prevederile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006.

Pe fond, instanţa a reţinut că potrivit art. 94 din Legea nr. 31/1990, acţiunile trebuie să fie de o egală valoare şi acordă posesorilor drepturi egale şi că alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că se pot emite totuşi, în condiţiile actului constitutiv, categorii de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite, potrivit dispoziţiilor art. 95 şi art. 96.

Din interpretarea prevederilor art. 95 din lege a considerat că singurele acţiuni preferenţiale (ca acţiuni care se deosebesc de cele ordinare) sunt cele cu dividend prioritar, fără drept de vot, notând că, în speţă, potrivit art. 6.1 din actul constitutiv al apelantei, aceasta a emis o singură categorie de acţiuni: nominative, dematerializate, indivizibile situaţie care conferă proprietarilor lor drepturi a căror întindere nu depinde de calitatea lor (a titularilor), ci rezultă din însuşi titlul.

În aceste condiţii, instanţa a statuat că o hotărâre a adunării generale, care conferă unei acţiuni drept de vot multiplu, în temeiul unor criterii care ţin de calităţile personale ale titularului acţiunii, este lovită de nulitate.

Pe de altă parte, Curtea a mai reţinut că potrivit art. 120 din Legea nr. 31/1990, acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, cu excepţia prevăzută la art. 101 alin. (2), iar în conformitate cu art. 101 din Legea nr. 31/1990, orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.

De asemenea, s-a considerat că susţinerea potrivit căreia teza finală din art. 101 alin. (1) – „dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel" – are semnificaţia conferirii posibilităţii instituirii unui vot multiplu pentru unii acţionari sau a limitării dreptului de vot şi că alin. (2) al art. 101 clarifică aspectul limitării dreptului de vot, dar şi că legiuitorul nu a mai revenit cu o regulă specială în ce priveşte votul multiplu, lăsând adoptarea unei astfel de decizii la aprecierea acţionarilor, ignoră ansamblul regulilor de drept societar pentru că, derogarea de la regula potrivit căreia o acţiune dă dreptul la un vot este îngăduită de legiuitor numai în sensul art. 101 alin. (2), respectiv al limitării numărului voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune şi, bineînţeles, în cazul prevăzut de art. 94, al acţiunilor preferenţiale care conferă dreptul la dividend prioritar, fără drept de vot.

Nu a fost primită nici interpretarea dată de apelantă tezei finale cuprinse în art. 101 alin. (1), considerând că este o interpretare izolată a unei teze dintr-un text legal, fără a se raporta la ansamblul legii din care face parte când, în fapt, alin. (2) al art. 101 nu face altceva decât să indice limita în care se poate deroga de la regula cuprinsă în art. 101 alin. (1), iar o astfel de interpretare este singura care dă eficienţă art. 120, cu referire la proporţionalitatea dreptului de vot.

În concluzie, Curtea a constatat că, prin instituirea votului multiplu sunt încălcate prevederile art. 94 şi art. 120 din Legea nr. 31/1990, care conţin norme cu caracter imperativ, întrucât ele nu doar protejează interesul social, ci reglementează însuşi regimul juridic al acţiunilor şi al unuia dintre drepturile fundamentale pe care acestea le conferă, respectiv cel de vot şi, de aceea, referirile apelantei la o eventuală promovare tardivă a acţiunii, prin raportare la termenul pe care îl prevede art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt nefondate, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil, potrivit art. 132 alin. (3).

Împotriva deciziei, Grupul Financiar Muntenia a declarat recurs prin care a susţinut nelegalitatea acesteia din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prezentând următoarele argumente:

I. Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantului determinată şi de lipsa de interes a acestuia, menţinându-se în mod greşit soluţia instanţei de fond pe acest aspect, aceea de respingere a excepţiei.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine următoarele:

1. Interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, precum şi reţinerea că dispoziţiile articolului menţionat nu ar putea fi interpretate prin analogie cu cele ale art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 este greşită.

- Având în vedere doctrina de specialitate, în cadrul căreia s-a arătat în mod constant că „nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes", recurenta consideră că, în materia nulităţii absolute, pentru ca o persoană să aibă calitate procesuală activă trebuie să justifice un interes personal, legitim, născut, actual şi direct astfel că lipsa interesului determină lipsa calităţii procesuale active de a formula cererea de anulare a actului juridic.

- În cauză, lipsa de interes a reclamantului ce conduce şi la lipsa calităţii procesuale active decurge din două aspecte.

Recurenta susţine un prim aspect, constând în faptul că în intervalul de timp dintre data adoptării hotărârii A.G.E.A. din 9 decembrie 2008 şi momentul introducerii acţiunii au avut loc încă patru adunări generale la care, reclamanta a participat şi a votat „pentru" în ceea ce priveşte majoritatea punctelor de pe ordinea de zi situaţie în care se poate constata că, dacă ar fi avut într-adevăr interes să conteste hotărârea din 9 decembrie 2008, ar fi putut promova acţiune imediat după adoptarea ei sau cel mai târziu imediat după publicarea acesteia în Monitorul Oficial.

Se mai afirmă că atitudinea adoptată de reclamant în cadrul adunării generale care au succedat A.G.E.A. din 9 decembrie 2008 denotă că acesta a considerat-o legală, iar în condiţiile în care aceasta şi-a produs efectele, interesul reclamantului nu mai este actual ceea ce determină şi lipsa calităţii procesuale active.

Un al doilea aspect indicat de recurentă are la bază prevederile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 potrivit cu care – hotărârea adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul – verbal al şedinţei.

Recurenta consideră că, deşi reclamantul s-ar încadra din punct de vedere formal în cazul acţionarului care nu a luat parte la adunarea generală, acesta ar trebui să facă dovada că absenţa sa a fost motivată, iar în cazul absenţei nemotivate nu poate avea calitate procesuală activă, soluţie împărtăşită şi de doctrina de specialitate şi care se întemeiază pe dezinteresul acţionarului, care omiţând să îşi manifeste spiritul de „affectio societatis" poate fi considerat că a avut un comportament şicanator la adresa societăţii sau a celorlalţi acţionari.

- Recurenta invocă, în sensul celor arătate anterior, prevederile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 potrivit cu care – hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul sindic pentru nelegalitate (...) la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţă.

- Se argumentează că atâta timp cât Legea insolvenţei condiţionează, în mod expres, posibilitatea creditorilor care au absentat motivat de la lucrările adunării creditorilor de a ataca hotărârea luată în lipsa lor este justificat ca şi legea societăţilor comerciale să fie interpretată în sensul de a nu se acorda calitatea procesuală activă oricărui acţionar care a lipsit de la şedinţa adunării generale a acţionarilor.

- Printr-o interpretare istorico – teleologică a art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 şi a art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se ajunge la aceeaşi concluzie, raţiunea constând în aceea că acţionarul care nu se arată interesat de soarta societăţii şi a acţiunilor sale, de beneficiile pe care acestea le conferă, prin neparticiparea nemotivată la adunările generale ale acţionarilor, corelativ nu va avea nici interesul să atace hotărârile adoptate în cadrul acelor adunări, iar pe cale de consecinţă nici calitatea procesuală activă.

- Recurenta consideră că, şi în situaţia în care prevederile art. 14 alin. (7) derivă dintr-o lege cu caracter special (faţă de norma prevăzută în legea generală a societăţii comerciale), pentru identitate de raţiune, aceasta trebuie extinsă şi la norma generală pentru că legiuitorul a urmărit acelaşi scop şi anume formarea voinţei societare şi manifestarea spiritului de „affectio societatis", indiferent că este vorba de societatea care funcţionează în mod curent or de societatea aflată în dificultate.

2. Decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 94, art. 101 şi art. 120 din Legea nr. 31/1990, apreciindu-se greşit că dispoziţiile art. 94 şi art. 120 sunt incidente în cauză şi că nu permit instituirea de acţiuni cu vot multiplu, întrucât art. 101 alin. (1) teza II conferă posibilitatea acţionarilor de a institui prin actul constitutiv un vot multiplu pentru unii dintre acţionari, motiv pentru care nu se impunea anularea hotărârii A.G.E.A. din 9 decembrie 2008.

Recurenta aduce, în susţinerea acestui motiv de recurs, următoarele argumente:

- Potrivit art. 101 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 – (1) „orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel", (2) actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune".

- Aplicând regulile de interpretare prevăzute de art. 978 C. civ. şi art. 982 C. civ. rezultă că prima teză a alin. (1) stabileşte regula generală – o acţiune = un vot –, iar teza a doua prevede o derogare de la acest principiu, în sensul că în actul constitutiv se pot prevedea alte reguli.

- În privinţa limitării dreptului de vot legiuitorul a clarificat situaţia în alin. (2) însă, în ce priveşte votul multiplu, s-a lăsat la latitudinea acţionarilor să decidă modul în care se va institui votul multiplu.

- Legea nr. 31/1990 prevede în mod expres şi situaţiile în care dreptul de vot al acţionarilor este eliminat (art. 95), precum şi acele situaţii în care se limitează dreptul de vot ale acţionarilor ori se elimină.

- Cum, dispoziţiile invocate de reclamant vizează exclusiv situaţiile în care dreptul de vot este fie limitat, fie eliminat acestea nu pot fi aplicate prin analogie situaţiei în care sunt acordate mai multe drepturi de vot acţionarului care deţine o acţiune şi, prin urmare nu au fost încălcate norme imperative, fiind incidente dispoziţiile art. 101 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care conferă posibilitatea acţionarilor de a institui un vot multiplu pentru unii din acţionari.

- Legea permite o serie de derogări de natură legală sau convenţională de la principiul „o acţiune = un vot" astfel cum rezultă din art. 101 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, iar excepţiile despre care face vorbire teza a II-a a art. 101 sunt prevăzute în chiar actul constitutiv al societăţii.

- Doctrina relevantă în domeniu a reţinut o astfel de soluţie şi chiar titulatura interbelică recunoştea posibilitatea unor acţiunii cu vot plural.

- Atâta timp cât se respectă dreptul acţionarului la un vot corespunzător acţiunii pe care o deţine este permisă derogarea de la acest principiu, în sensul acordării unor voturi multiple dacă prin actul constitutiv al societăţii se decide în acest sens.

- Atunci când legiuitorul a dorit să restrângă dreptul de vot al unor acţionari a făcut-o în mod expres prin categoriile de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite – de timpul acţiunilor cu vot restrâns [art. 101 alin. (2)] sau a acţiunilor neplătite (art. 95 şi art. 96) ceea ce denotă că legiuitorul a urmărit cu precădere ca situaţiile în care este diminuat dreptul de vot al acţionarilor să nu fie lăsat nereglementat şi, mai mult, reducerea drepturilor de vot să fie posibilă exclusiv, în condiţiile stabilite de lege.

- Excepţiile instituite de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse prin analogie către alte situaţii asupra cărora acţionarii au libertatea de a decide.

3. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, în cauză, sancţiunea ce se impune a fi aplicată este nulitatea absolută, în condiţiile în care art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cuprinde norme dispozitive, situaţie în care sancţiunea nu poate fi decât nulitatea relativă.

Recurenta aduce în susţinere următoarele argumente:

- Art. 101 alin. (1) teza finală din Legea nr. 31/1990 cuprinde o normă dispozitivă, iar nu imperativă, în sensul că permite acţionarilor unei societăţi să deroge de la regula „o acţiune = un vot" prin actul constitutiv.

- Primul aliniat al art. 101 stabileşte atât regula în ceea ce priveşte proporţionalitatea drepturilor de vot, cât şi excepţia de la această regulă (teza 2). Pe de altă parte, limita fixată la alin. (2) nu vizează excepţia de la alin. (1) teza 2, ci trebuie să fie analizată exclusiv în corelaţie cu art. 120 din Legea societăţilor comerciale, care conferă posibilitatea acţionarilor să micşoreze numărul de voturi al acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune.

- În cauză, motivele de nulitate invocate de reclamant nu se încadrează în cele stabilite de doctrina de specialitate şi, mai mult, reclamantul nici măcar nu precizează care sunt motivele pentru care a considerat că hotărârea atacată este lovită de nulitate.

- De asemenea, făcându-se referire la motivele de nulitate relativă stabilite de doctrina de specialitate se susţine că aspectele învederate de reclamant ar putea fi – cu greu – încadrate în acestea.

- Fiind vorba de o nulitate relativă, art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că acţionarii îndreptăţiţi pot invoca nulitatea relativă a unei hotărâri A.G.A. în termen de 15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

- În cauză, hotărârea A.G.A. din 9 decembrie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial la 6 aprilie 2009, iar acţiunea în anulare a fost promovată la 2 decembrie 2009, cu mult peste termenul de prescripţie de 15 zile, motiv pentru care se apreciază că acţiunea este prescrisă.

Prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2001, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi – pe cale de consecinţă – menţinerea deciziei atacate, apreciind motivele de recurs invocate de recurentă nu sunt fondate.

Intimata susţine că, în susţinerea primului motiv de recurs, se aduc în discuţie împrejurări ce nu au legătură cu obiectul pricinii, iar cu privire la celelalte motive se invocă aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 94, art. 101, art. 120 din Legea nr. 31/1990, în sensul inadmisibilităţii emiterii de acţiuni cu vot multiplu.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente.

Recurenta susţine nelegalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul fiind structurat în trei categorii cărora li se subsumează mai multe argumente.

Două dintre acestea privesc aspecte procedurale pretins a fi fost soluţionate cu aplicarea greşită a legii, fiind astfel vizate rezolvările date excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a interesului, precum şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune, iar cea de-a treia se referă la fondul cauzei.

În atare situaţie, în analizarea motivelor de recurs, instanţa va da eficienţă prevederilor art. 137 C. proc. civ., care reglementează ordinea soluţionării excepţiilor şi care stabilesc că, mai întâi instanţa este datoare să se pronunţe asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac inutilă sau în parte cercetarea fondului cauzei.

În raport de această regulă se impune a fi analizată soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, determinată şi de lipsa de interes a acestuia, dată fiind influenţa unei astfel de excepţii asupra cadrului procesual în care urmează a se analiza celelalte excepţii.

Astfel, art. 132 alin. (2)din Legea nr. 31/1990 atribuie legitimare procesuală activă, în cazul acţiunilor în anularea hotărârii A.G.A., acţionarilor care au votat personal sau prin mandatar, în temeiul unei procuri speciale, împotriva hotărârii şi au cerut să se consemneze în procesul – verbal votul lor împotrivă, precum şi acţionarilor care nu au putut participa la adunare.

Acestor categorii de persoane, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, li se adaugă – în cazul în care se invocă nulitatea absolută a hotărârii – şi persoanele interesate, care pot justifica un interes personal, născut şi legitim.

În cauza dedusă judecăţii, reclamantul are calitatea de acţionar al societăţii şi care nu a participat la adunarea în cadrul căreia s-a adoptat hotărârea atacată, situaţie reglementată la textul menţionat, calitate ce-i atribuie legitimitatea de a ataca hotărârea în discuţie.

Argumentele invocate de recurentă prin care susţine că intimatul – reclamant nu poate justifica un interes în contestarea hotărârii, deoarece nu a făcut dovada unei absenţe motivate de la adunare şi nu a contestat sistemul de vot adoptat prin hotărârea adunării generale atacate, decât după 9 luni, perioadă în care au mai avut loc patru adunări generale, nu pot fi luate în considerare, fiind nefundamentate juridic.

Câtă vreme prevederile art. 132 alin. (2) nu fac nicio referire la motivele ce ar fi putut determina absentarea acţionarului de la adunarea generală ori la posibilitatea „acceptării tacite" a hotărârii ce ar rezulta din comportamentul său, ulterior adoptării hotărârii, instanţa nu poate îmbrăţişa punctul de vedere al recurentei pentru că astfel s-ar adăuga la lege, lucru ce nu-i este permis.

Nici pretinsa similitudine între prevederile menţionate şi art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi primită, instanţa apelului reţinând în mod corect că prevederile Legii insolvenţei nu sunt incidente în cauză.

Dispoziţiile din Legea nr. 85/2006 aduse în discuţie, reglementează condiţiile în care poate fi exercitată acţiunea în anularea hotărârii adunării creditorilor (iar nu a acţionarilor) adunare ce are cu totul alte atribuţii – într-o procedură specială de executare, cu caracter concursual, în recuperarea creanţelor deţinute împotriva unei debitoare aflate în insolvenţă – ce nu are puncte comune cu adunarea asociaţilor/acţionarilor.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa apelului a dat eficienţă prevederilor legale incidente în cauză şi a stabilit în mod corect că reclamantul are legitimare procesuală activă şi interes în promovarea acţiunii ce face obiectul cauzei deduse societăţii.

Constatându-se că prima excepţie a fost soluţionată cu respectarea legii urmează a se analiza excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prin raportare la dispoziţiile art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, urmând a se stabili caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme şi implicit dacă este vorba de o nulitate absolută ori relativă.

Se apreciază că este absolut necesar a se stabili caracterul normelor cuprinse în textul evocat pentru că în funcţie de aceasta se poate determina termenul de prescripţie ce operează în cauză.

Astfel, potrivit art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, orice acţiune plătibilă dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a precizat altfel.

Aceste prevederi instituie regula potrivit cu care orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, iar în teza a doua stabileşte şi excepţia de regulă, în sensul căreia acţionarii pot deroga de la ea – prin actul constitutiv ori prin acte adiţionale ulterioare – cu respectarea exigenţelor principiului libertăţii contractuale.

Problema care ridică în contextul reglementării instituite de textul de lege enunţat este aceea dacă derogarea de la principiul proporţionalităţii poate fi făcută atât în sens pozitiv (cum este cazul votului multiplu) cât şi în sens negativ (cum este cazul votului restrâns).

Dacă avem în vedere formularea folosită de legiuitor în alineatul al doilea de la art. 101 din lege, respectiv că – „actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune „- răspunsul nu poate fi decât acela că prin teza a doua a primului alineat al aceluiaşi articol s-a dat acţionarilor, libertatea de a stabili prin actul constitutiv de înfiinţare a societăţii mai multe voturi pentru o acţiune".

Că este aşa o demonstrează şi modul în care s-a procedat la formularea textului art. 101, respectiv că în situaţia în care s-ar fi avut în vedere numai o derogare în sens negativ ar fi fost inutilă menţionarea tezei a doua din alineatul prim.

Un alt argument în sensul arătat derivă din chiar conţinutul art. 120 din lege [„acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, cu excepţia prevăzută de art. 101 alin. (2"], articol ce se află în corelaţie cu reglementarea alin. (2) de la art. 101.

Dacă luăm în considerare şi reglementările cuprinse de art. 95-96 din Legea nr. 31/1990 putem conchide că legiuitorul a dorit să reglementeze în amănunt situaţiile prin care se procedează la restrângerea dreptului de vot al unor acţionari tocmai pentru a se evita eventualele abuzuri.

Prin urmare, aşa cum este reglementată, regula conţinută de textul menţionat este una flexibilă, permiţând acţionarilor ca – prin actul constitutiv ori prin acte adiţionale ulterioare – să deroge de la ea, într-un fel sau altul.

Câtă vreme, derogarea de la principiul egalităţii în drepturi a acţionarilor – este consimţită de către acţionari prin actul constitutiv ori în cadrul adunării generale şi a fost inserată în condiţiile legii în actul constitutiv, ea nu poate fi decât o manifestare a libertăţii contractuale.

Aşa fiind, norma în discuţie este una dispozitivă, ceea ce atrage – în caz de încălcare a normelor statutare – sancţiunea nulităţii relative.

Fiind în discuţie o nulitate relativă a hotărârii adunării generale, acţionarii îndreptăţiţi o pot invoca pe calea unei acţiuni în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României partea a IV-a.

Cum, în cauză, hotărârea A.G.E.A. din 9 decembrie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 6 aprilie 2009, iar acţiunea în anulare a fost promovată în instanţă la data de 21 septembrie 2009 se constată că termenul de prescripţie de 15 zile prevăzut de art.132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a fost depăşit ceea ce atrage prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului.

Pentru cele ce preced, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul ca fondat şi va modifica Decizia atacată în sensul admiterii apelului formulat de pârât, iar pe cale de consecinţă va schimba sentinţa în tot şi va respinge acţiunea precizată a reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul G.F.M. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 416 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca fondat.

Modifică Decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de pârâtul G.F.M. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 2154 din 26 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot, şi, în consecinţă, respinge acţiunea, aşa cum a fost precizată de reclamantul L.C.M., ca prescrisă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 724/2011. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 1149/2011. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

ICCJ. Decizia nr. 709/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 718/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 721/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 724/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1149/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1153/2011. Comercial