ICCJ. Decizia nr. 326/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 326/2011
Dosar nr. 16718/3/2008
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 - Bucureşti reclamanta SC A. SRL Ploieşti, în contradictoriu, cu pârâta SC R.B.U. SRL Bucureşti a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei să-i permită accesul în spaţiul ce-l deţine în baza contractului de subînchiriere din 11 octombrie 2006, în vederea desfăşurării activităţii comerciale pentru care a subînchiriat acest spaţiu, obligarea pârâtei la plata sumei de circa 15.000 RON daune reprezentând venituri nerealizate pe perioada 29 iunie 2007 până la efectuarea expertizei, obligarea pârâtei la plata de daune în cuantum de 1.000 RON pe zi, începând cu data efectuării expertizei până la intrarea în spaţiu, obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON daune morale pentru afectarea imaginii societăţii de piaţă, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat instanţei să constate rezilierea de drept a contractului de subînchiriere din 11 octombrie 2006, întrucât reclamanta a adus o serie de modificări spaţiului închiriat, tară să aibă acordul prealabil al pârâtei încălcând art. 6 lit. m) din contractul de subînchiriere.
Prin sentinţa nr. 225 din 14 ianuarie 2008, Judecătoria sector 2 - Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 16718/3/2008.
Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 7312 din 13 mai 2009 a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâta, a obligat pârâta-reclamantă să-i permită accesul (reclamantei-pârâte) în spaţiul comercial din Ploieşti, (Centrul Comercial W.G.C.P.) ce a format obiectul contractului de subînchiriere încheiat între părţi la data de 11 octombrie 2006, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 173.360 RON, cu titlu de prejudiciu reprezentând venituri nerealizate, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune de 1.000 RON pe zi ca neîntemeiat, a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă şi a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 15.194,5 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu avocat, onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între pârâtă, în calitate de sublocator şi reclamanta, în calitate de sublocatar s-a încheiat contractul de subînchiriere din 11 octombrie 2006 având ca obiect o suprafaţă de 5 mp din spaţiul situat în Ploieşti, (Centrul Comercial W.G.C.P.) deţinut de pârâtă în vederea desfăşurării activităţii de „Jocuri de noroc";, că spaţiul subînchiriat era destinat desfăşurării activităţii de bar de către reclamantă, astfel cum se menţionează în contract, durata închirierii fiind stabilită de părţi la 4 ani începând cu 11 octombrie 2006, că pârâta a notificat reclamantei rezilierea contractului pentru nerespectarea prevederilor clauzei 6 lit. h) şi a clauzei 6 lit. m) din contract, privind însuşirea de către angajaţii societăţii reclamante a contravalorii unor băuturi servite în afara protocolului de la anumiţi clienţi, că şi-au neglijat atribuţiile de serviciu părăsind spaţiul alocat barului şi petrecând o mare parte de timp în sala de jocuri.
Cu privire la motivul de reziliere constând în încălcarea clauzei 6 lit. m) din contract, pârâta invocă faptul că reclamanta a amenajat tară acordul său o terasă de vară în faţa unităţii, însă această susţinere se constată că nu reprezintă o încălcare a obligaţiei asumate de reclamantă prin contractul de subînchiriere încheiat cu pârâta, întrucât spaţiul indicat de pârâtă nu a format obiectul contractului de subînchiriere încheiat între părţi, ci obiectul contractului de închiriere încheiat de reclamantă cu SC W.B. SA.
De asemenea, a mai reţinut instanţa că prin evacuarea reclamantei din spaţiul închiriat, pârâta a produs acesteia un prejudiciu echivalent cu profitul pe care reclamanta l-ar fi putut obţine pe întreaga perioadă cât s-a aflat în imposibilitate de a exploata spaţiul, suma fiind calculată de expert, astfel cum rezultă din raportul de expertiza contabilă, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de 1.000 RON/zi cu titlu de daune începând cu data efectuării expertizei şi până la intrarea în spaţiu, tribunalul a apreciat că este neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC A. SRL Ploieşti şi pârâta SC R.B.U. SRL Bucureşti criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind daunele cominatorii de 1000 RON pe zi, până la reintrarea în spaţiu.
Apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi respingerii cererii principale, cu consecinţa întoarcerii executării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 77 din 16 februarie 2010 a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 1000 RON/zi cu titlu de daune cominatorii, către reclamantă, de la data pronunţării sentinţei şi până la reintrarea în spaţiu, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC R.B.U. SRL Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul reclamantei că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că daunele cominatorii solicitate nu pot fi acordate faţă de dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., iar referitor la apelul pârâtei a apreciat că prima instanţă a făcut o interpretare corectă a materialului probator administrat în cauză, pronunţând o soluţie temeinică şi legală, atât în ceea ce priveşte cererea principală, cât şi cererea reconventională, în privinţa căreia a reţinut că pactul comisoriu de gradul IV invocat de către SC R.B.U. SRL a fost aplicat nejustificat şi incorect, în speţă neexistând o încălcare a obligaţiilor contractuale de către reclamanta SC A. SRL.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC R.B.U. SRL Bucureşti prin administrator judiciar C. XX SRL Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecarea apelului formulat de SC R.B.U. SRL, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului pârâtei şi respingerii apelului reclamantei, iar pe fond respingerea acţiunii formulate de SC. A. SRL şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de SC R.B.U. SRL.
Critica adusă deciziei atacate, se referă în esenţă la faptul că, instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond cu privire la raportul de expertiză contabilă, care a stabilit în mod greşit valoarea întinderii prejudiciului, sens în care se apreciază că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiză contabilă care să conchidă asupra unei corecte evaluări a prejudiciului.
Cu privire la solicitarea subsidiară, se susţine că instanţa de apel a apreciat la fel ca şi instanţa de fond, reţinând că, recurenta a invocat în mod eronat pactul comisoriu de grad ultim, cu toate că, încetarea contractului de subînchiriere şi îndepărtarea societăţii SC A. SRL din spaţiul deţinut de către aceasta, în calitate de sublocatar, a fost urmarea încălcării flagrante de către SC A. SRL a obligaţiilor contractuale asumate la momentul încheierii contractului.
În ceea ce privesc cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta de către instanţa de apel, se apreciază că, în raport de volumul de muncă îndeplinit de avocatul reclamantei sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate se constată că recursul pârâtei este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Critica vizând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., se constată a fi întemeiat. Prin prisma acestui motiv recurenta a susţinut că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantei şi a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC R.B.U. SRL Bucureşti.
Astfel, potrivit alineatelor (3)-(5) ale art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., introduse prin art. I pct. 35 din Legea nr. 459/2006, pentru neîndeplinirea obligaţiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite prin alte persoane decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii, acestea urmând a fi constatate, ca inadmisibile.
Cu privire la apelul formulat în cauză de către reclamantă, se constată că acesta a fost admis în mod greşit, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.000 RON/zi cu titlu de daune cominatorii, către reclamantă, având în vedere faptul că aceste daune au caracter cominatoriu, fiind solicitate în scopul constrângerii pârâtei la îndeplinirea obligaţiei de a-i pune la dispoziţie spaţiul închiriat.
Cu privire la motivele de recurs, invocate de către recurentă şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, susţinerea recurentei, potrivit căreia, concluziile raportului de expertiză contabilă au apreciat în mod greşit valoarea întinderii prejudiciului, se constată că nu poate fi primită, întrucât această valoare a fost apreciată în mod corect, de către instanţă având în vedere că prin evacuarea reclamantei din spaţiul închiriat, pârâta a produs acesteia un prejudiciu echivalent cu profitul pe care reclamanta l-ar fi putut obţine pe întreaga perioadă cât s-a aflat în imposibilitate de a exploata spaţiul, sens în care se constată că a fost corect reţinută suma de 173.360 RON reprezentând valoarea acestui profit.
În acest context, se apreciază că nici sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în „motivarea contradictorie"; şi motive străine de natura pricinii";, sens în care, critica nu va fi reţinută.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (8) C. proc. civ. - instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia - se constată că este nefondat, întrucât pactul comisoriu de grad ultim invocat de către pârâtă, a fost aplicat nejustificat, având în vedere că motivul invocat îl constituie atitudinea angajaţilor reclamantei care şi-au neglijat atribuţiile de serviciu, părăsind spaţiul alocat barului, petrecând o mare perioadă de timp în sala de jocuri, împrejurări ce nu pot reprezenta o încălcare suficient de gravă a clauzelor contractuale astfel încât să justifice desfiinţarea contractului.
În ceea ce priveşte încetarea contractului în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3 lit. b) şi art. 8 lit. c) din contract, potrivit cărora, pârâta avea dreptul să denunţe contractul după expirarea perioadei de 1 an de la încheierea acestuia, printr-o notificare trimisă sublocatorului, cu minim 30 de zile de la data rezilierii, precum şi prin denunţare unilaterală, cu respectarea dreptului sublocatorului a unui preaviz de 60 de zile, se constată că pârâta nu a notificat rezilierea contractului în temeiul acestor clauze, ci în temeiul pactului comisoriu de grad IV stipulat la art. 9 lit. b) din contract invocând încălcarea de către reclamanta a obligaţiilor asumate.
Din analiza conţinutului pactului comisoriu, se constată că acesta a fost aplicat nejustificat de către pârâtă, astfel că, invocarea de către recurentă a acestui motiv, s-a făcut cu scopul de a repune în discuţie probele, concludenta acestora, aspect care nu intră în sfera de analiză a motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..
Susţinerea recurentei, potrivit căreia, în mod greşit, instanţa de apel a acordat cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, raportat la volumul de muncă depus de către avocatul reclamantei, se constată că onorariu de avocat la care a fost obligată pârâta de către instanţa de apel, a fost apreciat în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., context în care, instanţa de apel a apreciat în mod corect asupra modului de aplicare a legii.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul pârâtei şi va modifica decizia atacată în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă, menţinând sentinţa instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC R.B.U. SRL Bucureşti prin administrator judiciar C. XX SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 77 din 16 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC. A. SRL Ploieşti împotriva sentinţei nr. 7312 din 13 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 336/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3137/2011. Comercial → |
|---|
