ICCJ. Decizia nr. 1809/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1809/2011
Dosar nr. 3840/85/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, înregistrată la data de 1 septembrie 2008, la nr. 3840/85/2008, reclamanta SC S.M.T.D. SRL Braşov a chemat în judecată pe pârâta SC D.P.C. SA Sibiu, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 381.299 lei, reprezentând penalităţi pentru plata cu întârziere a facturilor emise în baza contractului de furnizare de produse nr. C-25 din 04 aprilie 2006 şi a actelor adiţionale nr. 1/2006, respectiv, nr. 2/2006, în perioada 20 aprilie 2006- 26 decembrie 2007.
La data de 7 ianuarie 2009, pârâta SC D.P.C. SA Sibiu a depus la dosar cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că termenele de plată a debitelor înregistrate de către SC D.P.C. SA Sibiu au fost decalate prin acceptarea plăţii prin bilete la ordin cu scadenţă stabilită în mod concret şi obligarea pârâtei-reconvenţionale la plata sumei de 22.077,48 lei, cu titlu de penalităţi.
Reclamanta SC S.M.T.D. SRL Braşov a depus la dosar precizare de acţiune, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 280.503 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa comercială nr. 730 C, pronunţată la data de 08 aprilie 2010, Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea comercială reformulată de reclamanta SC M.T.D.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC D.P.C. S.A.; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional SC D.P.C. SA şi, în consecinţă: a obligat pârâta SC D.P.C. S.A. să plătească reclamantei suma de 280.503 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere în plată; a obligat reclamanta pârâtă reconvenţional SC M.T.D.R. SRL să plătească pârâtei reclamantă reconvenţional suma de 140.757 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere în furnizarea produselor de balastieră; a dispus compensarea datoriilor reciproce stabilite prin prezenta hotărâre, până la concurenţa celei mai mici şi a respins celelalte pretenţii solicitate prin cererea reconvenţională.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte.
La baza raportului obligaţional între părţi a stat contractul de furnizare de produse de carieră încheiat la 04 aprilie 2006, sub nr. C/25 şi actele adiţionale, părţile stabilind şi clauza penală, pct. 18.1 şi 18.2.
Situaţie pentru neplata la scadenţă a preţului, cumpărătorul va suporta penalităţi de 0,6 % pe zi întârziere asupra obligaţiilor de plată scadente şi neplătite, conform Legii nr. 496/2002 (în vigoare la data încheierii contractului).
De asemenea, părţile, de comun acord, au prevăzut că, în caz de neplată la termen a preţului produselor furnizate sau de neexecutare a altor obligaţii de plată, cumpărătorul este considerat de drept în întârziere şi va datora vânzătorului penalităţile prevăzute de 0,6 % pe zi întârziere fără notificare sau vreo altă formalitate, pct. 618.2 din contract.
În aceste condiţii, faţă de cerinţele art. 969-970 şi art. 1066 şi următoarele C. civ. şi omologând raportul de expertiză efectuat în cauză şi suplimentul de experta E.S., acţiunea reclamantei a fost admisă.
Apărările pârâtei prin întâmpinarea formulată au fost respinse, ca nefundamentate legal, pentru următoarele considerente: existenţa contractului prin care părţile au prevăzut sancţiunea neplăţii sau a plăţii cu întârziere, în conformitate cu disp. art. 46 C. com. şi art. 969-970 C. civ., nu poate fi înlăturată fără a se contraveni prin aceasta principiului libertăţii contractului.
Cu privire la cererea reconvenţională, instanţa a admis-o în parte, conform art. 969-970 C. civ. Având la bază raportul contractual convenit de părţi, instanţa a obligat reclamanta pentru întârzierea în livrarea produselor de carieră la plata sumei de 140.757 lei, conform anexei 2 la raportul de expertiză contabilă.
În ceea ce priveşte primul petit al cereri reconvenţionale analizat prin prisma disp. 111 C. proc. civ., acesta apare ca inadmisibil.
Au fost respinse şi celelalte pretenţii alte pârâtei reclamantei reconvenţional, motivat de faptul că raportul juridic analizat şi care a făcut obiectul cererii principale este contractul de furnizare nr. C– 25 din 04 aprilie 2006, iar cererea reconvenţională nu face referire la un alt contract, situaţie în care s-ar fi impus, cu prioritate, şi dovada concilierii directe, în conformitate cu disp. art. 7201 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanta SC S.M.T.D. SRL Braşov şi pârâta SC D.P.C. S.A. Sibiu.
Prin Decizia comercială nr. 99/A/2010, pronunţată la data de 24 septembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta-reclamantă reconvenţional SC D.P.C. SA Sibiu împotriva sentinţei comerciale nr. 730/C/2010, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. 3840/85/2008, şi a respins apelul declarat de reclamanta pârâtă -reconvenţional SC S.M.T.D. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte.
Verificând, pe cale de excepţie, apelul pârâtei SC D.P.C. SA Sibiu, Curtea a constatat că acesta este netimbrat. Deşi pârâtei i s-a pus în vedere, prin citaţie, să achite taxa judiciară de timbru de 4037,96 lei şi timbru judiciar de 10 lei, până la termenul de judecată din 24 septembrie 2010, pârâta nu s-a conformat şi nu a făcut dovada achitării taxelor. Până la dezbaterea apelului nu s-a înregistrat nici cerere de reexaminare a acestei taxe şi nici cerere de ajutor public judiciar.
Cu privire la apelul reclamantei SC S.M.T.D. SRL, a reţinut că părţile au stabilit la art. 18.1 din contract că vânzătorul datorează doar diferenţa de preţ plătită de cumpărător altui furnizor, însă, această clauză, dă posibilitatea reclamantei să nu îşi îndeplinească obligaţiile contractuale fără sancţiune dacă pârâta nu achiziţionează produsele de la un alt furnizor.
A apreciat instanţa de apel că este echitabil ca părţile să fie expuse aceleiaşi sancţiuni pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale, astfel că, în mod just, s-a apreciat aplicarea sancţiunii contractuale prevăzute de art. 18.2 din contract şi reclamantei SC S.M.T.D. SRL.
A mai reţinut instanţa că nu se poate imputa pârâtei SC D.P.C. SA Sibiu faptul că nu a achitat taxele judiciare raportat la valoarea pretinsă prin cererea reconvenţională, câtă vreme instanţa nu i-a pus în vedere să achite aceste taxe, omisiunea instanţei de a stabili obligaţia pârâtei nefiind motiv pentru a modifica soluţia dată cererii reconvenţionale.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta SC S.M.T.D. SRL Braşov şi pârâta SC D.P.C. SA Sibiu.
1. Prin cererea de recurs, reclamanta SC S.M.T.D. SRL Braşov invocă nelegalitatea deciziei din prisma prevederilor art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., susţinând următoarele.
- După ce expune prevederile art. 2.3, art. 18.2 şi art. 13.1 din contract recurenta susţine că potrivit prevederilor enunţate părţile contractuale au stabilit că se vor achita penalităţi de întârziere dacă cumpărătorul nu achită la scadenţă marfa.
- Hotărârea pronunţată de către Tribunalul Sibiu cu privire la cererea reconvenţională nu este motivată.
- Expertul face o interpretare eronată a dispoziţiilor contractuale atunci când apreciază că ar datora către pârâta-reclamantă acelaşi procent de penalitate, de 0,06 % pe zi de întârziere, făcând o confuzie între obligaţiile asumate de părţi, confuzie făcută şi de tribunal prin adaptarea soluţiei pe care înţelege să o critice prin „apelul de faţă".
- Prin Decizia pronunţată, instanţa de apel încalcă prevederile art. 969 C. civ., modificând convenţia părţilor prin aceea că stabileşte alte sancţiuni pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, prin aceea că a aplicat aceeaşi sancţiune ambelor părţi deşi era stabilită doar pentru pârâtă, fără a arăta motivele pentru care a fost admisă cererea reconvenţională pe fond.
Se arată că niciuna din instanţele anterioare nu au înţeles să pună în vedere pârâtei – reclamante să achite restul taxei de timbru odată cu majorarea pretenţiilor sale şi, mai mult, o asemenea cerere de majorare a pretenţiilor nici nu s-a formulat ceea ce denotă că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut.
2. Pârâta-reclamantă SC D.P.C. SA critică Decizia sub aspectul soluţiei date apelului său, susţinând că şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare a apelului conform Legii nr. 146/1997, efectuând plata cu o zi înainte de data la care s-a pronunţat Decizia atacată.
Cu toate acestea, arată că apărătorul său nu a ajuns în timp util la dezbaterea apelului pentru a depune dovada achitării taxei de timbru, datorată unor motive obiective.
Cum, dovada achitării taxei de timbru s-a depus la dosar înainte de încheierea şedinţei de judecată, recurenta consideră că instanţa trebuia să dispună repunerea cauzei pe rol.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte recursul reclamantei faţă de unele argumente aduse în susţinerea acestuia ce vizează pretinse nelegalităţi ale sentinţei şi interpretări eronate ale contractului făcute de expertul desemnat în cauză se impune a se arăta că nu pot face obiectul controlului de nelegalitate al instanţei de recurs, ce este limitat strict la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
Cât priveşte critica prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. raportat la prevederile art. 18 din contractul părţilor, în sensul că s-ar fi aplicat alte sancţiuni strict cele convenite de părţi în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor se constată că este nefondată.
La punctul 18 din contract – intitulat de părţi „Penalităţi, daune – interese" sunt reglementate în două subpuncte (18.1 şi 18.2) următoarele situaţii.
Conform clauzei de la pct. 18.1, părţile au convenit ca, în cazul în care – din vina sa exclusivă – vânzătorul nu reuşeşte să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, cumpărătorul are dreptul de a achiziţiona mărfuri de aceeaşi calitate de la un alt furnizor, caz în care vânzătorul este obligat să suporte diferenţa de preţ achitată în plus de cumpărător.
În continuare, la pct. 18.2 se prevede că neplata la scadenţă a sumelor datorate, cumpărătorul va plăti penalităţi de 0,06 % pe zi de întârziere asupra obligaţiilor de plată scadente şi neplătite vânzătorului, conform Legii nr. 469/2002.
Problema ce a generat prezentul demers judiciar al reclamantei – pârâte constă în interpretarea dată de instanţă acestor clauze, susţinându-se de către recurentă că sancţiunea de la pct. 18.2 este aplicabilă numai cumpărătorului, SC D.P.C. SA.
În realitate, prevederile de la art. 18.1 şi 18.2 alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse de contextul în care se încadrează, interpretându-se unele prin altele.
Astfel, prin clauza de la pct. 18.1 părţile au convenit ca în cazul în care reclamanta-pârâtă nu-şi îndeplineşte obligaţiile de livrare a mărfii, iar pârâta-reclamantă a achiziţionat aceeaşi marfă de la un alt furnizor să suporte diferenţa de preţ achitată în plus.
Deci clauza devine operabilă numai în situaţia strict reglementată ceea ce înseamnă că, în situaţia în care vânzătorul şi-a executat cu întârziere obligaţia, devin incidente prevederile de la pct. 18.2, privind plata penalităţilor de întârziere, fiind neîndoielnic că voinţa părţilor a fost aceea de a determina prin contract întinderea prejudiciului în caz de neexecutare, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a contractului, dar şi echitabil.
Dacă s-ar accepta interpretarea recurentei ar însemna că vânzătorul – în afara situaţiei în care cumpărătorul achiziţionează marfa de la alt furnizor – poate să nu-şi execute obligaţiile şi să nu răspundă pentru această neexecutare or nu aceasta a fost intenţia părţilor şi nici scopul contractului.
Nici critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată, în condiţiile în care pârâta-reclamantă şi-a majorat pretenţiile la valoarea rezultată din raportul de expertiză, la data de 30 martie 2010, situaţie consemnată în partea introductivă a încheierii de şedinţă din aceeaşi dată.
În consecinţă, pentru argumentele expuse Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei-pârâte.
2. Cât priveşte recursul declarat de pârâta-reclamantă şi care vizează doar aspectul timbrajului, faptul că s-ar fi îndeplinit obligaţiile prevăzute de Legea nr. 146/1997, chiar în cuprinsul cererii de recurs se arată că dovada achitării taxei judiciare de timbru nu a putut fi depusă la dosar până la închiderea dezbaterilor.
Cum, la data declarării apelului, nu s-a anexat dovada achitării taxei judiciare de timbru – deşi Legea nr. 146/1997 stabileşte obligaţia plăţii anticipate a acesteia – instanţa a pus în vedere satisfacerea acestei obligaţii până la primul termen de judecată, obligaţie căreia pârâta-reclamantă nu s-a conformat, situaţie confirmată chiar de către aceasta în cuprinsul cererii de recurs.
Cum, apărătorul acestei recurente s-a prezentat după închiderea dezbaterilor, în mod corect instanţa a dat eficienţă în mod corect prevederilor art. 20 alin. (3) din lege, anulând apelul acesteia ca netimbrat, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC S.M.T.D. SRL Braşov şi de pârâta SC D.P.C. SA Sibiu împotriva deciziei comerciale nr. 99/A/2010 din 24 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1807/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1813/2011. Comercial → |
|---|
