ICCJ. Decizia nr. 581/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 581/2011
Dosar nr. 39433/3/2007
Şedinţa publică din 9 februarie 201.
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că, reclamanta SC M.G.I. SRL Galaţi a chemat în judecată pârâta A.V.A.S. Bucureşti solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu de daune, cu cheltuieli de judecată.
În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 524 din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi pe dispoziţiile Legii nr. 137/2002, art. 998, art. 999 C. civ.
Pârâta a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia de netimbrare şi prematurităţii acţiunii pentru lipsa concilierii directe prealabile prevăzută de art. 7201 alin. (1) C. proc. civ.; excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. TL/72 din 3 noiembrie 2000.
Pe fondul cauzei a solicitat ca în situaţia în care instanţa ar considera acţiunea întemeiată, prejudiciul pretins să fie limitat la valoarea contabilă existentă în registrele societăţii.
Prin încheierea pronunţată la 18 martie 2008, instanţa a respins excepţiile prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei (fila 66).
Prin sentinţa comercială nr. 13956 din 8 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC M.G.I. SRL GALAŢI şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 457.674 lei reprezentând contravaloare prejudiciu, precum şi 64.766,94 lei onorariu avocat, 38.186,52 lei 1400 lei reprezentând onorariu expert şi taxă judiciară de timbru, către reclamantă pentru următoarele considerente:
S-a apreciat că acţiunea este întemeiată în parte şi numai pentru valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică de evaluare. Reclamanta a pretins suma de 1.000.000 Euro fără un suport de evaluare pe baza criteriilor utilizate de evaluatori. Terenul în suprafaţă de 257,71 mp a fost imobil retrocedat şi predat persoanei îndreptăţite de către reclamantă în patrimoniul căreia s-a aflat ca efect al privatizării şi în urma divizării.
În această situaţie pârâta are calitate procesuală pasivă conferită de dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 dispoziţie care recunoaşte dreptul reclamantei la despăgubiri în contradictoriu cu instituţia publică de privatizare.
În speţă, instituţia publică de privatizare este A.V.A.S., continuatoarea FPS astfel că aceasta urmează a răspunde pentru despăgubirile datorate reclamantei prejudiciate.
Raportul de evaluare (filele 244-246), stabileşte că la data predării terenul în suprafaţă de 257,71 mp are o valoare de 457.674 lei în echivalent Euro 108.238 la cursul din 25 iunie 2009.
Expertul a desfăşurat amplu criteriile şi indicatorii de evaluare, a menţionat caracteristicile şi particularităţile acestui bun, astfel că această evaluare trebuie luată în considerare.
Într-adevăr potrivit art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 în cazul în care un imobil a ieşit din patrimoniul societăţii prin restituirea către persoana îndreptăţită, în aplicarea legilor de retrocedare, instituţia publică de privatizare plăteşte societăţii prejudiciate o despăgubire ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, calculat la valoarea de piaţa imobiliară de la data predării bunului.
Prin urmare suma astfel stabilită de raportul de evaluare trebuie să constituie despăgubirea justă şi integrală a reclamantei.
S-a apreciat că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 care limitează cuantumul total al despăgubirilor la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător la achiziţia acţiunilor întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. TL/72 a fost încheiat la 3 noiembrie 2000, iar potrivit alin. (3) al art. 30 pentru toate contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 rămân aplicabile prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999.
Prin urmare instanţa a admis acţiunea în parte în raport de valoarea reală a bunului, valoare ce rezultă din raportul de expertiză tehnică evaluatorie.
Prin Decizia comercială nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă A.V.A.S. pentru următoarele considerente:
Curtea de apel a reţinut că în speţă, sentinţa civilă nr.6420 din 11 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Galaţi, prin care s-a admis acţiunea în revendicare imobiliară, a rămas irevocabilă la data de 11 octombrie 2007 (fila 15 dosar fond).
La data naşterii dreptului, respectiv 11 octombrie 2007, dispoziţiile legale invocate de către apelantă, ale art. 324 şi ale art. 3228 din OUG nr. 88/1997, erau abrogate. Art. 324 şi art. 3228 au fost abrogate de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 137 din 28 martie 2002 publicată în M.Of. nr. 215 din 28 martie 2002.
Sub aspectul prescripţiei, apelanta A.V.A.S. a mai invocat şi dispoziţiile speciale ale Legii nr.137/2002 modificată, respectiv ale art. 39 din actul normativ menţionat, potrivit cărora trebuia formulată în termen de o lună de la data naşterii dreptului, care este momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească pronunţată la data de 11 octombrie 2006.
Sentinţa civilă nr. 6420 din 11 octombrie 2006 a Judecătoriei Galaţi a rămas irevocabilă la data de11 octombrie 2007, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei de fond la data de 12 noiembrie 2007, însă a fost expediată la data de 08 noiembrie 2007, aşa cum reiese din dovada ataşată la dosarul de fond (fila 34 – dosar fond – înscrisul Sprint Curier anexată plicului), respectiv înlăuntrul termenului de o lună.
Pentru aceste considerente, criticile invocate de către apelantă în ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, au fost apreciate ca nefondate.
Sub aspectul excepţiilor prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale active invocate de către apelantă, Curtea a reţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra acestora, în sensul respingerii lor, prin încheierea pronunţată la 18 martie 2008 ( fila 66 - dosar fond), încheiere care nu a fost atacată cu apel, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a apreciat în apel că se impune completarea expertizei contabile cu obiectivul unic stabilit din oficiu, respectiv stabilirea valorii actualizate a bunului din inventar, data de referinţă actualizată fiind data predări bunului către fostul proprietar, precum şi cu obiectivele suplimentare formulate de către apelantă în apărare.
Întrucât apelanta nu a achitat onorariul provizoriu de expert în cuantum de 1000 lei, stabilit de Curtea de apel în sarcina acesteia, deşi s-a emis atât adresă cât şi citaţie cu această menţiune, în sensul arătat (filele 11-12 dosar C.A.B.), instanţa de apel a decăzut-o pe apelantă din proba cu expertiză contabilă, în şedinţa publică din 09 septembrie 2010.
În consecinţă, Curtea de apel a apreciat că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, având în vedere concluziile expertei administrate în faţa instanţei de fond.
Curtea de apel a considerat nefondat şi motivul de apel, prin care s-a contestat valoarea onorariului de avocat, apreciat doar ca fiind vădit prea mare faţă de munca prestată, Curtea reţinând dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., neputându-se cuantifica munca prestată de avocat şi stabili în mod obiectiv raportul dintre valoarea onorariului de avocat şi munca prestată de acesta, pentru ca pe cale de consecinţă, să se procedeze la micşorarea cuantumului onorariului, într-un anume procent.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu stabilesc în sarcina judecătorilor obligaţia să micşoreze onorariu de avocat, în condiţiile reglementate de acest text legal, ci dreptul în sensul mai sus-menţionat, în speţă neimpunându-se incidenţa acestei reglementări, sub aspectul invocat de către apelantă.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs parata A.V.A.S., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea lui, modificarea in tot a deciziei recurate, admiterea apelului, in sensul admiterii excepţiei prescripţiei, cu respingerea in consecinţa a cererii de chemare in judecata.
Recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârilor criticate, in sensul trimiterii spre rejudecarea cauzei, in vederea stabilirii cadrului procesual si administrării probatoriului ce poate duce la soluţionarea corecta a cauzei, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii de fond in sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiata.
Recurenta consideră că în speţa sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni) cât şi a dispoziţiilor art. 39 în Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună).
Recurenta consideră că în mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de A.V.A.S., cu privire la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire.
Pe fond, recurenta susţine că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997. Recurenta a învederat că în mod nelegal a fost respinsa excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, formulata atât in apărările de fond cât şi în motivele de apel, excepţie pe care recurenta înţelege să o reitereze şi prin prezentul recurs, dar pe care Înalta Curte o va analiza ca şi mijloc de apărare în recurs.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Societăţile comerciale privatizate anterior intrării in vigoare a Legii nr. 137/2002 beneficiază de prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, conform căruia:
„(1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
(4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenta cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma sa fie supusă dizolvări şi lichidării nu vor fi restituite în natură.
(5) În cazul in care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plaţi direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.
(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute in prezentul articol."
Pe de alta parte, legiuitorul a statuat că, în cazul societăţilor comerciale privatizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, se aplică dispoziţiile art. 29 şi art. 30 din acest act normativ conform cărora despăgubirea se acorda cumpărătorilor din contractele de vânzare-cumpărare şi nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
"Art. 29. (1) Instituţia publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
(2) Valoarea prejudiciului ce urmează sa fie reparat potrivit alin. (1) se stabileşte de comun acord cu cumpărătorul, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
Art. 30. (1) În toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate potrivit art. 27-29 nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător."
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în despăgubiri pe dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999.
Instituţia publică implicată în cazul de faţă este Fondul Proprietăţii de Stat, respectiv A.V.A.S. prin succesiune, iar acesta potrivit art.43 din aceeaşi lege realizează întregul proces de privatizare a societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, cu capital de stat, fie prin vânzarea acţiunilor emise de aceste societăţi, fie prin vânzarea de active în accepţiunea legii. Veniturile astfel încasate sunt vărsate, potrivit art. 9 la bugetul de stat, după deducerea cheltuielilor prevăzute în bugetele acestor instituţii şi în care la pct. 9 lit. d) figurează despăgubirile cuvenite potrivit art. 324.
Vânzarea este precedată de întocmirea unui dosar de prezentare, instituţia publică implicată şi societatea comercială fiind obligate să asigure accesul liber potenţialului cumpărător la toate datele şi informaţiile privind activitatea şi situaţia patrimonială a societăţii comerciale [art. 14 alin. (9)]. Acelaşi articol instituie posibilitatea negocierii dintre instituţia publică şi cumpărător cu privire la acordarea unor garanţii acestuia pentru eventuale daune rezultate din faptul că societatea este ţinută să îndeplinească vreo obligaţie, inclusiv faţă de terţi sau să suporte vreo pierdere dintr-un act, fapt sau operaţiune nedezvăluită sau neprevăzută, răspunderea fiind limitată în toate carurile la preţul plătit efectiv de cumpărător si statul garantând îndeplinirea obligaţiilor de plată.
În atare situaţie, chiar dacă obiectul contractului de vânzare cumpărare îl constituie pachetul de acţiuni reprezentând o fracţie a capitalului social, este de observat că în expresie juridică, capitalului social, evidenţiat în bilanţ la pasiv, îi corespund la activ bunuri ale societăţii, aşa încât echilibrul dintre acesta şi preţul încasat trebuie menţinut şi ulterior încheierii contractului de vânzare pentru eventuale pierderi pe care legiuitorul privatizării le-a prevăzut şi a căror acoperire a instituit-o în sarcina vânzătorului, a instituţiei publice implicate.
O astfel de obligaţie este cea prevăzută de art. 324 din lege, articol care face parte din capitalul V: „Situaţia unor imobile deţinute de societăţile comerciale care fac obiectul privatizării". Obiect al reglementării acestui capitol sunt două categorii de imobile: 1) terenurile pe care societăţile comerciale le deţin şi care se privatizează „fără a include în capitalul social valoarea terenului". După clarificarea regimului juridic capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificat de proprietate se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat; 2) imobilele la a căror restituire în natură sau echivalent au fost obligate societăţile comerciale privatizate sau în curs de privatizare.
Dacă operaţiunea cu privire la prima categorie de imobile are ca rezultat o majorare a capitalului social al societăţii comerciale privatizare, operaţiunea cu privire la cea de a doua categorie de imobile ar putea avea ca rezultat o reducere a capitalului social iar pentru evitarea eventualei reduceri s-a instituit mecanismul prevăzut de art. 324 din legea menţionată.
Raţiunea obligării Fondului Proprietăţii de Stat la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal şi deci previzibil, este menţinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, conform cu principiul fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise în bilanţ la activ.
Prin urmare, obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu nu este nici fiscală şi nici civilă, ci este o obligaţie comercială, instituţia implicată, FPS ca acţionar majoritar, având calitatea de comerciant, calitate pe care, de altfel, o are şi societatea comercială.
În ce priveşte natura răspunderii instituţiei implicate: delictuală sau contractuală, aceasta este o răspundere contractuală, fiind generată de o clauză contractuală implicită convenţional şi expresă legal, de garanţie a nivelului capitalului social existent la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare acţiuni pentru cauze anterioare sau concomitente de micşorare a lui, al cărui beneficiar final este cumpărătorul, în temeiul art. 14 alin. (9) mai sus citat.
Potrivit textului menţionat răspunderea instituţiei implicate este limitată în toate cazurile la preţul plătit efectiv de cumpărător.
În această limită legală trebuie stabilit de către instanţă cuantumul prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului foştilor proprietari, evitându-se astfel situaţia paradoxală ca, prin acordarea valorii de circulaţie a imobilului acest prag al preţului plătit să fie depăşit, fapt ce ar contraveni oricăror principii comerciale, de afaceri, a căror finalitate este profitul iar nu gratuitatea şi care, la modul ipotetic, ar putea permite o conivenţă între părţile procesului de restituire, eventualitate care ar justifica teoretic exceptio mali processus.
Potrivit art. 324 alin. (2) despăgubirea ce se va plăti va reprezenta echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului şi se va stabili de comun acord iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
Legea specială nu conţine criterii de evaluare a prejudiciului, dar faţă de caracterul comercial al acesteia devine operant art. 1 C. com. conform căruia unde ea nu dispune se aplică Codul civil, respectiv regulile de drept comun.
Ca atare, în stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului, instanţa va face aplicarea principiilor instituite prin art. 1084-1086 C. civ. şi anume: prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul nerealizat (lucrum cessans); repararea priveşte numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului; este reparabil numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.
Prin urmare, în fond după casare, instanţa va face aplicarea principiilor mai sus enunţate, care se constituie în criterii de evaluare judiciară.
Totodată, instanţa de casare va avea în vedere şi evoluţia legislaţiei care reglementează despăgubirile acordate în cazul restituirii unor imobile către foştii proprietari.
Din această perspectivă, rezultă preocuparea legiuitorului pentru conturarea mai riguroasă a celor îndrituiţi la despăgubire, dar şi la stabilirea cuantumului despăgubirii.
Pentru contractele anterioare Legii nr. 137/2002 îndrituită la despăgubire este numai societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost restituit bunul către adevăratul proprietar, în timp ce, pentru contractele ulterioare acestei legi, îndrituit la despăgubire este numai cumpărătorul acţiunilor. Pentru aceste din urmă contracte legiuitorul a stabilit şi o limită maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, statuând că despăgubirea „nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător."
Instanţa, în fond după casare, va trebui să stabilească în ce constă prejudiciul şi care este cuantumul lui exact, având în vedere în patrimoniul cui se produce acest prejudiciu, reparabil conform temeiurilor de drept incidente în speţă.
Anterior Legii nr. 137/2002, se admitea că prejudiciul reparabil conform legii, este acela care se produce numai în patrimoniul societăţii comerciale şi ea era cea îndrituită şi la primirea despăgubirii.
Valoarea prejudiciului trebuie să se analizeze în raport de valoarea contabilă a bunului restituit şi aceasta pentru că orice societate comercială este obligată, conform legii contabilităţii, să aibă o evidenţă contabilă a bunurilor care să reflecte valori cât mai apropiate de cele reale. În acest sens legislaţia fiscal obligă societăţile comerciale la reevaluarea bunurilor [Ordinul 2861/2009 privind inventarierea prevede : (2) Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii ale fiecărei entităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei entităţii pentru respectivul exerciţiu financiar.] Împrejurarea de a nu-şi fi reevaluat anual imobilele echivalează cu invocarea propriei turpitudini atunci când societatea comercială solicită despăgubiri la valoarea de piaţă.
Concluzia constă în faptul că pentru a oferi o imagine corectă, ar fi trebuit ca societatea să procedeze anual la reevaluarea clădirilor la valoarea de piaţă şi, oricum, obligatoriu, la 3 ani, conform prevederilor Codului Fiscal. Prejudiciul produs în patrimoniul societăţii nu poate fi altul decât cel egal cu valoarea de inventar a imobilului, iar consecinţele nerespectării legii de către societatea comercială nu trebuie suportate de către statul român prin instituţia implicată în privatizare. Pentru nerespectarea reglementărilor contabile şi consecinţele acestor nerespectări în patrimoniul societăţii (pierderea unei despăgubiri la o valoare cât mai apropiată de valoare reală a bunului) trebuie să răspundă persoanele vinovate de administrarea societăţii, conform Legii societăţilor comerciale.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 s-a statuat că prejudiciul reparabil conform legii este acela care se produce în patrimoniul cumpărătorului acţiunilor.
Dar chiar şi atunci când se solicită despăgubiri de către cumpărătorul acţiunilor, trebuie să distingem după cum au fost cumpărate chiar acţiunile corespunzătoare bunului imobil care se afla în patrimoniul societăţii sau acţiuni care nu aveau un astfel de corespondent, căci prin cumpărarea acţiunilor cumpărătorul nu are decât un drept de vot şi un drept la dividende. Acţionarul care aduce ca aport la capitalul social un bun nu devine proprietarul acelui bun, proprietatea aparţine societăţii comerciale. Acţionarul are un drept de proprietate limitat la nivelul acţiunilor şi nu are drepturi şi obligaţii în legătură cu bunurile din patrimoniul societăţii.
Drepturile acţionarului sunt limitate numai la: dreptul de a participa şi dreptul de a vota în adunările generale ale societăţii. Dacă în urma restituirii imobilului s-a micşorat capitalul social corespunzător acţiunilor ce fuseseră atribuite acelui bun, acţionarul poate ataca hotărârea AGA sau se poate retrage din societate cu plata corespunzătoare a drepturilor conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.
Despăgubirile se pot acorda societăţii comerciale privatizate şi nu cumpărătorului acţiunilor acesteia, în măsura în care privatizarea a fost anterioară Legii nr. 137/2002.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin în cadrul procesului de privatizare al societăţilor comerciale la care statul este acţionar, A.V.A.S. nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar calitatea de acţionar în numele statului la aceste societăţi, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, unde se prevede că „bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu", astfel că, în raport de obiectul contractului, transmiterea dreptului de proprietate al acţiunilor au conferit cumpărătoarei drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru acţionari de Legea nr. 31/1990, iar obligaţia de garanţie pentru evicţiune reglementată de art. 1336 C. civ., operează, în raport de acest obiect al contractului, A.V.A.S. fiind obligată să garanteze liniştita folosinţă a acestor acţiuni vândute şi nu a imobilului în litigiu.
În fond după casare se vor administra probatorii din care să rezulte nu numai existenţa şi cuantumul prejudiciului, dar şi legătura de cauzalitate între fapta culpabilă şi prejudiciu. Altfel, se ajunge la atragerea răspunderii patrimoniale a statului fără a exista necesara conexiune între faptă şi prejudiciu, în condiţiile în care legiuitorul nu a statuat în sarcina statului o prezumţie absolută de culpă.
Pe de altă parte, acţiunea în instanţă a cumpărătorului unor acţiuni nu este o acţiune clasică în evicţiune. Prin scăderea valorii acţiunilor, cumpărătorul acţionar nu este tulburat în exerciţiul drepturilor sale. Cumpărătorului nu i se încalcă dreptul de vot, iar dreptul la dividende nu poate fi un drept „garantat" prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni. Vânzătorul poate garanta, cel mult, existenţa acţiunilor la data tranzacţiei, nicidecum cursul lor viitor, ori rămânerea neschimbată a valorii acestora. Practic, prin cumpărarea acţiunilor, cumpărătorul dobândeşte un drept de vot şi o vocaţie la dividende.
Indiferent de piaţa pe care sunt tranzacţionate acţiunile (piaţa primară, directă, ca în speţă) sau pe pieţele secundare (bursiere) sau terţiare (comercializarea acţiunilor în afara bursei prin reţele de societăţi de valori mobiliare), aceste vânzări-cumpărări conţin un element de risc intrinsec. Pierderea sau câştigul sunt de esenţa unor astfel de contracte, iar elementul speculativ este pregnant şi motivează părţile în încheierea unor asemenea acte juridice, de multe ori în formă simplificată şi extrem de standardizată.
Aşadar, este îndreptăţit la despăgubire numai cumpărătorul prejudiciat prin îngrădirea dreptului la vot sau la dividende, atunci când, în urma restituirii unui bun aportat la capitalul social se ajunge la decapitalizarea corespunzătoare a societăţii. Micşorarea capitalului social trebuie să se realizeze conform Legii societăţilor comerciale şi a Legii registrului comerţului şi numai ulterior îndeplinirii cerinţelor legale cumpărătorul poate primi cu titlu de despăgubire o sumă de bani care nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător pentru acţiunile sale.
Faţă de aceste considerente rezultă că este necesar a se stabili corect cadrul procesual, calitatea părţilor în raport de temeiul de drept al acţiunii, precum şi existenţa ori inexistenţa prejudiciului, în raport de împrejurările concrete ale pricinii, după cum s-a dezvoltat în cele ce preced. Totodată, în fond după casare se vor analiza şi celelalte critici formulate în recurs, privitoare la excepţia prescripţiei.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, va fi casată Decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 570/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 592/2011. Comercial → |
|---|
