ICCJ. Decizia nr. 471/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 471/2011
Dosar nr. 595/3/2009
Şedinţa publică de la 2 februarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamantul T.F.A., în contradictoriu, cu pârâta SC A.S. SRL Corbeanca a solicitat instanţei să dispună rezilierea exclusiv a contractului de antrepriză inclus în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2 2451 din 20 octombrie 2005 de B.N.P. M.G. şi să oblige pârâta la plata următoarelor sume: 37.987 RON, echivalentul a 9.845 euro la cursul Băncii Naţionale a României de la data convocării la conciliere directă, reprezentând avans plătit pentru efectuarea lucrărilor de construcţii de către pârâtă şi 63.047 RON, echivalentul a 16.342 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere de 0,2 %, calculate la suma de 37.982 RON, începând cu data de 15 septembrie 2006 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată; de asemenea, reclamantul a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata penalităţilor suplimentare în acelaşi cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate la suma de 37.982 RON, de la data prezentei cereri de chemare în judecată şi până la data achitării efective a plăţii, conform contractului de antrepriză.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 11017 din 07 octombrie 2009 şi încheierea din data de 11 noiembrie 2009, a admis în parte acţiunea, a dispus rezilierea exclusivă a contractului de antrepriză inclus în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 octombrie 2005 de B.N.P. M.G., a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele de 17.425 euro, în RON, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, cu titlu de daune-interese şi 13.079,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 2005, prin care pârâta a vândut reclamantului un teren în suprafaţă de 270,20 mp, dar şi o construcţie ce urma a fi edificată şi predată la cheie, racordată la utilităţi, cu finisajele specificate în anexa contractului, până la data de 15 iunie 2006. A mai constatat că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a preda construcţia până la termenul din 15 iunie 2006, aspect justificat de către aceasta prin refuzul emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire de către Primăria M..
Neîndeplinirea obligaţiei de a edifica construcţia este imputabilă pârâtei care nu şi-a executat obligaţiile contractuale, motiv pentru care în temeiul art. 1.020-1.021 C. civ. s-a dispus rezilierea contractului de antrepriză inclus în convenţia părţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A.S. SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia comercială nr. 182 din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială s-a respins ca nefondat apelul pârâtei SC A.S. SRL, reţinând că, simpla neîndeplinire a obligaţiei de a construi imobilul până la data stabilită, în condiţiile în care nu există vreo cauză exoneratoare de răspundere, este suficientă pentru a se dispune rezilierea contractului de antrepriză.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere că, preţul total agreat de părţi a fost de 49.900 euro, din care reclamantul a achitat suma de 12.000 euro.
Această sumă a fost apreciată ca fiind preţ al terenului şi avans pentru construcţie, iar asupra diferenţei de 37.900 euro s-a aplicat procentul de penalitate cuprins în art. VI alin. (2) din contract.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC A.S. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că înţelege să invoce art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care obligă instanţa atunci când pronunţă o hotărâre să arate motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază soluţia şi că aceasta ar conţine o motivare contradictorie, referitoare la obiectul contractului de antrepriză, din care nu rezultă preţul construcţiei şi separat preţul terenului, în raport de voinţa părţilor din contractul din 20 octombrie 2005.
În acest sens apreciază că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor determinând echivalentul contraprestaţiei, fără încălcarea principiului autonomiei de voinţă al acestora şi solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de antrepriză din interiorul contractului de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 2005 pentru inexistenţa unui preţ determinat sau determinabil, potrivit normelor de drept material cuprinse în art. 1413 alin. final, art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ..
Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, cu referire la neaplicarea legilor speciale în materia construcţiei de clădiri, raporturilor juridice dintre pârâtă, în calitate de antreprenor, şi reclamant, în calitate de beneficiar al lucrării de construire antamate prin contractul din 20 octombrie 2005, întrucât reclamantul avea obligaţia legală a obţinerii proiectului tehnic şi a autorizaţiei de construire, potrivit art. 21 lit. a) şi b) din Legea nr. 10/1995, deşi aceasta nu se prevede în mod expres prin contract, însă instanţa de apel a apreciat în mod greşit când a calificat acestea ca fiind obligaţii de rezultat, deoarece pârâta şi-a asumat obligaţia de a preda construcţia „la cheie";, însă legislaţia specială în materie instituie obligaţii precise în sarcina reclamantului şi nu a pârâtei.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine greşita aplicare a legii cu privire la acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant prin aplicarea clauzei penale de la art. VI parag. 2 din contractul din 20 octombrie 2005, având în vedere că această clauză este caducă fiindcă nu se stabileşte baza de calcul la care se calculează această sumă.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, se constată că recursul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate ca motiv de recurs, vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină, dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, decizia recurata cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se sprijină conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neexistand nicio contradicţie în considerentele acestei hotărâri, criticile formulate de recurentă pe acest aspect fiind nefondate.
Nefondate sunt şi criticile vizând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ..
Astfel, părţile au încheiat la data de 20 octombrie 2005 un contract de vânzare-cumpărare autentificat, care conţine două acte juridice distincte şi succesive, respectiv un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect o suprafaţă de teren de 270,20 mp şi un contract de antrepriză având ca obiect construirea unei case din B.C.A., ce va fi edificată şi predată la cheie, racordată la utilităţi, cu finisajele specificate în anexa contractului, până la data de 15 iunie 2006.
În ceea ce priveşte natura juridică a convenţiei, analizând contractul încheiat de părţi, se constată că, obligaţia asumată de către pârâtă vizează nu doar vânzarea unui teren, ci şi construirea unui imobil, care urma să fie predat, după finalizare reclamantului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.413 C. civ., preţul poate fi determinat sau determinabil în momentul încheierii contractului, iar în condiţiile în care, instanţa de apel nu a stabilit preţul şi nici nu a modificat cuantumul acestuia, ci a avut în vedere că părţile au agreat că preţul pentru întregul imobil - teren, construcţia bun viitor şi cotele-părţi din terenul folosit în comun şi din instalaţiile comune - să fie de 49.900 euro, plus T.V.A., conform art. V din contractul părţilor, se constată că preţul antreprizei este determinabil, în anexa 2 a contractului, părţile indicând modalitatea de plată a preţului, respectiv în rate etapizat pe faze de execuţie.
În acest context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile mai sus evocate, determinarea preţului nu a fost lăsată la aprecierea ulterioară a părţilor sau la voinţa exclusivă a uneia dintre ele, ci stabilită de părţi, ca fiind determinabil şi nu determinat, deoarece obiectul contractului de antrepriză 1-a reprezentat un bun viitor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.082 C. civ., nerealizarea lucrului viitor, în speţa de faţă - construirea imobilului - naşte în sarcina antreprenorului obligaţia de plată a unor daune interese pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate, dacă nu dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere, iar recurenta nu a făcut dovada unui caz fortuit sau a forţei majore, singurele care ar fi putut înlătura obligaţia antreprenorului la plata daunelor interese.
Interpretarea contractuală rezultată din art. 969 C. civ. nu trebuie confundată cu proba acestuia, în acest sens recurenta nu poate susţine încălcarea principiului autonomiei de voinţă şi să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului de antrepriză din interiorul contractului de vânzare-cumpărare pentru inexistenţa unui preţ determinat sau determinabil, întrucât instanţa este ţinută să se pronunţe numai asupra obiectului cererii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., recurenta neformulând cerere reconvenţională sau conexă în prezenta cauză.
Din analiza actelor dosarului, rezultă că obţinerea autorizaţiilor de construire şi toate avizele prealabile eliberării acestora se regăsesc în sarcina recurentei care şi-a asumat obligaţia de a preda construcţia „la cheie";, racordată la reţelele de utilităţi, cu finisajele specificate în memoriul tehnic care constituie anexa 1 la contract, până la data de 15 iunie 2006, aceste aspecte fiind evidenţiate şi de procura autentică din 8 noiembrie 2005, răspunsul pârâtei la interogatoriu, precum şi de cererea adresată de aceasta Primăriei M., sens în care culpa exclusivă pentru neînceperea lucrărilor asumate prin contract aparţine pârâtei.
Astfel, obligaţia asumată de recurentă cu privire la obiectul contractului este o obligaţie de rezultat, strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, pârâta obligându-se ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Asumându-şi realizarea obiectului contractului, pârâta şi-a asumat obligaţia de a preda intimatului construcţia „la cheie";, astfel cum rezultă din contractul încheiat între părţi, scopul urmărit de reclamant fiind obţinerea imobilului racordat la reţelele utilităţi, iar riscul contractual fiind în sarcina recurentei. În acest sens, obţinerea certificatului de urbanism pe numele reclamantului dă naştere dreptului acestuia de a solicita şi obţine de la pârâta ce nu şi-a executat obligaţia să solicite daune interese constând în pierderea efectiv suferită cât şi câştigul nerealizat.
Clauza penală stipulată în contract nu este inoperantă (caducă), întrucât aşa cum s-a arătat anterior, preţul contractului a fost determinabil, iar prin contractul accesoriu în cadrul acestuia, părţile, conform art. 969 şi 1.066 C. civ. au înţeles să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit de reclamant, ca urmare a neexecutării obligaţiei de către pârâtă.
Reclamantul, în caz de neexecutare din partea pârâtei putea fie cere îndeplinirea obligaţiei principale - în speţă construirea imobilului, fie rezilierea contractului cu daune interese, dreptul de opţiune aparţine reclamantului, neputând fi forţat să aleagă calea cea mai puţin împovărătoare pentru pârâtă.
Prin definiţie, caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale independent de voinţa autorului actului.
Potrivit clauzei prevăzută la art. VI parag. 2 din contractul părţilor, se reţine că „pentru nerespectarea termenului final de execuţie prevăzut în contract, vânzătoarea va datora cumpărătorului penalităţi în cuantum de 0,20% pe zi de întârziere";, cu exceptarea de la penalizare a unei întârzieri de până la 90 de zile.
În acest context, se reţine că instanţele, prin raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată în cauză, au constatat în mod corect asupra faptului că preţul total agreat de părţi a fost de 49.900 euro, din care reclamantul a achitat suma de 12.000 euro, pe care a apreciat-o ca fiind preţ al terenului şi avans pentru construcţie, iar asupra diferenţei de 37.900 euro ce urma să fie plătită pe măsură ce se ridica imobilul, s-a aplicat procentul de penalitate, aspect avut în vedere de instanţe, care au dat eficienţă clauzei cuprinse în art. VI parag. 2 din contractul din 20 octombrie 2005, încheiat de părţi.
Pentru considerentele expuse, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, sens în care, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtei, urmând ca aceasta să fie obligată, conform art. 274 din acelaşi cod, să-i achite reclamantului suma de 1.585 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.S. SRL Corbeanca împotriva deciziei comerciale nr. 182 din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obliga recurenta-pârâtă să-i achite intimatului-reclamant T.F.A. suma de 1.585 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 538/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 344/2011. Comercial → |
|---|
