ICCJ. Decizia nr. 3851/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin Sentința comercială nr. 564 din 7 mai 2010 Tribunalul Timiș a admis în parte cererea principală formulată de către SC U. SA Timișoara în contradictoriu cu SC M.C. SRL și a dispus evacuarea pârâtei SC M.C. SRL din imobilul situat în Timișoara, respingându-se în rest cererea.
S-a respins cererea conexă formulată de către SC M.C. SRL în contradictoriu cu SC U. SA.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut, în esență, că între părți au fost încheiate Contractele de închiriere cu numerele 1262 din 13 septembrie 2002 - prin care SC U. SA a pus la dispoziția SC M.C. SRL - spațiul situat în Timișoara, și un altul, încheiat la data de 20 ianuarie 2006 prin care cea dintâi a pus la dispoziția reclamantei din cererea conexă folosința unei suprafețe de 26,55 mp în incinta imobilului din strada Z. pentru o perioadă de 18 luni începând cu data de 20 ianuarie 2006.
Durata locațiunii în temeiul primului contract a fost stabilită la 120 de luni (începând cu 13 septembrie 2002).
S-a constatat că în anul 2005, pârâta SC U. SA a pierdut proprietatea imobilului a cărui folosință a făcut obiectul Contractului cu numărul 1262 din 13 septembrie 2002 în urma vânzării acestuia în cadrul procedurii de executare silită, bunul fiind adjudecat de către SC A.G. SRL, fapt despre care SC M.C. a avut cunoștință fiind parte (sub denumirea acesteia de la acea dată - SC M. SRL) în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Timiș - soluționat prin Sentința nr. 996/COM/2005 - când s-a reținut că locațiunea a încetat nefiind opozabilă noului proprietar întrucât contractul nu a primit dată certă și nu s-au realizat formalitățile de proprietate imobiliară.
Tranzacția încheiată între SC A.G. SRL și SC M.C. SRL ulterior soluționării dosarului în primă instanță, a prevăzut plata către aceasta din urmă a echivalentului în lei al sumei de 11.000 euro, obligația SC M. SRL fiind aceea de a preda cheile imobilului și de a nu uza de căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinței prin care dosarul a fost soluționat.
S-a reținut în concluzie că problema efectelor Contractului de închirierea nr. 1262 din 13 septembrie 2009 a făcut obiect de preocupare pentru instanța de judecată, aspectul fiind tranșat prin Sentința nr. 996/COM din 31 octombrie 2005.
S-a apreciat că existând autoritate de lucru judecat, întrucât încă de la data sesizării instanței contractul a cărui reziliere se solicită nu mai era în ființă, aspect constatat de către o instanță de judecată și care nu mai poate fi contrazis, nu se mai poate pune problema desființării ca urmare a neexecutării culpabile a unei obligații (așa cum rezilierea presupune) de vreme ce acestea (obligațiile decurgând din contract) nu mai sunt în ființă.
în consecință cererea reclamantei în dosarul conex, SC M.C. SRL în sensul constatării rezilierii contractului a fost respinsă.
Cererea privind constatarea că a operat compensarea creanțelor între părțile în proces (a acesteia împotriva pârâtei provenită din îmbunătățirile aduse imobilului închiriat și a pârâtei împotriva sa derivată din plata chiriei aferentă imobilului până în anul 2009) a fost respinsă întrucât cerința reciprocității (cel puțin) nu este îndeplinită, titulara dreptului de a percepe chiria (în eventualitatea chiar a continuării locațiunii) nefiind pentru perioada ulterioară anului 2005, așa cum s-a arătat deja, fosta proprietară a imobilului ci cumpărătoarea.
Referitor la cererea privind recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului din Timișoara, str. Z. s-a apreciat că aceasta este nefondată întrucât reclamanta nu a dovedit că are împotriva pârâtei o creanță în strânsă legătură cu bunul.
Astfel, chiar dacă reclamanta ar fi adus îmbunătățiri imobilului, acestea nu ar fi putut fi validate decât în cuantumul stabilit de către părți prin contract, iar potrivit de asemenea contractului, acestea ar fi trebuit executate în cuantumul chiriei pe care locatara nu a achitat-o tocmai din acestea motive.
Or, în acord cu cele de mai sus reclamanta nu se poate prevala de o creanță provenită din înfrângerea limitelor convenției pentru a obține recunoașterea dreptului de retenție.
Referitor la cererea formulată de către SC U. SA în contradictoriu cu SC M.C. SRL s-a reținut, în esență că, contractul ce stă la baza derulării raporturilor juridice dintre părțile în proces nu conține nici un fel de considerații cu privire la condițiile în care poate opera rezilierea, astfel încât instituția va rămâne circumscrisă tuturor regulilor prevăzute pentru rezilierea judiciară, respectiv verificarea de către instanță a îndeplinirii cerințelor și pronunțarea rezilierii (în cazul constatării temeiniciei acesteia) care va produce efecte pentru viitor.
Astfel s-a apreciat că rezilierea ar putea interveni și produce efecte în cauză conform art. 1020 - 1021 C. civ., de la data pronunțării de către instanță și pentru viitor, motiv pentru care cererea privind constatarea rezilierii contractului ale cărui efecte au încetat prin ajungerea locațiunii la termen, a fost respinsă.
în ce privește al doilea capăt al cererii formulate de către SC U. SA, privind obligarea pârâtei să emită facturi fiscale în considerarea lucrărilor de îmbunătățire a imobilului pe care le-a efectuat s-a reținut că reclamanta justifică un interes doar în a solicita instanței să constate că pârâta are o creanță provenită din îmbunătățirile pe care le-a adus imobilului în cuantum egal cu echivalentul în lei al sumei de 6.165 Euro, egală cu cea pe care, la rândul ei o deține față de pârâtă și care provine din plata chiriei și, în consecință, să ceară instanței că a intervenit compensarea.
Or, reclamanta nu a formulat un astfel de petit, limitându-se doar să arate că, ulterior emiterii facturilor va proceda la compensare, context în care interesul său nu este actual, iar cererea privind obligarea pârâtei să emită facturi în valoarea de ea stabilită, nefondată prin raportare la considerațiile inserate mai sus.
Referitor la capătul de cerere privind evacuarea paratei din imobil s-a constatat că pârâta nu s-a achitat de obligația de a restitui la sfârșitul locațiunii bunul închiriat, că art. 480 C. civ. conferă proprietarului dreptul de a beneficia de plenitudinea atributelor pe care dreptul de proprietate i le conferă și a fost admisă cererea de evacuare a pârâtei din imobilul în suprafață de 51,38 mp situat în Timișoara.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială prin Decizia civilă nr. 118/A din 28 aprilie 2011 a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C.E., C.O.Ș. și C.G., a respins apelul reclamantei SC M.C. SRL, a luat act de renunțarea la judecata apelului de către reclamanta SC U. SA prin lichidator și a fost obligată apelanta SC M.C. SRL la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat către intimații C.E., C.O.Ș. și C.G.
Instanța de apel examinând cu precădere excepția lipsei calității procesuale a persoanelor nou introduse în cauză cu titlu de reclamanți intimați C.E., C.O.Ș. și C.G., a constatat că excepția este fondată, întrucât neexistând în realitate o creanță litigioasă în cauză al cărei titular să se afirme reclamanta principală SC U. SA, nici alte persoane fie ele cesionare nu pot dobândi calitatea procesuală pe care nu a avut-o nici reclamanta principală.
în ceea ce privește apelul declarat de SC U. SA, Curtea în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea la judecata apelului.
Referitor la apelul declarat de către reclamanta reconvențională SC M.C. SRL, instanța de apel a reținut, în esență, că expertiza a fost efectuată la arhiva Tribunalului Timiș pe baza materialului documentar existent la dosarul cauzei și a celui pus la dispoziția expertului de către părți, respectiv la domiciliul expertului. Prin urmare nu are nici o justificare pretenția apelante de a nu fi fost citată la efectuarea actelor de expertizare.
Instanța de apel a constatat că, criticile din apel referitoare la neacordarea pretențiilor bănești în sumă de 64.834 RON și 21.125,90 RON, nu mai fac obiectul soluționării pe fond a apelului, întrucât prin încheierea de ședință din 10 februarie 2011 reținând faptul că pârâta reconvențională SC U. SA a intrat în procedura insolvenței, s-a dispus suspendarea judecății în apel a acestor petite conform prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Referitor la critica privind evacuarea, instanța de apel relevat că evacuarea a fost dispusă de către tribunal prin considerarea corectă a faptului că termenul locațiunii între părți a expirat, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ. referitoare la condițiile rezilierii contractului de închiriere, și în continuare că modul de executare a obligațiilor contractuale nu mai au caracterul determinant pentru pronunțarea evacuării.
Totodată instanța de apel a statuat în același mod că din moment ce contractul părților a expirat la 20 iunie 2007, apărarea pe care a dezvoltat-o apelanta pârâtă principală în fața primei instanțe prin care a invocat lipsa culpei sale în neexecutarea contractului de locațiune în sensul că a achitat chiria și mai mult în temeiul clauzei contractului a întrebuințat cheltuieli superioare chiriei de plătit pentru îmbunătățirea celor două spații închiriate succesiv nu are legătură juridică cu cauza obiectivă a încetării contractului de locațiune și anume ajungerea la termen.
Cât privește dreptul la o relocațiune datorită investițiilor efectuate asupra acelui spațiu, și prin susținerea dreptului apelantei de retenție, raportat la sumele de bani pe care le solicită de la locatoarea SC U. SA pârâtă reconvențională, instanța de apel a relevat mai întâi că între părți nu a existat o manifestare de voință suficient de probată care să conducă la concluzia că relocațiunea ar fi fost posibilă între aceleași părți. Pe de altă parte invocarea relocațiunii la o dată mult ulterioară încetării închirierii prin ajungere la termen s-a apreciat ca fiind nejustificată, procedura relocațiunii presupunând, după caz, fie o clauză înserată în contractul părților în acest sens, fie o demarare a unor negocieri pentru o nouă locațiune, ambele proceduri precedând expirării termenului inițial al un ei locațiuni.
Nici critica referitoare la respingerea de către tribunal a cererii de acordare a dreptului de retenție în favoare reclamantei reconvenționale apelante, nu a fost reținută ca întemeiată, deoarece cât timp parții care invocă dreptul de retenție nu i s-a recunoscut dreptul legitim, necontestat și lipsit de echivoc, de a obține o despăgubire bănească pentru îmbunătățire sau după caz plusul de valoare aduse spațiului închiriat, aceleiași părți nu i se poate recunoaște nici dreptul de a reține spațiul litigios până la dezdăunarea sa, lipsind legătura juridică între cauza dreptului de retenție și efectul nedezdăunării chiriașului.
împotriva acestei decizii pârâta SC M.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în susținerea motivelor de recurs indicate, recurenta, fără o argumentare în parte a fiecărui punct ale art. 304 C. proc. civ., a arătat, în esență, că instanța de fond nu a motivat hotărârea raportat la petitele formulate în raport de raportul juridic dintre părți, iar lipsa motivării echivalează cu lipsa dovedirii cercetării judecătorești.
Făcând în continuare referiri la sentința instanței de fond, recurenta arată că s-a reținut greșit situația de fapt, formându-și în mod eronat convingerea exclusiv pe baza unei prezumții asupra tranzacției încheiate cu SC A.G. SRL și fără a administra alt probatoriu nu a intrat în cercetarea fondului față de primele capete de cerere.
Redând solicitările făcute în fața instanței de apel, referitor la verificarea probatoriului administrat, rezultatele expertizei în construcții și expertizei contabile efectuate, recurenta susține că nu se poate dispune nici rezilierea contractului și nici nu se poate dispune evacuarea atât timp cât nu sunt în debit cu chiria, aceasta compensându-se cu chiria lunar, iar reclamanta mai este în debit cu suma de 94.767,41 RON.
Recurenta susține că deși a solicitat refacerea raportului de expertiză, instanța de apel a apreciat că această critică este nefondată, fără a observa că obiectivele depuse la fila 132 dosar de fond sunt obiective suplimentare față de cele încuviințate de instanță inițial și deci erau necesare documente contabile suplimentare și că prin cererile depuse la dosar expertul a solicitat acordarea unui termen pentru a studia actele societăților pentru a răspunde noilor obiective solicitate.
De asemenea, recurenta susține că cererea formulată de cesionarii C.E., C.O.Ș. și C.G. privind acordarea cheltuielilor de judecată nu a fost pusă în discuția părților pentru respectarea principiului contradictorialității fiindu-le astfel încălcat dreptul la apărare respectiv posibilitatea de a solicita micșorarea onorariului avocațial.
Un ultim aspect învederat de către recurentă privește, în opinia sa, viciul de procedură privind societatea A&A C. IPURL în apel întrucât deși citația a fost transmisă prin fax, din verificările efectuat a constatat că numărul de fax al acesteia este diferit de cel la care s-a făcut comunicarea.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Recursul este nefondat.
Recursul în reglementarea procedurală actuală este cale de atac extraordinară supusă regulilor cuprinse în Titlul V intitulat căile extraordinare de atac. Pentru promovarea recursului, se instituie și obligativitatea pentru recurentă de a indica motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
Din expunerea motivării recursului redată succint mai sus rezultă cu evidență să s-au antamat chestiuni de fond care nu vizează nelegalitatea, or, în recurs se examinează soluția anterior pronunțată din punctul de vedere al cerințelor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. în acest sens art. 304 C. proc. civ. prevede că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9, care, însă nu se regăsesc în motivarea recursului.
Indicarea pct. 6, 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. nu îndeplinesc cerințele legale pentru promovarea și susținerea acestei căi extraordinare de atac. Nu în ultimul rând trebuie reținut că recursul nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel învestită să treacă la examinarea fondului litigiului, lucru firesc câtă vreme recurenta a beneficiat de o astfel de cale de atac.
în întreaga argumentare a recursului recurenta a făcut referiri la probele administrate, rapoartele de expertiză efectuate, la solicitările făcute în fața instanței de apel fără a indica aspectele de nelegalitate, sau dispozițiile legale ce au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.
Mai este de reținut și faptul că recurenta, a supus spre examinare instanței de recurs apărări care depășesc cadrul procesual determinat în fața instanței de apel, străine raportului juridic dedus judecății, care nu mai pot fi reanalizate în recurs.
De altfel, recurenta face abstracție de motivarea instanței de apel pe care nici nu o analizează nici nu ține cont de argumentele inserate în motivare, ci face critici paralele hotărârii recurate.
Critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, va fi respinsă întrucât recurenta nu a arătat în concret care sunt dispozițiile legale încălcate în legătură cu determinarea și acordarea acestora.
Aprecierea cuantumului acestora este în căderea instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.
Susținerea conform căreia cererea privind cheltuielile de judecată nu a fost pusă în discuția părților și prin aceasta le-a fost încălcat dreptul la apărare nu poate fi reținută, întrucât cererea a fost făcută în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei când apărătorul recurentei avea posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la solicitarea intimaților reclamanți de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
în conformitate cu dispozițiile art. 306 (3) C. proc. civ. critica privind citarea prin fax a lichidatorului A&A C. IPURL va fi încadrată în pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., punct ce vizează situația când prin hotărârea dată s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor art. 861din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, "dovada comunicării actelor poate fi făcută și prin orice alt înscris depus la dosarul cauzei prin care se atestă, sub semnătură, primirea fiecărui act de procedură care a fost comunicat". Din înscrisul depus la fila 53 dosar apel se constată că citarea a fost făcută conform dispozițiilor legale menționate, astfel că susținerea recurentei este nefondată. De altfel, această critică nu are relevanță atâta timp cât recurenta nu a dovedit vătămarea pricinuită în sensul dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, față de dispozițiile procedurale care limitează posibilitățile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul și apelul, prevederi raționale față de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluției care a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.
în concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. sub aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.
în consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul s-a respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4168/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3844/2011. Comercial → |
|---|
