ICCJ. Decizia nr. 1670/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin hotărârea arbitrală nr. 1 din 02 aprilie 2010, tribunalul arbitral constituit în cadrul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.M.Z. SRL, a obligat pârâta SC P. SA la plata sumei de 17.208,69 RON contravaloare debit restant și la plata sumei de 147.580 RON penalități de întârziere, cu penalități contractuale de 1% pentru fiecare zi de întârziere, până la achitarea debitului principal de 17.208,69 RON începând cu data de 25 noiembrie 2009; cu cheltuieli de judecată 6.702 RON, taxă arbitrală și onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul arbitral a reținut că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004, reclamanta s-a obligat să livreze produse iar pârâta să plătească prețul, în termen de 10 zile de la livrare conform art. 4 lit. f), la data formulării cererii pârâta înregistrând o restanță în cuantum de 17.208,69 RON, recunoscută și neachitată, urmare a cazului de forță majoră dovedit cu certificat din 23 iulie 2007; în condițiile art. 5 lit. e) din contract forța majoră dovedită în condițiile legii exonerând de răspundere partea care o invocă în termen de 48 de ore de la producerea evenimentului. S-a reținut că, începând cu 15 septembrie 2007, cauza de forță majoră a încetat, astfel că ulterior acestei date pârâta era ținută să execute obligația de plată.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect penalitățile de întârziere, s-a apreciat, față de succesiunea în timp a actelor normative, că începând cu data de 04 iulie 2009 pârâta debitoare datorează penalități de întârziere care nu mai sunt limitate valoric, ca efect al abrogării exprese a Legii nr. 469/2002.
Au fost aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată.
împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare, în termen legal, pârâta SC P. SA, solicitând anularea sentinței arbitrale, constatarea netemeiniciei sentinței arbitrale.
S-a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 360-368 C. proc. civ., reclamanta invocând faptul că instanța arbitrală a ignorat dispozițiile contractuale referitoare la existența cazurilor de forță majoră și în alți ani în afara celui constatat prin certificatul din 23 iulie 2007, din înscrisurile administrate rezultând că situația grea din agricultură a făcut imposibil obiectiv executarea contractului la termen.
în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ. s-a susținut că hotărârea arbitrală încalcă dispozițiile imperative ale legii, referitor la incidența dispozițiilor art. 4 alin. (3) Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului, ale cărui clauze rămân supuse vechii legi.
A mai arătat reclamanta, raportat la art. 364 lit. g) C. proc. civ., că hotărârea arbitrală nu cuprinde motivele pe care se sprijină - interpretarea greșită a aplicabilității legii în timp, confuză și eronată neechivalând cu motivarea hotărârii - și că instanța arbitrală, în examinarea contractului dintre părți a ignorat pactul comisoriu de gradul III convenit prin art. 5 lit. c) din contract incident în cazul nerespectării obligațiilor asumate de oricare dintre părți.
Prin întâmpinarea formulată la 20 octombrie 2010, intimata SC A.M.Z. SRL a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale, excepția inadmisibilității cererii arbitrale în susținerea excepției intimata invocând apărări privind fondul cauzei.
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 150 din 15 noiembrie 2010, a respins ambele excepții precum și acțiunea în anulare, ca nefondată, reținând următoarele:
Asupra excepțiilor necompetenței materiale și teritoriale invocate, reține incidența prevederilor art. 365 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora competența de a judeca, în primă instanță, acțiunea în anulare, revine instanței judecătorești superioare celei prevăzute la art. 342 C. proc. civ., în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul, respectiv instanța superioară celei competente a soluționa în primă instanță litigiul.
în ceea ce privește competența teritorială s-a reținut că, raportat la dispozițiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ. și art. 35 alin. (1) Legea nr. 304/2004 instanța competentă să judece pricina în primă instanță în circumscripția în care a avut loc arbitrajul, Tribunalul Ialomița funcționează în circumscripția Curții de Apel București, competența de soluționare revenind acesteia.
Cu privire la excepția inadmisibilității, s-a reținut în susținerea acesteia că petenta a invocat apărări ce țin de fondul litigiului.
Pe fond, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor ce reglementează forța majoră și caracterul exonerator de răspundere al acesteia, instanța a constatat că potrivit dispozițiilor art. 1.156 C. civ. obligația se stinge în situația în care executarea a devenit imposibilă datorită unui caz de forță majoră, însă imposibilitatea poate privi doar obligațiile de a da un bun individual determinat, de a face sau a nu face ceva și obligația de a da bunuri de gen, în speță de a achita contravaloarea bunurilor livrate, procurarea acestora fiind întotdeauna posibilă, astfel că interpretând și aplicând dispozițiile imperative ale art. 1.156 C. civ. instanța arbitrală nu a prejudiciat intimata.
în ceea ce privește interpretarea pactului comisoriu de grad III conținut de art. 5 lit. c) din contract, în considerarea aplicării dispozițiilor imperative ale art. 969 alin. (1) C. civ. s-a reținut că singurul în drept a solicita aplicarea rezoluțiunii contractului în temeiul pactului comisoriu este creditorul care și-a executat obligațiile, în speță reclamanta, intimata nefiind în măsură a-l invoca, cu consecința diminuării despăgubirilor datorate.
Cu privire la cel de-al doilea motiv al acțiunii arbitrale, întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului neretroactivității legii și al incidenței principiului tempus regit actum, în cazul situațiilor juridice pendinte reținând că în măsura în care acestea se referă la drepturi subiective, individuale, de drept privat născute din actele juridice ale părților, rămâne aplicabilă legea în vigoare la data constituirii actului și după intrarea în vigoare a legii noi. Instanța a apreciat că în pronunțarea sentinței arbitrale nu au fost încălcate norme imperative sau principii de ordine publică, greșeala de judecată neputând fi cenzurată în calea de atac specială prevăzută de art. 364 C. proc. civ..
în ceea ce privește cel de-al treilea motiv întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. j) C. proc. civ. instanța de apel a apreciat că hotărârea arbitrală cuprinde motivele ce au format convingerea instanței arbitrale, că acestea nu sunt în contradicție cu soluția pronunțată, cuprinsă în dispozitiv.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC P. SA Amara, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. și vizează, în esență, următoarele aspecte:
într-o primă critică recurenta - pârâtă reproșează intimatei încălcarea principiului voinței reale a părților la încheierea contractului, față de faptul că nu a luat în considerare, în stabilirea penalităților, cerința impusă de Legea nr. 469/2002 de plafonare a cuantumului penalităților la nivelul sumei în raport de care se calculează. Cu referire la acest aspect recurenta face trimiteri jurisprudențiale la sentința nr. 684 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei Făurei la deciziile înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1753 din 6 mai 2003 (secția civilă) și nr. 450 din 8 februarie 2008 (secția comercială).
O a doua critică vizează nelegalitatea și netemeinicia ambelor hotărâri pronunțate în cauză, motivat de faptul că acestea încalcă dispozițiile imperative ale legii, neținând seama de existența unui pact comisoriu de grad III din contractul părților care, în opinia recurentei, a dus la rezilierea de drept a contractului, raporturile dintre părți desfășurându-se ulterior în baza unor înțelegeri verbale.
în continuarea criticilor recurenta reproșează tribunalului arbitral și instanței de anulare că au neglijat cu rea - voință situațiile de forță majoră existente la momentul executării contractului în perioada 2006 - 2010, deși recurenta a făcut dovada acestora cu certificatul de forță majoră emis de către Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița.
Invocând motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta precizează că instanța de anulare a nesocotit regulile de interpretare a contractelor prevăzute în art. 970 alin. (2), art. 977 - 985 C. civ., neluând în calcul că recurenta nu a inserat în contract o clauză care să prevadă posibilitatea ca totalul penalităților să depășească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, instanțele procedând astfel la interpretarea clauzei penale în favoarea intimatei vânzătoare.
Un alt reproș adus deciziei atacate se referă la ignorarea de către instanță de anulare a pactului comisoriu de grad III inserat în contract.
în finalul cererii recurenta face trimitere la jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv la decizia nr. 401 din 6 februarie 2008, făcând un rezumat al acesteia.
înalta Curte examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
în exercitarea controlului de legalitate înalta Curte va avea în vedere numai criticile de nelegalitate aduse sentinței atacate, nu pe cele ce vizează atitudinea contractuală a intimatei - pârâte și cele referitoare la hotărârea tribunalului arbitral care exced, în raport de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., prezentul cadru procesual.
Acțiunea în anulare constituie o cale de control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale cu două obiective bine determinate și anume verificarea conformității hotărârii arbitrale cu convenția arbitrală precum și respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil astfel cum ele sunt enunțate de art. 358 C. proc. civ., niciunul dintre motivele reglementate de art. 364 C. proc. civ. neprivind controlul legalității și temeiniciei hotărârii arbitrale, această cale procedurală nefiind una cu caracter devolutiv.
Criticile aduse sentinței recurate, vizează interpretarea greșită de către instanța de anulare a clauzelor contractuale, (clauza penală, clauza reprezentând pactul comisoriu de grad III invocată ca temei al rezilierii), schimbarea înțelesului neîndoielnic al acestora, nesocotirea regulilor de interpretare a contractelor prevăzute în art. 970 alin. (2), art. 977 - 985 C. civ. cu trimitere expresă și exclusivă la două clauze anterior enumerate.
Deși își întemeiază criticile, în drept, pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta - pârâtă reiterează, de fapt, în întregime argumentele aduse în susținerea acțiunii în anulare, neindicând în ce constă nelegalitatea sentinței recurate care a examinat hotărârea arbitrală din perspectiva incidenței motivelor de anulare prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., tinzând astfel la o nouă judecată pe fond a acțiunii în anulare.
în interpretarea art. 364 lit. i) C. proc. civ. instanța de anulare a apreciat cu justețe că instanța arbitrală a soluționat pricina cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii atât sub aspectul regulilor de interpretare a contractelor, cât și sub cel al aplicării principiilor neretoractivității legii și tempus regit actum, neputându-se reproșa instanței că nu și-a exercitat rolul activ prevăzut în aflarea adevărului în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în limitele de control impuse de art. 364 lit. i) C. proc. civ..
Așa fiind înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că sentința atacată nu a fost susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, a respins ca nefondat recursul pârâtei, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat recurenta să plătească intimatei - reclamante 1.000 RON cheltuieli de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1556/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1551/2011. Comercial → |
|---|
