ICCJ. Decizia nr. 1548/2011. Comercial
| Comentarii |
|
1. Hotărârea pronunțată în cauză de Tribunalul București, secția comercială, ca primă instanță.
Prin sentința comercială nr. 4480 din 2 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă de Transport București în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SA și în consecință a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 354.385,696 RON reprezentând daune interese datorate pentru nerespectarea obligațiilor contractuale plus dobânda legală aferentă calculată de la 22 decembrie 2008 și până la plata efectivă a debitului.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut din analiza actelor și lucrărilor dosarului în fapt și în drept următoarele:
în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți la data de 25 august 2008 pârâta s-a obligat să achiziționeze de la reclamanta deșeuri reciclabile în condițiile stabilite în anexa 1 la contract respectiv să preia și să plătească cantitățile pe care vânzătorul i le notifică în scris ca fiind disponibile pe durata valabilității contractului de 6 luni.
La data de 5 septembrie 2008 deși reclamanta a comunicat pârâtei că deține un stoc de 230 tone deșeuri de oțel disponibil și i-a cerut preluarea urgentă a acestei cantități, pârâta a refuzat preluarea mărfii cu motivarea că datorită scăderii cererii pe piața de produse de oțel beton și-a întrerupt activitatea.
Față de poziția pârâtei, reclamanta i-a notificat acesteia rezilierea de drept a contractului în condițiile prevăzute la art. 27 lit. b) din contract începând cu data de 18 decembrie 2008.
Ulterior, reclamanta și-a valorificat stocul de marfă disponibil prin vânzarea la licitație organizată de Bursa Română de Mărfuri, contractul astfel încheiat fiind atribuit tot pârâtei care a participat la licitație, la prețul de 259,70 dolar SUA/tonă, de două ori mai mic decât cel convenit în contractul inițial reziliat.
în raport de situația de fapt astfel statuată, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptățită să pretindă de la pârâta plata diferenței dintre prețul obținut prin vânzarea la licitație și cel convenit cu pârâta în baza contractului de vânzare-cumpărare inițial, cu titlu de daune interese.
în drept, tribunalul și-a întemeiat soluția adoptată pe dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1.073 C. civ. care instituie principiul obligativității contractelor și dreptul creditorului la dezdăunare în cazul în care nu obține îndeplinirea exactă a obligației. în același sens tribunalul a reținut și incidența dispozițiilor art. 68 alin. (1) și (2) C. com. care instituie posibilitatea vânzătorului de a depune lucrul vândut la o casă de comerț pe socoteala și cheltuiala cumpărătorului care nu-și îndeplinește obligația, sau de a-l vinde.
2. Apelul declarat de pârâta SC M.T. SA. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București la data de 17 noiembrie 2010.
Prin cererea de apel, pârâta a criticat sentința fondului, arătând în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile unei rezilieri de plin drept a contractului cu consecința obligării la daune-interese, deoarece, în raport de circumstanțele în care s-au desfășurat relațiile contractuale, obligația asumată a rămas fără cauză, contractul încetându-și efectele prin dispariția acestui element esențial - scopul pentru care a fost încheiat.
Prin decizia nr. 561 din 17 noiembrie 2010 instanța de apel a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Plecând de la premisa că derularea oricăror raporturi contractuale implică riscuri, iar părțile sunt obligate să suporte variațiile economice, instanța apreciază că în cauză nu se poate reține o imposibilitate de executare a obligației în sensul art. 26 din contract, ci o neîndeplinire a obligațiilor de către pârâtă cu consecința rezilierii de plin drept a contractului potrivit pactului comisoriu convenit.
Totodată, instanța constată că în aceste condiții, deși art. 68 C. com. nu-și găsește aplicabilitatea întrucât reglementează o executare coactivă, ca o alternativă a executării silite din dreptul comun, ceea ce presupune un contract în vigoare și nu unul reziliat, în speță însă reclamanta este îndreptățită să obțină despăgubiri în temeiul art. 1.021 C. civ. și art. 27 alin. (2) din contract, pentru prejudiciul cauzat, despăgubiri constând în diferența de preț a mărfii, astfel cum a fost acordată de prima instanță.
3. Recursul. Motivele de recurs.
Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2010, pârâta SC M.T. SA a declarat recurs, în termen legal împotriva deciziei nr. 561/2010 pronunțată în apel, solicitând, în principal casarea deciziei pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Argumentele recurentei în susținerea motivelor de nelegalitate invocate au vizat următoarele aspecte:
Cu privire la întrunirea cerințelor cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel încălcând dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. a schimbat cauza cererii de chemare în judecată în sensul că, deși a infirmat aplicabilitatea art. 68 C. com. reținută de prima instanță, a atribuit acțiunii o cauză pe care reclamanta nu a formulat-o respectiv răspunderea juridică urmare rezilierii contractului conform art. 1.020 C. civ. și art. 27 alin. (2) din contract.
Potrivit recurentei, prin încălcarea dispozițiilor invocate, i s-a produs o vătămare evidentă, fiind lipsită de posibilitatea de a dezbate în regim de contradictorialitate acest fundament al răspunderii sale contractuale.
Sub un al doilea motiv, recurenta a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.082 - 1.084 C. civ. referitoare la regimul juridic al răspunderii contractuale, în condițiile în care nu au fost administrate probe pe aspectul compunerii prejudiciului.
Potrivit recurentei, modul de calcul al prejudiciului rezultat din aplicarea prevederilor art. 68 C. com. nu poate fi avut în vedere, odată ce instanța de apel a înlăturat aplicarea lui, iar suma la care a fost obligată, în acest context nu are nici un suport probator.
Subsumat acestui motiv recurenta arată că cele două elemente ale răspunderii contractuale - fapta ilicită și vinovăția nu există în raport de circumstanțele cauzei care relevă conduita rezonabilă a societății în relația sa cu reclamanta, prin cumpărarea deșeurilor la licitație și încheierea celui de-al doilea contract, înainte de expirarea duratei primului contract, pentru a răspunde necesității reclamantei de a vinde respectivele deșeuri.
4. Asupra recursului.
înalta Curte, verificând în cadrul contractului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
4.1. încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. invocată de recurenta în susținerea motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu subzistă.
în sensul art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.
Interdicțiile susmenționate sunt justificate de caracterul devolutiv al apelului care presupune o rejudecare a cauzei, a fondului pretențiilor deduse judecății în fața primei instanțe.
Or, este în afara oricărui dubiu că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit obligarea pârâtei la plata de daune-interese contractuale urmare rezilierii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare convenit de părți.
Cu alte cuvinte, scopul urmărit de reclamanta, cauza cererii de chemare în judecată a constat în obținerea de daune-interese în condițiile asumate de ambele prin clauza prevăzută la art. 27 alin. ultim din contract.
Prima instanță a statuat că reclamanta este îndreptățită să primească daunele - interese solicitate, soluție menținută de instanța de apel.
Din acest punct de vedere nu se poate reține o modificare sau o schimbare a temeiului de drept, a cauzei juridice, iar împrejurarea că instanța de apel a indicat expres dispozițiile art. 1.021 ca fiind incidente în cauză, ține de acuratețea juridică și nu semnifică o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, sau mai simplu spus o calificare corectă a cererii în raport de scopul urmărit de reclamant.
Alegațiile recurentei în sensul că ,,prin acțiunea introductivă nu s-a invocat ca temei al desdăunării , consecința rezilierii contractului, sunt, în mod evident nereale, față de conținutul acțiunii introductive și de situația de fapt statuată de prima instanță și confirmată de instanța de apel investită ca efect al devoluțiunii cu plenitudine de jurisdiscție în fapt și în drept.
în sfârșit, prin motivele de apel , pârâta a contestat rezilierea de drept a contractului și obligarea sa la daune interese urmare acestei rezilieri, invocând o altă cauză de desființare a contractului, astfel încât, nu poate susține cu temei că aceste aspecte care au fundamentat acțiunea reclamantei nu au fost dezbătute cu respectarea principiului contradictorialității.
înlăturarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 68 C. com., reținute ca incidente, de prima instanță, nu reprezintă o modificare a temeiului cererii de daune, fundamentul pretențiilor reclamantei rămânând același, rezilierea contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate de pârâtă de a prelua marfa în condițiile stipulate de părți.
Este adevărat că dispozițiile înscrise în art. 68 C. com. pun la dispoziția părții care nu este în culpă, vânzător sau cumpărător, o procedură mai expeditivă, pentru a obține executarea însăși a contractului instituind o dovadă legală a diferenței de preț pe care vânzătorul sau cumpărătorul în culpă trebuie să o plătească cu titlu de daune interese în ipoteza executării coactive.
Cu alte cuvinte partea care nu este în culpă poate să solicite fie rezilierea contractului cu daune interese, fie executarea coactivă în condițiile art. 68 C. com., beneficiind în această ipoteză, pentru daunele solicitate, de dovada legală prevăzută de art. 68.
Or, din circumstanțele cauzei, rezultă că reclamanta, vânzătorul după rezilierea contractului urmare pactului comisoriu expres, a încercat să-și vândă marfa rămasă disponibilă prin Bursa Română de Mărfuri, la licitație, urmând, în bună măsură procedeul instituit de art. 68 C. com..
Această conduită a vânzătorului, nu îl decade din dreptul de a solicita daune interese urmare rezilierii, potrivit dreptului comun, cu obligația să dovedească însă cuantumul prejudiciului astfel suferit.
Cum pârâta, cumpărătorul în culpă ,,a participat la această licitație" și a adjudecat marfa pe care vânzătorul încerca să o valorifice , rămasă disponibilă urmare rezilierii primului contract, oferind un preț mult mai mic, decât cel convenit inițial, pentru diferența de preț, reprezentând daunele-interese pretinse de vânzător, pârâta nu mai poate ridica nicio obiecție pertinentă, deoarece prin participarea la licitație și adjudecarea bunului a confirmat că aceasta este întinderea prejudiciului suferit de reclamanta urmare rezilierii primul contract de vânzare-cumpărare.
Altfel spus, micșorarea valorii bunurilor trebuie să fie suportată de cumpărător deoarece vânzarea reziliată la împiedicat astfel pe vânzător să-și valorifice bunurile la prețul de la epoca când acestea aveau încă toată valoarea iar adjudecarea lor la licitație de către pârâtă la un preț de două ori mai mic decât cel convenit prin contractul inițial semnifică indubitabil o recunoaștere a faptului că bunurile și-au micșorat valoarea față de momentul încheierii contractului inițial.
Așa fiind, și criticile pârâtei recurentei întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se vădesc nefondate, fiind demonstrate de reclamanta existentă și întinderea prejudiciului suferit, urmare neîndeplinirii de către pârâta, din culpă a obligației principale asumate prin contractul de vânzare-cumpărare , cu consecința rezilierii acestuia.
Pentru rațiunile mai sus înfățișate , înalta Curte, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. a respins prezentul recurs ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1549/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1545/2011. Comercial → |
|---|
