ICCJ. Decizia nr. 2517/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2517/2011
Dosar nr. 6324/2/2010
Şedinţa publică de la 23 iunie 201.
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 14 iulie 2010 reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE â€" OFICIUL DE PLĂŢI ŞI CONTRACTE PHARE, în contradictoriu cu pârâta M.S. SRL, în calitate de lider al consorţiului M.S./MONTECO, a formulat acţiune în anulare, prin care a solicitat anularea parţială a Hotărârii Arbitrale a Tribunalului Arbitral, pronunţată la data de 9 iunie 2010 în dosarul nr. 15956/GZ constituit la Curtea Internaţională de Arbitraj ÎCC Paris.
Reclamanta a formulat şi cerere de suspendare a hotărârii arbitrale, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în calitate de angajator, a încheiat cu pârâta, în calitate de antreprenor, contractul pentru executarea lucrărilor de construire a noului depozit de deşeuri de la Feţeni şi refacerea, închiderea şi reabilitarea rampei de depozitare de la Răureni, proiect finanţat în cea mai mare prin fonduri nerambursabile de la Uniunea Europeană.
Potrivit contractului, pârâta avea obligaţia de a finaliza construcţia depozitului de la Feteni la data de 3 mai 2006.
Întrucât pârâta nu şi-a respectat obligaţiile esenţiale prevăzute în contract, cauzând serioase prejudicii proiectului în ansamblu, reclamanta, în calitate de autoritate contractantă, a decis, în momentul în care erau întrunite condiţiile legale şi contractuale pentru a lua o astfel de hotărâre, rezilierea contractului încheiat cu pârâta.
Prin hotărârea parţială pronunţată la data de 9 iunie 2010, Tribunalul Arbitral a decis următoarele:
1. Tribunalul Arbitral are jurisdicţie asupra pretenţiilor Ministerului Finanţelor Publice â€" O.P.C.P. privind cheltuielile cu prelungirea contractului de Asistenţă Tehnică (178.161 Euro) şi Despăgubiri (3.168.637,10 Euro);
2. MFP â€" OPCP nu are dreptul să execute garanţia de bună execuţie a M.C. şi trebuie să restituie acesteia această garanţie în termen de 28 de zile de la comunicarea acestei decizii;
3. MFP â€" OPCP trebuie să plătească M.C. suma de 3.550.418 Euro în termen de 28 de zile de la comunicarea acestei decizii;
4. soluţionarea tuturor celorlalte aspecte, inclusiv costurile arbitrale, este rezervată a face obiectul unei decizii ulterioare a Tribunalului Arbitral.
Împotriva hotărârii arbitrale a formulat acţiune în anulare reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - OFICIUL DE PLĂŢI ŞI CONTRACTARE PHARE Bucureşti.
Prin întâmpinarea depusă în data de 30 noiembrie 2010 intimata a invocat două chestiuni prealabile, una privind valabilitatea mandatului semnatarului acţiunii în anulare, cealaltă privind legala timbrare a cererii, ulterior renunţând la a le mai susţine.
Prin aceeaşi întâmpinare, pârâta a mai invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare în raport cu prevederile convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale, precum şi în raport cu prevederile Regulamentului de arbitraj la care reclamanta a achiesat.
Prin sentinţa comercială nr. 160 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale, ca nefondată, s-a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 1.526.605,29 lei achitată de către reclamantă prin OP nr. 4095 din 9 decembrie 2010, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă acţiunea în anulare formulată de către reclamantă, ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele.
Părţile, potrivit contractului încheiat, au stabilit pentru arbitraj competenţa Curţii Internaţionale de Arbitraj din cadrul Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, procedura de soluţionare urmând a se desfăşura în conformitate cu regulamentul de arbitraj al acesteia.
În acest sens, dispoziţiile art. 28 pct. 6 din Regulile ICC stabilesc caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale pronunţate şi faptul că se va considera că părţile au renunţat la dreptul la exercitarea oricărei căi de recurs împotriva sentinţei arbitrale.
Acceptând arbitrajul Curţii Internaţionale de Arbitraj şi implicit Regulamentul de arbitraj al acestei Curţi, rezultă că reclamanta a renunţat la orice cale de contestare a sentinţei arbitrale pronunţate, implicit la calea acţiunii în anulare întemeiată pe dispoziţiile de procedură ale legii române.
Reclamanta trebuie să respecte forma obligatorie a clauzei compromisorii sub toate aspectele ei, ceea ce nu poate fi considerată ca încălcând dispoziţiile imperative ale legii, respectiv dreptul la apărare, respectarea principiului contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - OFICIUL DE PLĂŢI ŞI CONTRACTARE PHARE Bucureşti, aducându-i următoarele critici:
Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinzând motive contradictorii şi străine de natura pricinii, este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind şi nefondată.
Astfel, prima instanţă nu a observat că, potrivit clauzei 1.4 şi a clauzei 20.6 din Condiţiile speciale ale contractului, rezultă că soluţionarea litigiului în faţa instanţei arbitrale nu exclude sesizarea ulterioară de către părţile litigante a instanţelor judecătoreşti.
Recurenta susţine că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris, din aceste prevederi rezultând doar faptul că sentinţa arbitrală are caracter executoriu.
De asemenea se susţine că o astfel de prevedere este prevăzută şi în art. 367 C. proc. civ., iar la capitolul I, procedura - pct. 1.2 din Decizia finală arbitrală parţială, se arată că legea românească este aplicabilă disputei.
Prin urmare, prezumţia de la art. 28 alin. (6) este operabilă numai în ipoteza în care părţile pot renunţa în mod legal la căile de atac, or, potrivit art. 3641 C. proc. civ., părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunţarea la acest drept putându-se face numai după pronunţarea acestei hotărâri.
La data de 27 mai 2011, intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Recurentul-reclamant este în eroare atunci când apreciază că legea procedurală aplicabilă litigiului este legea română, făcând confuzie între normele de procedură care se aplică litigiului şi normele de drept substanţial, aplicabile în cazul soluţionării, pe fond, a litigiului.
Este eronată, de asemenea, şi referirea făcută la aşa zisa trimitere din Decizia finală arbitrală parţială, cum că legea românească ar fi aplicabilă disputei, această referire fiind făcută la normele de drept substanţial, pentru soluţionarea pe fond a litigiului, nicidecum la normele de procedură, respectiv la căile de atac la care este supusă hotărârea arbitrală.
România, prin semnarea Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New York, la 10 iunie 1958, prin Decretul nr. 186/1961, a acceptat ca norme de procedură, Regulamentul de arbitraj, astfel încât procedura de contestare a hotărârii arbitrale trebuie apreciată doar potrivit prevederilor acestui regulament.
Potrivit art. 28 pct. 6 din acest regulament (fil.57), prin prezentarea litigiului pentru arbitraj, în conformitate cu regulamentul, părţile se angajează să pună în aplicare oricare sentinţă, fără întârziere şi se presupune că au renunţat la dreptul lor, faţă de oricare formă de contestare, în măsura în care o astfel de renunţare poate fi valabil realizată.
Mai mult, în raport de prevederile art. 165 din Legea nr. 105/1992, această hotărâre arbitrală apare ca fiind o hotărâre străină, situaţie în care regulile de procedură, inclusiv sub aspectul căilor de atac, sunt cele ale curţii alese, în speţa de faţă ale Curţii Internaţionale de Arbitraj ICC Paris, neputându-se invoca dispoziţiile din codul de procedură român.
Prin urmare, în cauza de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile codului de procedură român, aspect sub care, într-adevăr, acţiunea în anulare, analizată din punct de vedere al codului de procedură civilă român, este inadmisibilă, admisibilitatea unei astfel de acţiuni putând fi analizată doar în condiţiile legiSIaţiei din ţara în care s-a pronunţat hotărârea arbitrală, potrivit regulamentului de arbitraj al respectivei Curţi.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la 13020 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - OFICIUL DE PLĂŢI ŞI CONTRACTARE PHARE Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 160 din 10 decembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă pe reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - OFICIUL DE PLĂŢI ŞI CONTRACTARE PHARE Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 13020 lei, către intimata-pârâtă SC M.S. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2503/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2519/2011. Comercial → |
|---|
