ICCJ. Decizia nr. 540/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 540/2011
Dosar nr. 3230/87/2009
Şedinţa publică de la 8 februarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, sub nr. XX/2008, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâta SC F.S. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea măsurii de revocare din funcţia de director economic exercitată în baza contractului de mandat încheiat cu intimata la 01 iulie 2007, reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior revocării nelegale, obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti, indexate, majorate şi reactualizate, precum şi a celorlalte drepturi de care a fost lipsit, începând cu 02 iunie 2008 şi până la data reluării efective a funcţiei, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Teleorman, arătând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 31/1990, ci reglementările privind mandatul directorilor societăţilor comerciale pe acţiuni care atrage competenţa Judecătoriei Videle. Pe fondul acţiunii introductive a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată pentru motivele arătate pe larg în întâmpinare.
Prin cererea reconvenţională pârâta a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 25.900 RON reprezentând prejudiciu adus prin încasarea de indemnizaţii necuvenite, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2008 Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal a respins ca nefondată excepţia necompetenţei sale materiale, reţinând cauza spre competentă soluţionare.
La data de 3 decembrie 2008 pârâta-reclamantă şi-a restrâns pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională la suma de 10.500 RON reprezentând diferenţe de indemnizaţie încasate necuvenit pentru exercitarea funcţiei de secretar al A.G.A. şi C.A..
Prin sentinţa civilă nr. 84 din 21 ianuarie 2009 Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, a admis excepţia nulităţii absolute şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a măsurii de revocare din funcţia de director economic a reclamantului dispusă prin Hotărârea nr. 15 din 23 iulie 2007 a Consiliului de Administraţie al pârâtei, a dispus reintegrarea reclamantului-pârât în funcţia deţinută anterior revocării şi a obligat pârâta-reclamantă la plata drepturilor băneşti începând cu data de 2 iunie 2008 şi până la data reluării efective a funcţiei.
Pârâta - reclamantă - SC F.S. SA, a declarat recurs acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub acelaşi număr unic XX/2008.
Prin decizia civilă nr. 5189R /28.08.2009 pronunţată de această secţie s-a admis recursul, s-a casat sentinţa recurată şi în consecinţă s-a admis excepţia de necompetenţă materială, cu trimiterea cauza spre competentă soluţionare în fond Tribunalului Teleorman, secţia comercială, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 3230/87/2009.
Prin cererea depusă la dosar la data de 07 decembrie 2009, reclamantul-pârât şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat anularea măsurii de revocare din funcţia de director economic, reintegrarea sa în această funcţie şi obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti expres menţionate în cererea precizatoare, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta SC F.S. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţie ce a fost pusă în discuţia părţilor şi admisă prin încheierea de şedinţă din 08 februarie 2010.
Pentru a pronunţa această încheiere a reţinut în considerente, în esenţă, că reclamantul a deţinut funcţia de director în baza contractului de mandat, faţă de caracterul intuitu personae al contractului, revocarea este una ce poate interveni oricând, tară ca acesta să poată solicita anularea măsurii de revocare şi reintegrare a sa în funcţia de director, cu consecinţa plăţii drepturilor cuvenite în calitate de director; s-a apreciat din interpretarea dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. d) Legea nr. 31/1990 rezultă că validarea sau invalidarea deciziei consiliului de administraţie de revocare a reclamantului din funcţia de director este de competenţa adunării generale a acţionarilor, fără ca reclamantul să aibă calitate procesuală activă în a solicita anularea măsurii de revocare a sa din funcţia de director; susţinerea recurentului că are calitate procesuală activă în temeiul art. 23 din contractul de mandat, a fost respinsă ca nefondată de tribunal, întrucât acesta reglementează ipoteza încetării contractului, în alte cazuri, în afară de revocare, aşa cum este menţionat expres în conţinutul art. , precum şi faptul că art. 25 din contractul de mandat - potrivit căruia părţile au convenit ca litigiile dintre părţi sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti -clauză contractuală ce nu conferă reclamantului calitatea procesuală activă.
Prin urmare, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală activă în a solicita anularea măsurii revocării sale din funcţia de director , reintegrarea sa în această funcţie, cu consecinţa obligării pârâtei la plata drepturilor băneşti, cuvenite în baza contractului de mandat, a drepturilor cuvenite pentru funcţia de secretar al consiliului de administraţie, funcţie exercitată tocmai în considerarea calităţii sale de director economic.
Prin aceeaşi încheiere de şedinţă s-a fixat termen pentru soluţionarea cererii reconvenţionale formulată de pârâtă la data de 1 martie 2010 cu citarea obligatorie a părţilor, dispunând totodată cu apel odată cu fondul.
Prin sentinţa comercială nr. 120 din 01 martie 2010 Tribunalul Teleorman a respins acţiunea formulată de reclamantul-pârât pentru lipsa calităţii procesuale active şi a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvenţională faţă de susţinerile părţilor şi conţinutul adresei din 22 februarie 2010 emisă de pârâta-reclamantă din care a rezultat că reclamantul-pârât nu figurează cu debite.
De asemenea, în baza art. 274 şi art. 276 C. proc. civ. au fost respinse ca nefondate cererile ambelor părţi privind plata cheltuielilor de judecată.
Pe fondul cauzei instanţa de fond a reţinut că reclamantul a deţinut funcţia de director economic în baza unui contract de mandat, iar faţă de caracterul intuitu personae al contractului, revocarea poate interveni oricând, fără ca reclamantul să poată solicita anularea măsurii de revocare şi reintegrarea sa în funcţia de director, cu consecinţa plăţii drepturilor cuvenite în această calitate.
Având în vedere articolul 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, revocarea mandatului, implicit a funcţiei de director, este de esenţa acestui contract, iar potrivit art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, validarea sau invalidarea deciziei Consiliului de Administraţie de revocare a reclamantului din funcţia de director este de competenţa A.G.A., fără ca reclamantul să aibă calitatea procesuală activă în a solicita anularea măsurii de revocare a sa din funcţia deţinută.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 120 din 01 martie 2010 şi a încheierii de şedinţă de la 08 februarie 2010 pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia comercială, reclamantul S.I. - doar în ceea ce priveşte acţiunea principală - a declarat apel.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că instanţa de fond a dat o interpretare greşită textului de lege - art. 143 alin. (4) Legea nr. 31/1990 - inteipretare care încalcă dispoziţiile art. 21 Constituţia României privind accesul liber la justiţie şi că o asemenea soluţie îi îngrădeşte dreptul la apărare precum şi a intereselor sale legitime.
S-a mai arătat că orice persoană vătămată într-un drept al său şi care are un interes justifică calitatea procesuală activă, iar pe de altă parte a scoate de sub controlul instanţelor de judecată hotărârile consiliilor de administraţie înseamnă a da drumul la liberul arbitru şi a conferi consiliului de administraţie puteri pe care legiuitorul nu a înţeles să le acorde.
Pe cale de consecinţă apelantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi a încheierii atacate în sensul respingerii excepţiei şi trimiterii cauzei pentru continuarea judecăţii la instanţa de fond.
Prin decizia nr. 440 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia V - a comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că reclamantul a deţinut funcţia de director economic în cadrul societăţii intimate SC F.S. SA, în baza contractului de mandat încheiat la data de 1 iulie 2007 între reclamant, în calitate de mandatar, şi Consiliul de Administraţie al SC F.S. SA, în calitate de mandant, intrat în vigoare la data de 1 iulie 2007 pentru o perioadă de 4 ani, până la 30 iunie 2011.
În şedinţa Consiliului de Administraţie al intimatei din data de 30 mai 2008 s-a hotărât revocarea din justă cauză a contractului de mandat al apelantului, începând cu data de 02 iunie 2008, hotărâre ce a fost comunicată apelantului cu nota internă din 02 iunie 2008.
S-a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 143 alin. (4) Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, directorii pot fi revocaţi din funcţie oricând de către Consiliul de Administraţie, dispoziţie preluată de părţi, în contractul de mandat la art. 20.
Având în vedere că măsura revocării mandatului aparţine Consiliului de Administraţie, ipoteză în care directorul în cauză are dreptul la plata unor daune-interese), iar potrivit art. 111 alin. (2) lit. d) Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată validarea deciziilor Consiliului de Administraţie este de competenţa A.G.A., rezultă că instanţa de fond în mod corect a reţinut ca apelantul-reclamant nu are calitate procesuală activă în a solicita anularea măsurii revocării dispusă de Consiliul de Administraţie.
Dispoziţiile legale evocate nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României privind liberul acces la justiţie, apelantul având posibilitatea exercitării altor căi în legătură cu măsura revocării pe care o consideră nelegală, faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (3) şi art. 1431 alin. (4) teza a II-a Legea nr. 31/1990.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 25 din contractul de mandat, instanţa de apel a constatat că acestea nu pot crea o competenţă materială peste lege, respingând şi acest motiv de apel.
Prin urmare, instanţa de apel a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat recurentul susţine că instanţa de apel trebuia să clarifice dacă reclamantul este sau nu director al societăţii confonn art. 143 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 31/1990 în raport de care să hotărască dacă sunt aplicabile sau nu prevederile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
Din punctul de vedere al recurentului - reclamant, el nu este directorul aşa cum este definit la art. 143 Legea nr. 31/1990 întrucât prin prisma atribuţiilor prevăzute în art. 8 din contractul de mandat nu are atribuţii de conducere, ci atribuţiile pe care le are orice contabil sef într-o societate comercială.
Neprocedând în acest mod instanţa de apel a soluţionat pricina aplicând un text de lege care este străin cauzei.
Faţă de calificarea greşită a contractului a condus la sesizarea unei instanţe necompetente, în opinia recurentului natura pricinii nu este comercială, ci este sub imperiul raporturilor juridice de muncă, aşa cum de fapt fusese corect sesizat tribunalul prin acţiunea introductivă; în acest context susţine că părţile au convenit în art. 25 din contractul de mandat încheiat competenţa de soluţionare a
În mod greşit instanţa de apel a menţinut sentinţa instanţei de fond şi a admis excepţia ridicata de pârâtă făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1431 alin. (4) şi art. 111 alin. (2) lit. d) Legea nr. 31/1990.
Instanţa de apel a dat o hotărâre prin care face trimitere la art. 132 alin. (3) din Legea societăţilor comerciale, text de lege care vizează hotărârile adunărilor generale şi nu ale consiliului de administraţie. În consecinţă, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi a încheierii atacate în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului în raport de susţinerea recurentului privind greşita calificare juridică a contractului, ca fiind comercial şi nu de muncă, aşa cum, în realitate în mod corect a fost sesizat tribunalul prin acţiunea introductivă, Înalta Curte constată că ambele instanţe au procedat la calificarea naturii relaţiilor contractuale dintre părţi, ca fiind raporturi juridice comerciale derivate din contractul de mandat comercial reglementat de dispoziţiile legii societăţilor comerciale şi codul comercial, acest aspect fiind de altfel tranşat irevocabil prin decizia nr. 518/R/28.08.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă.
Problema raporturilor juridice statornicite între părţi a fost stabilită corect de ambele instanţe retinându-se că recurentul a deţinut funcţia de director al societăţii pârâte în concordanţă cu dispoziţiile art. 143 alin. (1) Legea nr. 31/1990, aspect reflectat şi în art. 1 din contractul de mandat, potrivit căruia Consiliul de Administraţie deleagă atribuţiile de conducere ale directorului, în calitate de director economic, în temeiul art. 143 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale.
Din examinarea dispoziţiilor înserate în contractul de mandat, contrar susţinerilor recurentului potrivit cărora avea atribuţiile unui contabil şef, a rezultat că acesta avea atribuţiile unui director economic, responsabil de toate măsurilor aferente conducerii societăţii în limitele date prin mandat, cu respectarea întinderii atribuţiilor ce îi reveneau, în concordanţă cu obiectul de activitate în limitele impuse competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv al adunării generale şi/sau consiliului de administraţie.
Or, directorii se află cu societatea în raporturi de mandat, contract cu pronunţat caracter intuituu personae, încetarea raporturilor acestora cu societatea putându-se produce fie prin renunţare la mandat, fie prin revocare, mijloace specifice contractului de mandat.
Directorii societăţilor pe acţiuni pot fi revocaţi oricând din funcţie, fără a avea putinţa de a contesta, sub aspectul temeiniciei, această decizie a consiliului de administraţie, că este aşa rezultând din interpretarea potrivit principiului simetriei juridice, a interdicţiei pe care art. 132 alin. (4) Legea societăţilor comerciale o stabileşte în privinţa atacării, de către administratori, a hotărârii adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie.
Faţă de caracterul intuituu personae al contractului, revocarea poate interveni oricând, fără ca reclamantul să poată solicita anularea măsurii de revocare şi reintegrarea sa în funcţia de director, cu consecinţa plăţii drepturilor cuvenite în această calitate.
În mod corect instanţele inferioare au aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente în speţă, respectiv art. 143 alin. (4) Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, potrivit cărora revocarea mandatului, implicit a funcţiei de director, este de esenţa acestui contract, precum şi a art. 111 alin. (2) lit. d) Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, potrivit căruia validarea sau invalidarea deciziei Consiliului de Administraţie de revocare a reclamantului din funcţia de director este de competenţa A.G.A., fără ca reclamantul să aibă calitatea procesuală activă în a solicita anularea măsurii de revocare a sa din funcţia deţinută, în ceea ce priveşte măsura revocării mandatului, contractul de mandat a preluat dispoziţia legală din art. 20. Deci, recurentului i-a fost acordată puterea de reprezentare legală a societăţii în scopul aducerii la îndeplinire a atribuţiilor de conducere delegate conform contractului de mandat, aspect înserat în art. 7 din contractul de mandat, tocmai pentru a se distinge atribuţiile ce îi revin şi a se deosebi de şeful contabil, contrar susţinerilor recurentului potrivit cărora avea atribuţiile unui contabil şef.
Rezumând, în considerarea argumentelor de drept expuse, instanţa de apel a aplicat corect textele de lege enunţate privind validarea sau invalidarea unei decizii a consiliului de administraţie, revocarea din funcţie a recurentului fiind atributul exclusiv al adunării generale, care nu poate fi contestat de recurent prin nici un mijloc procedural. Este adevărat că la art. 1431 alin. (4) Legea societăţilor comerciale se prevede ipoteza revocării, fără justă cauză, când directorul revocat are deschisă calea unei acţiuni în daune, dacă acestea nu sunt acordate pe cale amiabilă, însă această ipoteză nu este incidenţă în cauză.
În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentului, se reţine că aceasta a fost soluţionată conform dispoziţiilor legale incidente în cauză constatându-se că recurentul nu are calitate procesuală activă în a solicita anularea măsurii revocării sale din funcţia de director reintegrarea sa în această funcţie, cu consecinţa obligării pârâtei la plata drepturilor băneşti, cuvenite în baza contractului de mandat, a drepturilor cuvenite pentru funcţiile de secretar al consiliului de administraţie, funcţie exercitată tocmai în considerarea calităţii sale de director economic.
De asemenea, Înalta Curte va înlătura ca neîntemeiate şi criticile vizând pronunţarea unei hotărâri prin care se face trimitere la art. 132 alin. (3) Legea societăţilor comerciale, text de lege care vizează hotărârile adunărilor generale şi nu ale consiliului de administraţie, întrucât în considerentele anterior expuse s-a reţinut că instanţa de apel a interpretat textele de lege conform principiului simetriei juridice.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, criticile subsumate motivului de nelegalitate evocat de recurentă sunt neîntemeiate, instanţa de apel aplicând şi interpretând corect dispoziţiile legale incidente pricinii, fapt pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respinsă ca nefondat recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva deciziei nr. 440 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 589/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 538/2011. Comercial → |
|---|
