ICCJ. Decizia nr. 2999/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. 12910/3/2009, reclamanta SC A.S.T.K.S. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezilierea contractului de agent încheiat între cele două societăți la data de 2 ianuarie 2008, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr. 6615 din 31 mai 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea și a dispus reziliere contractului de agent încheiat la 2 ianuarie 2008. De asemenea, a admis în parte cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 5.731 lei reprezentând taxă de timbru.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în derularea contractului de agent încheiat de părți la data de 2 ianuarie 2008, s-au stabilit relațiile contractuale între societatea reclamantă și societatea E.L.A.S., prin intermediul societății pârâte, al cărui reprezentant era, și este, numitul H.Z. Pentru plata contravalorii carburanților achiziționați, societatea E.L.A.S. a emis cecuri în beneficiul reclamantei, însă contravaloare acestora, în sumă de 720.392,47 Euro a fost încasată de reprezentantul pârâtei. Față de această împrejurare și ținând cont de dispozițiile cuprinse în contractul de agent încheiat de părți, respectiv art. 23, din care rezultă obligația pârâtului de a acționa totdeauna în interesul reclamantei, art. 13.5, din care rezultă că pârâta s-a angajat ca toate convențiile negociate să conțină o clauză care să prevadă că plata se va face prin debitare directă către contul societății reclamante, art. 10, din care rezultă că pârâta se ocupa și de executarea contractului, nu numai de încheierea lui, s-a reținut că pârâta nu și-a executat mandatul cu bună-credință, neexecutarea fiindu-i imputabilă.
împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub același număr unic 12910/3/2009.
în ședința publică din 19 octombrie 2010 intimata - reclamantă a depus la dosar o cerere de aderare la apelul declarat de apelanta - pârâtă, solicitând modificarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării apelantei - pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
Apelanta-reclamantă a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanta - pârâtă prin care s-a apărat în fapt și în drept față de motivele de apel invocate, solicitând respingerea apelului principal ca nefondat.
în susținerea apelurilor și, respectiv, combaterea lor, părțile au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și 1 martor fiecare, instanța de apel, încuviințând, pentru ambele părți, proba cu înscrisuri.
Prin decizia nr. 48 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat, a fost admis apelul incident declarat de reclamantă, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, a fost admisă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de apelanta-reclamată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Motivul de apel referitor la existența Hotărârii nr. 2010/340, pronunțată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia, nu poate fi primit atâta timp, cât timp respectiva hotărâre nu este una irevocabilă (împotriva ei fiind exercitată calea de atac de către apelanta - reclamantă, conform înscrisurilor aflate la filele 58-60 dosar apel) și nici recunoscută în România, conform Legii nr. 214/2006. Prin urmare, situația de fapt reținută de instanța din Turcia nu are forță obligatorie pentru instanțele române, cu atât mai mult cu cât raportul experților întocmit în acea cauză (filele 47-51 dosar apel) reține o situație de fapt diferită.
Prima instanță a reținut, în mod corect, din probele pe care le-a administrat nemijlocit (înscrisuri și interogatorii), că între societatea apelantă-reclamantă și reprezentantul apelantei - pârâte, numit H.Z., nu au existat alte raporturi juridice în afara celor rezultate din contractul de agent. Prin urmare, susținerile apelantei - pârâte, potrivit cărora filele CEC ar fi fost girate de societatea apelantă-reclamantă, către persoana fizică H.Z., în baza altor raporturi juridice, nu au fost dovedite în cauză. Mai mult, din declarația dată de numitul H.Z. în fața Procuraturii Bakirkoy (filele 69-70 dosar apel), rezultă că acesta nu a invocat girarea filelor CEC către el, persoană fizică, ci a susținut încasarea lor, în schimbul serviciilor prestate societății apelante-reclamante.
Critica adusă primei instanțe, potrivit căreia a refuzat administrarea probei testimoniale, este nefondată, aceasta argumentând respingerea probei. De altfel, această probă a fost solicitată și în apel, ea fiind respinsă, ca neutilă și nepertinentă cauzei, apelanta pârâtă arătând că dorește să dovedească cu martorul propus, că societatea apelantă-reclamantă a primit filele CEC (situație necontestată de apelanta -reclamantă și care nu avea legătură cu acțiunea în rezilierea contractului).
A fost găsită nefondată și susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia nu se poate angaja răspunderea sa contractuală, prin raportare la fapta "personală" a reprezentantului său, numitul H.Z., de a încasa contravaloarea filelor CEC emise de societatea E.L.A.S. către societatea apelantă-reclamantă. Astfel, potrivit contractului de agent încheiat de părți, societatea apelantă-pârâtă are ca și reprezentant pe dl. H.Z., care acționează în numele și pentru societate. Prin urmare, toate relațiile cu numitul H.Z. în legătură cu derularea acestui contract sunt raporturi cu societatea apelantă-pârâtă, aceasta răspunzând contractual pentru faptele reprezentantului său.
Contractul de agent a fost încheiat de părți la data de 2 ianuarie 2008, convenindu-se că acesta este guvernat de dreptul român. Prin urmare, rezilierea acestuia a fost analizată prin prisma dispozițiilor contractuale și a dispozițiilor legale cuprinse în Codul civil, iar prima instanță, în mod corect, a reținut încălcarea obligațiilor contractuale de către apelanta - pârâtă și a dispus rezilierea contractului în baza art. 1020-1021 C. civ.
în ceea ce privește apelul incident declarat de apelanta-reclamantă.
Prima instanță, în mod corect, a acordat doar taxa de timbru în cuantum de 5731 lei, respingând cererea de acordare a onorariului de avocat, cu motivarea că înscrisurile doveditoare (filele 24-29 vol. II dosar fond) au fost depuse ulterior închiderii dezbaterilor, astfel că sunt dovezi necunoscute părții adverse. însă, în fața instanței de apel, apelanta - pârâtă a avut posibilitatea să ia cunoștință de acestea și nu a formulat nici o obiecție referitoare la cuantumul lor, limitându-se doar la a preciza că instanța le poate cenzura, fără nici o motivare concretă.
în ceea ce privește cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu de avocat, instanța de apel a respins-o, ca nefondată, având în vedere că până la închiderea dezbaterilor partea nu a depus la dosar nici o probă în susținerea acestei cereri.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-recurentă A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA, aducându-i următoarele critici:
în mod greșit, a reținut instanța de apel, că pârâta-recurentă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, rezultate în sarcina sa, din contractul de agent încheiat la data de 2 ianuarie 2008.
Atât prima instanță, cât și instanța de apel, au pronunțat soluțiile respective, fără o cercetare aprofundată a raportului juridic dedus judecății și fără administrarea unui probatoriu concret, deși pârâta a solicitat încuviințarea probei testimoniale.
Constatările instanței de apel, sunt combătute de dispozițiile Hotărârii nr. 2010/340 pronunțată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia.
Se apreciază de către recurenta-pârâtă, că reclamanta nu a dovedit susținerile sale, în legătură cu faptul că reclamanta ar fi girat cecurile pârâtului, iar suma încasată urma să-i fie restituită.
în acest sens, susține că, în temeiul art. 1-3 raportat la art. 16 din Legea nr. 214/2006, pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Turcia, privind asistența judiciară în materie civilă, semnat la Ankara la 28 septembrie 2005, constatările instanței din Turcia, chiar dacă nu sunt obligatorii pentru instanțele române, au forța probantă a unui înscris, care răstoarnă probatoriul administrat de instanța română.
Deoarece contravaloarea filelor CEC menționate, a fost încasată de către H.Z., ca persoană fizică și nu ca reprezentant al recurentei, cererea reclamantei este nefondată, aspectele sesizate de către reclamantă neavând legătură cu relațiile contractuale dintre reclamantă și pârâtă.
Se susține, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că între reclamantă și numitul H.Z. nu au existat alte raporturi juridice, în afara celor rezultate din contractul de agent, între cele două părți existând și alte raporturi juridice, precum cel rezultat din contractul de închiriere dintre SC S.I.E.V. ROMâNIA SRL.
De asemenea, recurenta susține că nu în toate situațiile o societate comercială trebuie să răspundă pentru faptele reprezentantului său, această răspundere intervenind doar în condițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1536 și urm. C. civ., instanța neanalizând în ce măsură se impune o eventuală răspundere a recurentei-pârâte, pentru faptele reprezentantului său, dar în baza art. 1000 alin. (3) C. civ..
în ce privește apelul incident, se susține că acesta nu trebuia admis, deoarece reprezentantul reclamantei avea posibilitatea să depună în fața primei instanțe, până la încheierea dezbaterilor actele doveditoare privind cheltuielile de judecată, însă, cum acest fapt nu s-a petrecut, instanța de apel nu era îndreptățită să acorde cheltuielile de judecată efectuate în fața primei instanțe de către reclamantă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Majoritatea criticilor formulate de către recurenta-pârâtă vizează interpretarea greșită a probatoriului administrat în cauză, deci netemeinicia hotărârii recurată, or, din acest punct de vedere hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului, unde se analizează numai nelegalitatea deciziei recurate, dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 ale Codului de procedură civilă, fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Instanța de apel, a analizat modul de administrare a probatoriului în fața primei instanțe, arătând de ce nu a încuviințat proba testimonială, cât și motivul pentru care Hotărârea nr. 2010/340 pronunțată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia în dosarul nr. 2008/526 nu poate fi avută în vedere de către instanțele din România.
De altfel, recurenta-pârâtă susține că numitul H.Z. a încasat filele CEC menționate, ca persoană fizică, dar nu ca reprezentant al său, fără să dovedească acest lucru.
Susținerea, potrivit căreia, între reclamantă și H.Z. ar fi existat și alte raporturi juridice, în afara celor rezultate din contractul de agent, nu poate fi reținută, deoarece din chiar susținerile recurentei rezultă că în respectivul contract de închiriere acesta nu a acționat ca persoană fizică, ci ca reprezentant al SC S.I.E.V. ROMâNIA SRL.
Nici critica cu privire la neanalizarea, de către instanța de apel, a incidenței dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., nu poate fi reținută, deoarece, acest lucru ar însemna răsturnarea situației de fapt, din care a rezultat că numitul H.Z. a acționat în calitate de reprezentant al societății pârâte, și nu de prepus al acesteia, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 31/1990, privind răspunderea administratorilor și nu cele din Codul civil, privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
în speța de față, H.Z. fiind reprezentantul societății pârâte, toate raporturile reclamantei cu acesta, în legătură cu derularea respectivului contract, sunt raporturi cu însăși societatea pârâtă.
în ce privește cheltuielile de judecată, constând în onorariul de avocat, cuvenite reclamantei în fața primei instanțe, instanța de apel a procedat în concordanță cu prevederile art. 274 și urm. C. proc. civ., câtă vreme pârâta nu a combătut susținerile reclamantei cu privire la aceste cheltuieli, susținând doar că instanța la poate cenzura.
Având în vedere cele de mai sus, înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
în baza art. 274 C. proc. civ., recurenta a fost obligată la 24082,72 lei cheltuieli de judecată, în fața instanței de recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3003/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2988/2011. Comercial → |
|---|
