ICCJ. Decizia nr. 226/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 226/2011
Dosar nr.23045/3/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2384 din 12 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosar nr. 23054/3/2008, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei S.M.M.A. împotriva pârâtei SC A.N. Bucureşti SA, atât în privinţa pretenţiei principale, cât şi a cererii accesorii vizând cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa comercială nr. 1069 din 23 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2409 din 16 septembrie 2008, s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. C 113000/2004 de branşare şi utilizare a serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare încheiat între reclamantă şi pârâta SC A.N. Bucureşti SA, opunându-se astfel, cu putere de lucru judecat faptul că, la încheierea actului atacat numita S.M.M.A. a declarat situaţii nereale, nefăcându-se cunoscut pârâtei faptul că imobilul are un singur branşament la apă, un singur contor, deşi este locuit de doi proprietari diferiţi.
Înlăturând susţinerile reclamantei în sensul că, după încheierea contractului anulabil părţile au revenit şi încheiat un nou contract cu nr. C 113000 din 01 februarie 2005 şi reţinând că, în realitate, potrivit hotărârii judecătoreşti arătate, se stabilea în sarcina reclamantei o obligaţie de a face şi subliniind că acest tip de contract este unul de adeziune, care, ca regulă, are durată nelimitată, iar actul la care reclamanta se referă este doar un act adiţional al contractului iniţial, prima instanţă a înlăturat apărarea centrală a reclamantei, care se întemeiază pe un act pe care instanţa l-a considerat implicit anulat.
De asemenea, reţinând că reclamanta nu a dat curs notificărilor SC A.N. Bucureşti SA cu nr. 147 din 17 iulie 2006 şi 161 din 24 iulie 2006, în sensul de a încheia un nou contract, şi ulterior, a refuzat semnarea contractului încheiat în 2006 cu nr. CI 13000-1 din 21 iulie 2006, dar şi că nu există un alt raport contractual cu pârâta, în vigoare la data soluţionării litigiului, dar având în vedere şi dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de alimentare cu apă şi canal din municipiul Bucureşti, acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 2384 din 12 februarie 2009, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declarat apel reclamanta S.M.M.A. prin avocat A.C., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, pe care a considerat-o nelegală şi netemeinică, şi prin rejudecare, obligarea pârâtei la emiterea facturilor pe numele reclamantei pentru perioada 28 iulie 2006 - 13 iulie 2007 pentru suma totală de 1.107 lei, precum şi obligarea pârâtei de a emite în continuare facturi individuale pentru reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
Principalul argument folosit de către reclamantă a constat în faptul că prima instanţă a considerat implicit anulat contractul nr. C 113000 din 01 februarie 2005 încheiat între SC A.N. Bucureşti SA şi S.M.M.A. cu privire la furnizarea serviciilor de apă si canalizare la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, act pe care 1-a apreciat ca fiind adiţional contractului anterior nr. C 113000/2004, exclusiv după denumirea acestuia, ignorând reala sa interpretare, după intenţia reala a părţilor si conţinutul actului, care reflecta caracterul independent al acestuia.
În acest sens, autoritatea impusă de sentinţa comercială nr. 1069 din 23 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, de care prima instanţă se prevalează în expunerea acestui raţionament este greşit apreciată si astfel, de vreme ce contractul nr. C 113000 din 01 februarie 2005 aste un act independent,în fiinţa, instanţa trebuia să-i recunoască efectele.
Pârâta SC A.N. Bucureşti SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că, la data încheierii primului contract, în anul 2004, printr-o declaraţie proprie reclamanta S.M.M.A. a omis să declare că în imobil mai există un proprietar care foloseşte serviciile furnizate de către pârâtă, generând astfel o inducere în eroare a furnizorului în sensul că acesta a prefigurat că imobilul avea un singur branşament de apă potabilă.
După perfectarea contractului SC A.N. Bucureşti SA a fost notificată de către al doilea proprietar al imobilului, care dorea să fie parte în contractul de furnizare, fapt care a generat litigiul finalizat cu hotărârea pronunţată în 23 martie 2006 de către Tribunalul Bucureşti.
Dând efect acestei sentinţe, SC A.N. Bucureşti SA a notificat cei doi proprietari ai imobilului, respectiv pe S.M.M.A. şi pe V.C., propunându-le încheierea unui nou contract, propunere refuzată de către reclamantă.
În aceste condiţii, în anul 2006 contractul de furnizare a fost semnat exclusiv de V.C., în cuprinsul contractului fiind prevăzută o rubrică şi pentru reclamantă şi o menţiune potrivit căreia, dacă doreşte adeziunea, poate încheia un act adiţional.
Abia ulterior refuzului şi încheierii contractului din 21 iulie 2006, atitudinea reclamantei s-a schimbat şi au început să fie purtate discuţii cu privire la adeziunea reclamantei la noul contract.
În ce priveşte plăţile efectuate, SC A.N. Bucureşti SA a arătat că ele pot fi apreciate după regimul plăţilor nedatorate şi restituite reclamantei la cererea acesteia.
Ambele părţi au declarat că nu se prevalează de probe noi în apel, altele decât cele administrate în faţa primei instanţe.
Prin Decizia comercială nr. 317 din 30 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.M.M.A., reţinând că nu poate fi recunoscut dreptul pretins prin acţiune, justificat de continuarea executării de către pârâtă a efectelor unui contract care nu mai este în fiinţa, respectiv obligarea SC A.N. Bucureşti SA la emiterea de facturi în baza contractului nr. C 113000 din 01 februarie 2005, începând cu 28 iulie 2006.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel s-a întemeiat pe următoarelor argumente: independent de interpretarea dată contractului nr. C 113000 din 01 februarie 2005 în raport cu actul anterior, în sensul că acesta are caracter adiţional sau nu, în dreptul roman, nulităţile nu sunt implicite, adică, ele nu pot fi apreciate ca atare, dacă nu sunt declarate, constatate sau dispuse în mod explicit în hotărâri judecătoreşti emise de către autorităţile judiciare sau cu atribuţii jurisdicţionale competente; pe cale de consecinţă a apreciat ca fiind într-adevăr greşit raţionamentul primei instanţe cu privire la statutul de act nul al contractului de furnizare nr. C 113000 din 01 februarie 2005, câtă vreme nu a fost anulat expres prin sentinţa comercială nr. 1069 din 23 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială; actul pe care reclamanta îşi întemeiază acţiunea a avut o altă cauză de încetare, respectiv, caducitatea, care presupune încetarea efectelor unui contract, independent de voinţa părţilor, datorită unei împrejurări ulterioare încheierii sale care impune părţilor un alt comportament decât cel ales prin convenţie; în speţă, evenimentul care a constituit cauză de intervenire a caducităţii în ceea ce priveşte contractul nr. C 113000 din 01 februarie 2005, cu consecinţa încetării efectelor sale ex nune, pentru viitor, a fost sentinţa comercială nr. 1069 din 23 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială; de la data comunicării acestei sentinţe către părţile în litigiu, care sunt şi litiganţii de faţă -, comportamentul ordonat acestora prin hotărârea amintită este executoriu (potrivit art. 7208 C. proc. civ.) şi obligatoriu (datorită funcţiei publice pe care autoritatea judiciară o exercita şi care are un efect direct inter partes), făcând să înceteze orice situaţie contrară, neconcordantă conduitei ordonate prin dispozitiv, situaţie căreia reclamanta S.M.M.A. nu i s-a conformat prin refuzul de a încheia cu pârâta un nou contract de furnizare de servicii de apă şi canal.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 317 din 30 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declarat recurs reclamanta S.M.M.A. prin reprezentant A.C., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pe care doar le menţionează, însă, fără a încadra criticile pe care le formulează în vreunul dintre aceste motive, reiterând practic motivele expuse în apel.
Recursul este nefondat şi va fi respins în considerarea următoarelor:
Referitor la motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi la pretinsa pronunţare a deciziei atacate ca urmare a interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, a schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, reţine că în cauză nu se regăseşte niciuna dintre situaţiile prevăzute de textul legal.
Soluţia instanţelor de fond este corectă, în raport de cererea cu care au fost învestite, respectiv: obligarea pârâtei la emiterea unei facturi pe numele reclamantei pentru perioada 28 iulie 2006 -13 iulie 2007 pentru suma totală de 1.107 lei, precum şi obligarea pârâtei la emiterea de facturi individuale pentru reclamantă, în continuare. Astfel, apare ca irelevant în cauză, dacă Actul adiţional din 01 februarie 2005, încheiat între părţile în litigiu, este aşa cum îl recomandă titlul său, un act adiţional la contractul nr. C 113000/2004 sau este un contract nou intervenit între părţi, în condiţiile în care, acest act devenise caduc, deci nu mai producea efecte pentru viitor anterior datei începând cu care reclamanta îşi formulează pretenţiile, 28 iulie 2006. Caducitatea actului a fost corect reţinută de instanţa de apel, ca urmare a pronunţării sentinţei comerciale nr. 1069 din 23 martie 2006 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin al cărei dispozitiv s-a dispus: „obligă SC A.N. Bucureşti SA să încheie un contract de abonament de furnizare servicii apa si canalizare cu proprietarii imobilului situat in Bucureşti, sector 2 cu proprietarii imobilului, S.M.M.A. si V.C.". Cum de la data de 23 martie 2006, data pronunţării hotărârii, în sarcina părţilor litigante s-a născut obligaţia de încheiere a unui nou contract de furnizare de servicii, actul încheiat la 01 februarie 2005, devenind caduc şi ne mai producând efecte, nu se poate aprecia că a fost interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Nici motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu poate fi reţinut, în condiţiile în care, partea nici măcar nu a precizat normele legale pretins încălcate sau greşit aplicate, iar Înalta Curte apreciază soluţia instanţei de apel ca fiind corectă şi legală.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei S.M.M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.M.M.A. prin reprezentant A.,C. împotriva Deciziei comerciale nr. 317 din 30 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.
/
| ← ICCJ. Decizia nr. 2044/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 228/2011. Comercial → |
|---|
