ICCJ. Decizia nr. 3003/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. de dosar 4414/87 din 31 august 2010 reclamanta A.V.A.S. București a chemat în judecată pe pârâta SC S.P. SA, solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 651.518, 87 lei, reprezentând penalități de întârziere rămase neachitate, penalități ce provin din convențiile prin care societatea a primit fonduri în baza Legii nr. 58/1991 și H.G. nr. 81/1997, rămase în evidența A.V.A.S. și calculate până la data achitării de către cumpărător, conform clauzei 8.6 lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, a debitelor de bază și a unei părți din penalități.
S-a arătat că au fost respectate dispozițiile art. 720/1 C. proc. civ. privind concilierea directă.
Prin sentința comercială nr. 847 din 8 decembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, a fost respinsă excepția prematurității cererii, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, și a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca fiind prescrisă.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Pârâta SC S.P. SA Zimnicea a beneficiat de fonduri destinate restructurării, reabilitării și rentabilizării societății în valoare de 358.685,30 lei acordate în baza următoarelor convenții:
- suma de 22600 lei prin Convenția 68 din 23 noiembrie 1993,
- suma de 10 000 lei prin Convenția 78 din 4 martie 1994,
- suma de 20 000 lei prin Convenția 98 din 14 martie 1994,
- suma de 19 750 lei prin Convenția 33 din 30 ianuarie 1995,
- suma de 50 000 lei prin Convenția 24 din 8 ianuarie 1997
- suma de 236 275,30 lei prin Convenția 458 din 2 mai 1997.
Modalitatea de recuperare a fondurilor, prevăzută inițial, a fost modificată prin actele adiționale din data de 7 august 1997 pentru fiecare convenție în parte, stabilindu-se ca fondurile să fie rambursate conform unui grafic care constituia anexă la actul adițional, respectiv în 3 rate cu scadența la 31 decembrie 1999, 31 decembrie 2000 și 31 decembrie 2001; de asemenea, s-a prevăzut pentru societate obligația ca, în caz de întârziere, să plătească penalități calculate la nivelul celor ce se aplică veniturilor bugetului de stat.
întrucât pârâta nu și-a respectat obligațiile împotriva acesteia s-a formulat cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. 3687 din 18 septembrie 2000 din 15 iulie 2000 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 19 din 08 ianuarie 2001 (f. 70 - 75), prin care pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.873.525.780 lei (ROL) reprezentând rate scadente neachitate și penalități de întârziere, conform actelor adiționale și graficelor de rambursare la convențiile nr. 78 din 4 martie 1994, nr. 98 din 14 martie 1994, nr. 68 din 23 noiembrie 1993, nr. 33 din 30 ianuarie 1995, nr. 24 din 8 ianuarie 1997.
întrucât pârâta nu și-a executat obligația de bună voie, ca urmare a punerii în executare a sentinței mai sus enunțate, aceasta a achitat debitul în anul 2005, încasându-se de către reclamantă următoarele sume:
- 136 478,30 lei fonduri de restructurare
- 69 594, 98 lei penalități de întârziere
- 142 276, 48 lei actualizare cu indicele de inflație.
Prin încasarea sumei de 136.478, 30 lei, din totalul de 358.685, 30 lei fonduri de restructurare, a mai rămas un debit de 222.207 lei, cu penalitățile aferente, debit care a fost achitat de bună voie de către pârâtă la data de 18 mai 2010.
Prin convocarea înregistrată în evidențele reclamantei sub nr. 11270 din 28 iulie 2010 ( f. 8) pârâta a fost invitată la conciliere directă pentru plata sumei de 651.518,87 lei, reprezentând penalități.
La data de 29 iulie 2010, pârâta a semnat confirmarea de primire, ulterior, la 23 august 2010, încheindu-se procesul-verbal de conciliere, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la 31 august 2010.
La reținerea acestei situații de fapt prima instanță a avut în vedere sentința civilă nr. 19 din 8 ianuarie 2001, depusă la dosar de instanță, din oficiu, apărarea pârâtei din întâmpinare, care necontestând aspectele cererii introductive, valorează din punct de vedere legal o mărturisire, precum și înscrisurile întocmite cu ocazia invitației la conciliere.
în ceea ce privește excepția prematurității cererii, invocată de către pârâtă, prima instanță a reținut că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, diferența dintre suma indicată în invitația la conciliere și cererea introductivă de instanță, față de dispozițiile art. 720/1 C. proc. civ. nu poate fi apreciată drept o cauză de neîndeplinire a acesteia, întrucât textul de lege nu face o asemenea distincție. Față de înscrisurile depuse la dosar, prima instanță a apreciat îndeplinite toate condițiile impuse de legiuitor, întrucât în cauză s-a respectat termenul de 15 zile prevăzut de alin. (3), s-a întocmit procesul-verbal prevăzut de alin.4, de asemenea, față de data introducerii acțiunii, 31 august 2010, rezultă că au trecut 30 de zile de la data primirii convocării, astfel cum prevăd dispozițiile alin. (5) al art. 720/1 C. proc. civ.
în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune al reclamantului de a mai solicita obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, prima instanță a apreciat-o ca fiind întemeiată.
Astfel, conform art. 3, coroborat cu art. 7, din Decretul nr. 167/1958 termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
în prezenta cauză, reclamanta a obținut, prin sentința civilă nr. 19 din 8 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. 3686/2000, obligarea pârâtei la plata debitului restant și a penalităților de întârziere datorate, conform actelor adiționale și graficelor de rambursare, sentință pe care a pus-o în executare în anul 2005, obținând suma de 136 478, 30 lei.
în ceea ce privește dreptul la acțiune privind plata penalităților datorate de pârâtă pentru perioada cuprinsă între 31 decembrie 2000 și 18 mai 2010, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut în decursul celor 10 ani nici un demers în vederea realizării dreptului său, neexistând nici o dovadă în sensul intervenției vreunui act întrerupător de executare silită sau intervenția vreunei cauze de suspendare a prescripției dreptului material la acțiune. De altfel, reclamanta nu a făcut nici un fel de referire la aceste două instituții, și nici la cea a repunerii în termen, considerându-se îndreptățit la a pretinde penalitățile, întrucât pârâta a achitat în anul 2010 suma de 222. 207 lei, respectându-și astfel, în parte, obligația prevăzută de clauza nr. 8.6/ contractul nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, conform căreia cumpărătorul s-a obligat să achite datoriile.
în cauză, prima instanță a reținut că prin neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de 3 ani, reclamanta a pierdut dreptul material la acțiune, obligația pârâtei transformându-se într-una imperfectă, în sensul că debitorul își poate executa de bună voie obligația, însă nu mai poate fi obligat în acest sens.
Faptul că la data de 18 mai 2010 pârâta a achitat de bună voie un debit în valoare de 222 207 lei, nu echivalează cu o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru că aceasta ar fi trebuit să intervină în interiorul termenului de prescripție, cu consecința întreruperii acestui termen.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V- a comercială, sub nr. 4414/87/2010.
Prin decizia comercială nr. 59 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins, ca nefondat apelul declarat de către reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Critica apelantei privind operarea cauzelor de întrerupere a prescripției, constând în recunoașterea dreptului, prin plata voluntară făcută de debitor, în introducerea unei cereri de chemare în judecată admisă și în efectuarea unui act începător de executare, este neîntemeiată.
Astfel, referitor la plata efectuată de către pârâtă prin ordinul de plată nr. 114 din 18 mai 2010, considerată de apelanta - reclamantă cauză de întrerupere a prescripției, așa cum corect a reținut și prima instanță, o asemenea cauză, pentru a - și produce efectul întreruptiv de prescripție ar fi trebuit să intervină în interiorul termenului de prescripție.
Lipsa de diligență a reclamantei în ce privește executarea silită a titlului executoriu obținut în anul 2000 nu poate constitui temei al pretinderii unor penalități de întârziere, ci dimpotrivă, aceasta este sancționată cu stingerea dreptului său neexercitat în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Nici împrejurarea că în anul 2005 reclamanta a procedat la executarea silită a sentinței evocate nu constituie cauză de întrerupere a prescripției dreptului de creanță, constând în penalități de întârziere, altele decât cele stabilite prin această sentință, deoarece efectul întreruptiv al actului începător de executare se referă, exclusiv, la sumele cuprinse în acel titlu executoriu.
Referitor la cererea de chemare în judecată, ca și act întrerupător de prescripție, instanța de apel a apreciat, că aceasta, fiind formulată cu mult după stingerea dreptului material la acțiune, prin prescripție, nu are efect întrerupător de prescripție, deoarece un asemenea act ar fi trebuit să aibă loc, deopotrivă, în interiorul acestui termen, adică în perioada 31 decembrie 2001 - 31 decembrie 2003.
Cu privire la susținerea apelantei în sensul că termenul de prescripție era de 5 ani și nu de 3 ani, deoarece creanța sa este una bugetară, instanța de apel a apreciat-o neîntemeiată, deoarece izvorul pretențiilor reclamantei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, contract căruia i se aplică exclusiv dispozițiile legale în vigoare la data încheierii sale.
în acest sens, deși apelanta nu a indicat expres textele de lege care o îndreptățesc să pretindă caracterul de creanță bugetară al pretențiilor sale și nici cele care reglementează un termen special de prescripție de 5 ani, instanța de apel a reținut că nici o dispoziție legală intrată în vigoare ulterior încheierii contractului nu poate constitui temei al susținerilor sale.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-recurentă A.V.A.S. București, aducându-i următoarele critici:
1. în mod greșit, a apreciat instanța de apel, că reclamanta nu a întreprins nici o măsură în vederea recuperării sumelor solicitate în cererea de chemare în judecată.
în cauză, suma de 222.207 lei, reprezentând fonduri de restructurare, a fost achitată de către pârâtă cu OP nr. 114 din 18 mai 2010.
Conform art. 1093 C. civ., obligația poate fi stinsă prin plata făcută atât de debitorul obligației, cât și de orice altă persoană, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, sau dreptul de a cere executarea silită.
Se apreciază că termenul legal de prescripție, trebuia calculat de la data achitării sumelor datorate cu titluri de fonduri de restructurare, respectiv de la data de 18 mai 2010.
Recurenta-reclamantă susține că, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției a fost întrerupt prin efectuarea plății.
Se mai susține că, prin introducerea cererii de chemare în judecată, în baza art. 16 lit. b din același act normativ, cursul prescripției a fost, din nou, întrerupt.
2. în mod greșit, instanța de apel a apreciat că izvorul pretențiilor l-a constituit contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, apreciind că adevăratul izvor de drept al acestora, îl constituie convențiile de acordare a fondurilor de restructurare, convenții încheiate în baza dispozițiilor Legii nr. 58/1991.
Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil nu este cel de 3 ani, ci este termenul de 5 ani.
La data de 19 decembrie 2005 a operat o întrerupere de drept a termenului de prescripție, astfel că acesta urma să se împlinească la data de 19 decembrie 2010, acest termen fiind întrerupt la data de 18 decembrie 2010, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 pct. 5 C. proc. civ.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Prima critică nu poate fi reținută.
Astfel, după cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, pentru ca o cauză de întrerupere a cursului prescripției să-și producă efectele, ea trebuie să intervină în interiorul termenului de prescripție.
în speța de față, dreptul reclamantei la creanța față de pârâtă, constând în penalități de întârziere pentru debitul principal, stabilit prin sentința civilă nr. 19 din 8 ianuarie 2001, calculate pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2000, s-a prescris un termen de 3 ani de la data nașterii acestuia, respectiv la data de 31 decembrie 2003.
în afară de aceasta, reclamanta a procedat la executarea sentinței nr. 19/2001, abia în anul 2005, după această dată nemaiexistând temei pentru curgerea altor penalități de întârziere, având în vedere și faptul că executarea silită a privit atât debitul principal cât și penalitățile de întârziere.
Prin urmare, atât executarea silită din anul 2005, cât și cererea de chemare în judecată din anul 2010, s-au petrecut după curgerea termenului de prescripție, care s-a împlinit la 31 decembrie 2003, astfel încât, aceste acte nu mai pot determina întreruperea cursului prescripției.
Nici executarea de bună voie a obligației de plată, de către pârâtă, nu poate avea ca efect curgerea unor noi penalități de întârziere, nici întreruperea cursului prescripției extinctive pentru datoria născută în anul 2000, câtă vreme această plată s-a făcut după curgerea termenului de prescripție.
2. Critica cu privire la greșita reținere, ca izvor a obligației de plată, a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, este fără relevanță practică, reclamanta-recurentă nearătând pentru care motive creanța sa este una bugetară, și nu una de drept comun.
Oricum, actele normative care se referă la creanțele bugetare și la termenul de prescripție privind executarea acestora, respectiv Legea nr. 500/2002, și O.G. nr. 92/2003, au intrat în vigoare după nașterea raportului juridic care dădea reclamantei dreptul să ceară obligarea pârâtei la plata penalităților respective, astfel că, acestea nu erau aplicabile în speța de față.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2991/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2999/2011. Comercial → |
|---|
